Basm norvegian: Bună-Credinţă şi Rea-Credinţă

De . Categorii: Doar online, Literatură

Etichete: ,

Publicat în December 04, 2015 , o comentarii

Traducerea basmului norvegian Tro og Utro din vol. IV al Norske folkeeventyr, P. Chr. Asbjørnsen & J. Moe

Au fost odată ca niciodată doi fraţi, pe unul îl chema Bună-Credinţă şi pe celălalt Rea-credinţă. Bună-Credinţă era cinstit şi un bun ajutor, dar Rea-credinţă era obraznic şi plin de minciuni, încât nu te puteai încrede în ce spunea. Mămuca era văduvă şi nu avea mare lucru din ce trăi, şi când feciorii s-au făcut mari, a trebuit să-i trimită de la ea, ca să-şi câştige fiecare pâinea. A dat fiecăruia o traistă cu mâncare, şi pe-aci le-a fost drumul.
După ce au mers atât de mult încât se lăsase seara, s-au aşezat pe un trunchi de copac doborât de furtuni şi şi-au scos traistele, şi atât erau de înfometaţi după ce merseseră toată ziua, încât o îmbucătură de mâncare mergea de minune.
„Vrei şi tu, ca şi mine, să mâncăm întâi din traista ta, câtă vreme mai e ceva în ea, şi apoi să o luăm pe-a mea?”, spuse Rea-credinţă. Da, Bună-Credinţă fu încântat de asta, aşa că s-au pus pe mâncat; dar aşa de bine s-a îndopat Rea-credinţă, încât lui Bună-Credinţă îi rămăseseră doar cojile şi bucăţile arse de lipie şi resturile. Dimineaţă au mâncat iară din mâncarea lui Bună-Credinţă, şi seara la fel; dar apoi nu mai rămăsese nimic în traista lui.
După ce au mers până la lăsarea serii şi trebuiau din nou să mănânce, vru Bună-Credinţă să mănânce din traista fratelui; dar Rea-credinţă spuse nu, căci mâncarea era a lui, şi că nu îi ajungea decât pentru el.
„Da, dar tu ai mâncat din traista mea cu mâncare câtă vreme a fost ceva în ea”, spuse Bună-Credinţă.
„Da, dacă eşti aşa un prost şi îi laşi pe alţii să-ţi mănânce mâncarea, atunci să-ţi fie de bine”, spuse Rea-credinţă; „acum stai şi înghite în sec”.
„O, da, Rea-credinţă te cheamă şi de rea-credinţă eşti, şi aşa ai fost tot timpul”, spuse Bună-Credinţă.
Când Rea-credinţă auzi asta, fu lovit de furie, se repezi la fratele lui şi îi scoase ochii. „Acum o să poţi vedea dacă oamenii sunt de bună-credinţă sau de rea-credinţă, mama ta de orbete[1]!, spuse îndepărtând-l astfel de lângă el.
Bună-Credinţă, săracul, se porni şi el de-acum, dibuind drumul spre pădurea deasă; orb şi singur era, şi nu ştia de ce să se apuce. Dar dădu de un tei zdravăn, şi se gândi că s-ar putea căţăra în el şi să petreacă noaptea acolo, la adăpost de sălbăticiuni. „Când păsările-or începe să cânte, atunci voi şti că e dimineaţă, şi atunci voi putea să am îndrăzneala să orbecăiesc mai departe”, se gândi el căţărându-se în copac.
Stătu el ce stătu, când auzi că vine cineva şi începe să gătească şi să deretice sub copac, şi chiar pe urmă veniră mai mulţi şi îşi dădură bineţe, şi auzi că erau ursul şi lupul, vulpea şi iepurele, care veniseră să sărbătorească noaptea de Sânziene. Începuseră să mănânce şi să se simtă bine, şi pe când au gătat, s-au apucat să povestească.
Şi spuse vulpea: „N-aţi vrea să spunem fiecare câte o povestioară, cât stăm aici?”
Ba da, suna chiar bine, ar fi nostim, spuseră ei, aşa că ursul îi dădu drumul – pentru că el era acum cel mai nobil – : „Împăratul Angliei are vederea aşa de proastă”, grăi ursuleţul, „încât nu poate vedea nici la un cot[2] în zare; dar dacă s-ar urca în teiul ăsta dimineaţa, cât încă e rouă pe frunze, şi  ar lua roua şi s-ar da cu ea pe la ochi, şi-ar recăpăta vederea, la fel de bună pe cât a avut-o cândva.”
