Jostein Gaarder: Despre Cabale şi alfel de Jokeri

De . Categorii: Carte, Cronici, Doar online

Etichete: ,

Publicat în November 23, 2015 , o comentarii

Dacă Lumea Sofiei reface traseul ordonat al istoriei filosofiei, Misterul cărţilor de joc al aceluiaşi Jostein Gaarder transformă lumea într-un şir de istorii personale subtil conectate între ele prin firul fanteziei. De altfel, fantasticul pe care îl propune autorul norvegian e în acelaşi timp mitic şi didactic, fără ca acest lucru să-i răpească din aspectul contemporan. Astfel, romanul combină arta prelegerii cu aventura familială şi cu descoperirea unor lumi alternative ascunse fie în lupa unui pitic, fie într-un bol cu peştişori aurii, fie într-o brioşă uriaşă adăpostind o carte minusculă.

Pe scurt, avem de-a face cu un roman a cărui structură se pliază pe modelul povestirii în ramă, amintind de imaginea păpuşilor Matrioşka, unde fiecare narator ar întruchipa câte o păpuşă. Astfel, naraţiunea principală e relatată de Hans Thomas, un tânăr norvegian de optsprezece ani din Arendal, care scrie povestea drumului din Norvegia până Grecia, parcurs alături de tatăl său cu şase ani înainte. Motivul principal pentru această călătorie cu adevărat iniţiatică pentru toate personajele cărţii este, cel puţin iniţial, reîntâlnirea şi regăsirea mamei/soţiei rătăcite în Atena, în lumea modei, plecată „în căutare de sine”. Şi nu e deloc întâmplător că această reconfigurare familială are loc în „patria filozofilor”, pretext care justifică atât prelegerile meditative şi metafizice ale tatălui la fiecare pauză de ţigară, dar şi anticipează trecerea lui Hans Thomas către un alt orizont existenţial şi de înţelegere a vieţii şi a lumii înconjurătoare.

În fond, nota puternică de fantastic din acest roman are un puternic rol formator, căci la alura de joc mistic a capitolelor purtând fiecare numele unei cărţi de joc se adaugă caracterul de Bildungsroman, vizibil în evoluţia fiecărei personaj. În acest sens, textul lui Jostein Gaarder combină formula clasică a romanului pentru adolescenţi cu scenariul atipic al vieţii ca un joc de cărţi în care Jokerul e cel menit să pună întrebările cele mai complicate, chiar şi pentru cei deja formaţi întru interpretarea misterelor lumii: „Un Joker hoinăreşte încă prin lume. (…) Priveşte adânc în ochii noştri şi ne întreabă: Cine sunteţi voi ? Şi de unde veniţi?”. Iar Jostein Gaarder are grijă să articuleze aceste întrebări în fiecare text pe care îl scrie, după cum o demonstrează romane ca Lumea Sofiei sau Fata cu portocale. Mai mult decât atât, aspectul de aventură miraculoasă la care se adaugă elementele grave, serioase ale istoriei sau ale vieţii cotidiene domină întreg romanul, transformându-l într-o parabolă despre destin şi predestinare în acelaşi timp.

De altfel, însăşi călătoria tatălui şi a fiului Hans Thomas se impregnează de la bun început de aerul misterios al lucrurilor nedezvăluite, necunoscute şi poate chiar inexistente. Întâlnirea într-o benzinărie din Elveţia cu un pitic ce îi direcţionează spre un sătuc numit Dorf şi de la care băiatul primeşte o lupă e primul element care distruge ordinea cotidianului. În rătăcirea aparentă prin Dorf, Hans Thomas ajunge la brutarul satului, şi primeşte, din nou, aproape ca în vechile basme, un pahar de suc şi mai multe brioşe, în cea mai mare dintre ele găsind o carte minusculă, pe care băiatul începe să o lectureze pe ascuns cu ajutorul lupei de la pitic. Aici e scrisă şi „pitită” o întreagă poveste despre genealogii pierdute în negura timpului şi a fanteziei, ale căror protagonişti şi naratori sunt Ludwig Messner care e bunicul lui Hans Thomas, Albert Klages, un orfan de părinţi adoptat de brutarul Hans, care e, la rândul lui, nepotul lui Frode cel naufragiat pe insulă necunoscută din Atlantic, în zona triunghiului Bermudelor.

