Hedwig and the Angry Inch sau despre musicalul rock

De . Categorii: Cronici, Doar online, Film

Etichete:

Publicat în November 27, 2015 , o comentarii

În introducerea volumului The Theater Will Rock, Elizabeth Wollman susţine faptul că muzica rock a avut întotdeauna o relaţie dificilă cu teatrul muzical american: „before the rise of rock ’n’ roll in the 1950s, theater composers routinely acknowledged popular idioms — jazz and ragtime, for example — by appropriating them for theatrical purposes shortly after their emergence.” (p. 1) Și, cu toate că au existat încercări repetate de a apropia cele două lumi, divergențele sociale, ideologice și estetice dintre acestea au îngreunat foarte mult legătura. Abia în 1967, cu apariția musicalului Hair, această conexiune a putut fi realizată, atât la nivel popular, cât și critic. Un an mai târziu, când Hair se transferă pe Broadway, criticii proclamă influența imensă pe care rock-ul o va avea asupra teatrului muzical, a cărui popularitate era în scădere.

Hedwig and the Angry Inch, spectacol scris și produs de John Cameron Mitchell și Stephen Trask, debutează off-Broadway în 1998, într-un moment în care musicalurile rock aveau deja o anumită tradiție, cu toate că locul lor era rezervat adesea în afara Broadway-ului. Trei ani mai târziu, cei doi transpun povestea într-un film. Prin intermediul versurilor și monologurilor din piesă, dar și prin flashback-urile și animațiile din film, Hedwig  spune povestea unui băiat efeminat, Hansel Schmidt, crescut în Berlinul de Est comunist al anului 1961, odată cu începerea construcției Zidului Berlinului. Așadar, dincolo de problematizarea principală a musicalului și, deci, a filmului (problema identității sexuale și de gen a protagonistei, care, în încercarea de a fugi din Germania nazistă, suferă o operație eșuată de schimbare de sex, care nu face decât să extirpe semnalmentele identității inițiale), ceea ce e important în film e felul în care reușește să transpună vizual, într-un mediu străin producției originale, elemente cheie din musical. De fapt, filmul e explorarea vizuală a tensiunilor din versurile producției originale (problema identității, cea a iubirii și, în cele din urmă, chestiuni legate de trupa rock a filmului). Spre exemplu, în piesa de rezistență a spectacolului, The Origin of Love, filmul utilizează o animație.  Însă acesta nu este singurul moment în care filmul apelează la acest instrument estetic (desene cu Zidul Berlinului sau imagini din copilărie).

Filmul, așa cum explică Mitchell într-un interviu, a oferit oportunități diferite, care au destabilizat structurile puternice folosite pe scenă, dar care în același timp au permis câteva schimbări: „The thing that we hung the film version all on was Hedwig on tour. On stage it’s one theatre, one show. It just seemed natural to change it. In the film we were able to go to flashback, rather than have her talk to the audience.” Exact acest pretext e ceea ce vine să dubleze asemănările dintre muzica și musicalul rock: concertele pe care Hedwig și trupa sa le susțin afirmă încă o dată influența aceasta. Cu toate că anumite secvențe justifică narativ concertele trupei, altele se dezvoltă independent, dacă nu ilogic, acestei justificări. Spre exemplu, în timpul interpretării piesei Wig in a Box, trupa cântă într-o rulotă care, pe măsură ce avansăm în acțiune, se transformă într-o scenă. Important în această secvență nu e aspectul ilogic sau lipsa unui public, ci, așa cum Wollman susține („[the] musicals that borrow from rock and popular music aesthetics must take into consideration not only the sounds that they are trying to imitate, but the audiences they are trying to win over.”, p. 72), faptul că influența muzicii rock în musicaluri se resimte și în alte dimensiuni decât cele muzicale: (nu doar în aceste secvențe) trupa apare și se comportă exact asemenea unei trupe rock obișnuite. Dar, mai mult decât atât, ceea ce clarifică aici legătura strânsă dintre cele două genuri sunt versurile. Nu o dată, acestea oferă indicii solide cu privire la sursa de inspirație a spectacolului: de exemplu, cântecul de final al filmului, Midnight Radio, amintește câteva dintre artistele rock cu care protagonista se identifică: „Here’s to Patti [Smith sau LaBelle]/ And Tina [Turner]/ […] Nona [Hendriyx]”. În plus, una dintre secvențe discută exact aceste influențe, prin intermediul unui flashback suprapus realității, în care Hedwig, vorbind despre copilărie, afirmă că „late at night, I would listen to the voices of the American masters, […] Lou Reed, Iggy Pop, David Bowie […].” Eric Weisbard afirmă, parafrazând versurile piesei, că Hedwig reușește prin aceste gesturi să hibrideze atât de mult cele două genuri muzicale, încât ajunge „one of those extra-gendered ‘strange rock ‘n’ rollers’.”

