Un fel de Munch în proză, plus umor

De . Categorii: Carte, Doar online, Rubrici, Scandinavia and the World (Simina)

Etichete: , , ,

Publicat în October 12, 2015 , o comentarii

*

Ingvar-Ambjørnsen-cropProbabil cea mai cunoscută carte a prozatorului norvegian Ingvar Ambjørnsen, dar şi cea care l-a consacrat la nivel mondial, Fraţi de cruce face parte din seria de patru romane ce îl au ca personaj principal pe Elling. Întreaga serie a fost scrisă pe parcursul anilor ‘90, însă abia în 2013 apar şi traducerile în română (la Editura Allfa). Alături de primul roman, Vedere spre paradis (traducerea din acelaşi an, la aceeaşi editură), cel de-al treilea, Fraţi de cruce, este una dintre lecturile reprezentative pentru cultura norvegiană a acelui deceniu, dar şi singura a cărei ecranizare a avut un succes nemaipomenit, încununat cu nominalizarea la premiile Oscar pentru cel mai bun film străin (Elling, 2001, regia Peter Næss).

Dacă în prima carte îl găsim pe Elling singur în apartamentul rămas gol după moartea mamei sale, urmând ca apoi să asistăm la viaţa lui interioară, paranoică şi obsesivă, plină de manii şi dominată de fantezii compensatorii a căror intensitate creşte până la inevitabila cădere nervoasă, romanul cu numărul trei ni-l prezintă din nou în „libertate”, după ce a petrecut câţiva ani într-o instituţie psihiatrică. Întors în societate, protagonistul nu mai este singur, ci împreună cu comicul Kjell Bjærne. Un cuplu de talia şi stilul celebrilor Stan şi Bran, plini de umor, cei doi primesc un apartament social undeva într-un bloc din Oslo, însă cu obligaţia de a face eforturi să se integreze în societate.

La fel ca în Vedere spre paradis, cititorul se întâlneşte cu problematica devianţei şi cu graniţele ei, iar reflecţiile despre normalitate sunt altfel construite decât în romanele anterioare. Perspectiva a rămas la fel de subiectivă, prin personajul-narator, al cărui monolog şi gânduri paranoice acaparează întreaga structură a cărţii. Universul ficţional este unitar şi coerent, dar perspectiva unică a naratorului anulează orice fărâmă de omniscienţă, orice intervenţie din exterior. Autoreflexiv şi conştient de sine, discursul lui Elling scoate la vedere viaţa sa interioară, gândurile, tendinţele încă maniacale şi paranoice, le motivează şi deconstruieşte cu un amestec de naivitate, seriozitate şi umor, fără o psihologizare anostă sau obositoare. Cititorul are acces la tot atâtea informaţii cât cuprinde şi discursul, orice intervenţie a autorului lipseşte, prin urmare contradicţiile îi rămân tot personajului, ele se constituie într-un soi de critică şi auto-critică amănunţită, poate mult prea exactă şi nuanţată pentru ca personajul să fie considerat complet credibil. Utilizarea modurilor de expunere e total disproporţionată: pentru a obţine maximul de subiectivitate, replicile celorlalte personaje ocupă un spaţiu restrâns, debitul discursiv ţine pur şi simplu loc de naraţiune, acţiunea se întâmplă doar în măsura în care Elling o povesteşte. Pactul cu ficţiunea se face în contextul în care cititorul îl ascultă pe narator, fără a cădea în capcana ludică întinsă de Ingvar Ambjørnsen – aceea de a crede naratorul cuvânt cu cuvânt –, adică rămânând sceptic atunci când vine vorba de cum s-au derulat de fapt lucrurile: povestitorul are tendinţa de a distorsiona – şi o face cu un talent cât se poate de scriitoricesc.

aften-karl-johan-edvard-munch„Cu vorbele astea şi cu tablourile lui, Munch strângea la un loc tot ceea ce eu nu eram în stare să descriu, dar simţisem atât de des. Evoluam pe o altă scenă, e adevărat, dar realitatea trăită de mine se apropia uimitor de cea a marelui pictor. (…) Însă chiar şi în alte situaţii, când în aer nu plutea nicio ameninţare, mă simţeam de parcă aş fi pierdut orice contact cu mediul înconjurător; rămâneam paralizat de frică. Uneori reuşeam pur şi simplu să mă îndoiesc de existenţa mea, sau, ca să fiu mai exact, simţeam că dispar. Că mă dizolv. În astfel de situaţii încercam de multe ori să-mi fac rău. Cel puţin maică-mea nu era în stare să înţeleagă că (…) fac asta numai pentru a recăpăta contactul cu mine. Nu-mi puteam explica acţiunile în vreo manieră logică.” (p.37)