În fond, toate aceste ficţiuni existenţiale pe care le descoperă şi apoi le pune pe hârtie Hans Thomas fără să aibă habar că în ele se află, în fond, misterul propriei existenţe, îiJostein Gaarder oferă prilejul unei meditaţii şi a unei maturizări profunde înainte de momentul reîntâlnirii mamei sale. Pachetul de cărţi pe care îl poartă cu sine şi obsesia tatălui său pentru Jokerii pe care îi colecţionează aproape cu obstinaţie par a fi însemne genetice, şi nu neapărat simple distracţii pasagere. La urma urmei, cabala întinsă de Jostein Gaarder în acest roman care începe cu Asul de Inimă Neagră şi se termină cu Regele de Inimă Roşie e aceeaşi cabală pe care o întinde şi Frode pe insula misterioasă din Atlantic atunci când creează, fără să-şi dea seama, o lume de pitici care începe şi se termină cu aceleaşi figuri de joc de mai sus. În fond, ceea ce face Jokerul atunci când pune cap la cap, cu ajutorul piticilor, o poveste al cărei final e plasat mult în viitor e să răsucească într-atât corzile destinului, încât povestea aparent absurdă şi dezlânată formată din fraze independente să capete sens: „Cabala este un blestem al neamului. Întotdeauna se va găsi un joker care va da peste cap totul. (…) Cel ce-şi întrezăreşte destinul îi va supravieţui.” (p. 215)

Ceea ce e şi mai interesant e sentimentul de incertitudine pe care Frode îl resimte în faţa propriilor sale creaţii cărora, asemenea unui creator divin, le hotărăşte neclintit soarta. Băutura aproape otrăvitoare care le tulbură simţurile şi le răpeşte raţiunea e asemenea visului pe care Frode îl trăieşte copleşit şi aproape incapabil să înţeleagă cum a luat naştere lumea din jurul lui. Mai mult, întreaga ţesătură ficţională din romanul lui Jostein Gaarder are un aer în acelaşi timp mitic şi hipnotic, de unde şi sentimentul de irealitate pe care îl trăieşte cititorul în momentul lecturii. Totuşi, avem de-a face cu o irealitate imediată, care se naşte din perspectiva disproporţionată, angoasantă sau chiar sentimentală pe care naratorii o imprimă poveştilor pe care le-au trăit sau poate le-au inventat. În acest sens, iubirea lui Frode pentru Asul de Inimă Roşie poate fi, în fond, asimilată iubirii lui Hans Thomas şi a tatălui său pentru Anita, mama pierdută în căutarea propriei identităţi.

În fine, fantasticul acesta îmbibat de incertitudini umane transformă naraţiunea într-un edificiu permanent reconfigurabil. La urma urmei, nici Frode, nici brutarul Hans şi nici Hans Thomas însuşi nu sunt siguri sau nu pot demonstra veridicitatea faptelor pe care le relatează, după cum nici elementele insolite care invadează această lume realistă (piticul, cărticica din brioşă, inima roşie de pe rochia mamei etc.) nu pot infirma existenţa orizontului fantastic. În esenţă, ceea ce ne transmite Jostein Gaarder e faptul că lumea reală e un miracol prin însăşi existenţa ei. Că fantasticul şi fabulosul nu sunt de căutat în afara lucrurilor simple care ne înconjoară, ci în interiorul lor, în însăşi viaţa privită ca o permanentă reinventare identitară, deschisă permanent către noi posbilităţi: „Această lume, m-am gândit eu, este atât de minunată că nici nu ştii dacă e cazul să plângi sau să râzi. Sau poate amândouă, dacă poţi le să faci în acelaşi timp.” (p. 210)

Gianina Druţă

Mai multe articole de