Dar ceea ce individualizează producția e faptul că, în esență, poate fi împărțită pe trei paliere distincte: are, pe de-o parte, o puternică dimensiune de stand-up comedy, cu diverse scene care nu fac altceva decât să recreeze atmosfera genului; pe de altă parte, un element cheie al producției e povestea de dragoste, care, după cum putem înțelege din versurile melodiei The Origin of Love, e gândită pe un model platonician: „Folks roamed the Earth like big rolling kegs,/ They had two sets of arms,/ They had two sets of legs.” (idee combătută mai apoi, în Wicked Little Town: „And there’s no mystical design,/ No cosmic lover preassigned.”); nu în cele din urmă, ceea ce leagă perfect aceste dimensiuni e, pe lângă natura profund autobiografică, caracterul diegetic al muzicii. Fie că vorbește despre experiențe personale, folosindu-se de elemente mitologice sau culturale, versurile melodiilor din Hedwig and the Angry Inch spun o poveste dificilă (care ține de natura detaliilor, nu de numărul acestora), dar coerentă, ceea ce, în fapt, e specific musicalurilor, însă nu neapărat și adaptărilor cinematografice ale acestora. Povestea se bazează aproape exclusiv pe elemente pe care (tele)spectatorul le află din muzică. Mai mult decât atât, atipic pentru un musical rock, Hedwig se folosește de hard rock și de punk, elemente aproape străine musicalurilor la acea vreme. Stephen Trusk, în cartea lui Scott Miller, Sex, Drugs, Rock & Roll, and Musicals, afirmă chiar că “most rock musicals are just silly because they’re made by people who don’t know anything about rock music.” Tocmai asta este ceea ce surprinde plăcut în cazul de față, şi anume faptul că, pe de-o parte, toate melodiile păstrează sound-ul rock autentic, dar, pe de altă parte, și faptul că estetica vizuală este, așa cum Wollman susține, influențată decisiv de mișcarea glam rock, care apare la începutul anilor ’70 ca reacție la machismul exagerat al artiștilor hard rock: „In tribute to the glam movement, the cast of Hedwig was clad, for the most part, in eye-catching, gender-bending costumes. As the show began, John Cameron Mitchell as Hedwig marched down the aisle in gaudy, glittering makeup, a feathered whiteblonde wig, fringed cowboy boots, and a huge multicolored cape […].” (p. 183)

Prin subiectul său, dar și prin maniera în care îl abordează, Hedwig and the Angry Inch e un film dificil, dacă nu pentru un public contemporan, cel puțin pentru publicul începutului anilor 2000. Cu toate acestea, filmul se asigură la fiecare pas că exagerările sau atenția pentru corporalitate să nu fie kitschoase, ci să susțină estetic principalele sale problematizări. Iar asta îi reușește de minune, făcând producția să poată fi tratată cu maximă seriozitate chiar de la momentul lansării.

Răzvan Cîmpean

Rezist cu greu o săptămână întreagă fără Bob Dylan sau Ada Milea, fără un serial bun, fără un roman sau un volum de poezie. În plus, dacă se nimereşte ceva interesant la teatru, ştiţi unde mă găsiţi. Şi, ca orice obsedat, scriu despre lucrurile astea ca şi cum ar fi singurele care contează.

Mai multe articole de