Normalitatea, în ochii multora ceva de la sine înţeles, reprezintă pentru Elling un scop şi o luptă; încercarea de a se păstra pe linia de plutire devine, fără nicio urmă de umor, imperioasă. Pentru a ne convinge, autorul face trimiteri către evenimente din primul roman al seriei rotund construite, astfel încât patologicul, dincolo de tuşele comice, se constituie ca o adevărată problemă, o pată neagră în existenţa protagonistului: „M-au trecut fiorii, şi am privit în altă parte. Mă bucuram că scăpasem de obiceiul meu de a trăi viaţa altora. Pe vremuri mi-aş fi imaginat cum s-a întors femeia aia acasă la bărbat, după ce-l înşelase o noapte întreagă, şi a fost întâmpinată de o pereche de pumni încleştaţi. M-aş fi chinuit cu criza puştiului, la fel ca el, aş fi rămas paralizat într-un colţ şi mi-ar fi pierit graiul. Toată lumea ar fi crezut că sunt redus mintal.” (p.110) Detaliile despre delir, paranoia şi anxietate, chiar privite de un specialist, nu pot fi catalogate altfel decât ca fiind bine documentate şi abil utilizate în ficţiune. În tinereţe, Ambjørnsen a lucrat într-o instituţie psihiatrică, de unde şi experienţa sa teoretică şi practică în domeniu. De fapt, printre numeroasele distincţii primite, Consiliul pentru Sănătate Mintală i-a acordat în 2001 Premiul Tabu pentru contribuţia adusă la eliminarea prejudecăţilor despre sănătatea mintală. Luată în contextul anilor ‘90, întreaga serie Elling portretizează fidel societatea norvegiană, pe atunci puternic preocupată de protecţie socială şi de schimbarea mentalităţilor. Prejudecăţile, temerile şi atitudinile luate de indivizi şi de instituţii recreează atmosfera în care Norvegia şi-a definit o politică socială puternică la toate nivelele, prin reforme legislative, acţiuni ale organizaţiilor nonguvernamentale, poziţii individuale. O serie de referințe subtile împânzesc textul, așa încât parcursul cititorului poate merge în ambele sensuri: fie recunoaște referințele și are o înțelegere mai nuanțată a romanului și o plăcere a lecturii în pas cu parcurgerea cărții, fie se documentează când găsește un nume sau o situație / un eveniment care îi sunt străine, urmând ca înțelegerea și plăcerea să sosească post-lectură, în momentul în care anumite conexiuni (referințe) latente se activează. Din punctul acesta de vedere, proza lui Ambjornsen nu este deloc facilă, nu se lasă pătrunsă fără un demers cultural.

Revenind puțin la ideea anterioară, în Vedere spre paradis, raportul normalitate-devianță se construia printr-o tehnică oarecum vizuală – perspectiva era redată constant prin ceea ce vede sau ce nu vede Elling, individul care își spionează vecinii și, care, pe baza unor mici gesturi surprinse, încearcă să recompună, ficționalizând, viața locatarilor din blocul de vizavi –, iar devianța se concretiza printr-un voyeurism patologic al unui individ izolat de ceilalți. Mai apoi, în Frați de cruce, Elling nu numai că are un companion, dar se și confruntă constant cu alteritatea de care înainte se separa categoric și care îi era complet străină, o percepea ca pe o lume inaccesibilă. Întreg discursul romanului este unul covârșitor psihologizant, conștient de sine, critic și autocritic, un discurs în care mintea protagonistului încearcă să găsească „adevărata realitate”, pendulând între ceea ce observă în exterior (realitatea empirică, observată prin văz) și tendințele sale paranoic-narativizante (o realitate proprie, ficționalizată, compusă în creier).

Printre multele pasaje cu încărcătură culturală, șarmantă e maniera în care autorul reface atmosfera oraşului Oslo, străzile cunoscute, restaurantele şi barurile, micile comunităţi de locatari, bine cunoscute oricărui pasionat. Cele mai reuşite pasaje sunt două la număr: scena de-a dreptul amuzantă în care, ajunşi seara în parcul Frogner, Kjell Bjærne rămâne perplex în faţa zecilor de statui nude sculptate de Vigeland („Nu ştiam că astea-s chestii legale, Elling! Chiar în mijlocul parcului, aşa…”), dar şi secvenţa empatic-pătrunzătoare în care Elling se compară pe sine cu pictorul Edvard Munch şi se regăseşte în stările anxioase şi disperate ale expresionismului din tabloul Seară pe strada Karl Johan, inserat adecvat pe coperta cărţii (vezi imaginea de mai sus).

Considerat printre romanele emblematice ale sfârşitului de secol XX într-o ţară unde politica bunăstării sociale a fost și este pe ordinea de zi, Fraţi de cruce poate fi nu numai o lectură necesară, ci una interesantă, atât pentru mulțimea de detalii culturale care ne ajută să pătrundem în mediul scandinav, cât şi pentru ficţiunea sa cu mize sociale, contrabalansate de umorul aparent light, dar totodată critic și perspicace. Ca autor, Ambjornsen gândește în avans un demers complex al cititorului, multi-stratificat prin îmbinarea mizelor literare și metaliterare cu cele socio-politice și cu îndemnul la o lectură critică, activă și chiar reactivă.

Simina Răchiţeanu

Pe lângă satirele nordice și umorul negru, care îmi plac la nebunie, mai am pasiunea asta pentru ficțiunea despre patologic (carte, film, muzică - you name it). Un hobby preferat: traducerile literare din norvegiană, proză&poezie.

Mai multe articole de