„Da”, spuse lupul, „şi regele Angliei mai are şi o fiică surdo-mută; dar dacă ar şti el ce ştiu eu, curând i-ar găsi leac. Mai an, când a mers la altar, a scuipat afară anafura, şi atunci a venit o broască mare şi a înghiţit-o; doar dacă ar săpa sub podea, ar găsi broasca, stă în genunchi şi anafura i-a rămas în gâtlej. Dacă ar tăia broasca şi ar lua pâinea ca să i-o dea fetei împăratului, ar fi şi ea din nou ca toţi oamenii, şi la auz şi la vorbă.”
„Da, da”, spuse vulpea, „dacă împăratul Angliei ar şti ce ştiu eu, atunci nu şi-ar mai bate capul cu apa de la curtea sa; sub bolovanul cel mai mare din mijlocul curţii se află cel mai curat izvor de apă pe care cineva şi l-ar dori, numai de-ar şti să sape acolo.”
„Da”, spuse iepurele, „împăratul Angliei are cea mai minunată livadă din tot ţinutul, dar încă nu rodeşte mai mult de câteva mere necoapte; pentru că un lanţ uriaş de aur înconjoară de trei ori grădina. Dacă l-ar dezgropa, ar fi cea mai frumoasă grădină din toată împărăţia.”
„Da, dar acum e târziu în noapte, şi trebuie să mergem iar acasă”, spuse vulpea, şi o porniră pe drumul lor împreună.
După ce au plecat, Bună-Credinţă a adormit, acolo unde stătea el în tei; dar când păsările au pornit să cânte dimineaţa, s-a trezit din nou, şi a luat rouă de pe frunze şi s-a dat cu ea pe ochi; şi atunci a văzut la fel de bine cum vedea înainte ca Rea-Credinţă să-i scoată ochii.
Apoi a pornit drept spre curtea împăratului Angliei şi a cerut să fie primit la muncă, şi a fost primit de îndată.
Într-o zi a ieşit împăratul afară în curte, şi după ce a mers o vreme pe-afară, a cerut să bea din fântâna lui, pentru că era arşiţă şi el era însetat; dar când i-au adus linguroiul cu apă, era şi tulbure, şi nămoloasă şi rea. Atunci împăratul se ofuscă îngrozitor.
„Nu cred că e vreun om în toată împărăţia care să aibă apă aşa de rea în curtea lui, şi, colac peste pupăză, pentru ea trebuie să bat cale lungă peste munţi şi văi!”, spuse împăratul.
„Da, dar dacă mă vei lăsa să pun oamenii să spargă bolovanul cel mare care stă în mijlocul curţii, o să ai parte de apă multă şi bună”, spuse Bună-Credinţă.
Da, de bună seamă împăratul era gata să facă asta, şi nu mai ’nainte de a muta bolovanul şi de a săpa o vreme, ţâşnea izvorul clar la lumina zilei, limpede şi zdravăn ca şi cum ar fi venit dintr-un butoi; şi apă mai limpede nu se găsea în toată Anglia.
După o vreme ieşi împăratul iarăşi în curte; şi veni zburând un şoim uriaş, după orătăniile sale, şi toţi băteau din palme şi strigau: „Uite-l cum zboară! Uite-l cum zboară!” Împăratul luă puşca şi ochi; dar nu putea să vadă departe. Şi atunci a lăsat-o baltă. „Numai de-ar da Domnul să aibă cineva leac pentru ochii mei! În curând o să orbesc de tot”, spuse împăratul. „Ţi-oi spune eu”, grăi Bună-Credinţă, şi îi povesti ce a făcut el; şi a mers împăratul până la tei, în aceeaşi seară, poţi să-ţi dai seama, şi s-a făcut bine de îndată ce şi-a dat cu roua ce era pe frunze dimineaţa.
De atunci la nimeni n-a mai ţinut împăratul aşa de mult ca la Bună-Credinţă; el trebuia să fie cu el peste tot unde mergea şi stătea, şi acasă şi la depărtare.
Aşa se face că într-o zi mergeau împreună prin livadă.
„Eu chiar nu pricep cum stă treaba”, spuse împăratul; „nu e om în toată Anglia care să cheltuiască atâta de mult ca mine pentru livada lui, şi încă nu pot face niciun singur pom să rodească mai mult decât corcoduşe.
„Da, da”, spuse Bună-Credinţă, „dacă îmi vei da ceea ce înconjoară grădina ta de trei ori, şi oameni să dezgroape acel lucru, atunci grădina va rodi.”
Da, regele voia de bună seamă; Bună-Credinţă a primit oameni şi cele de trebuinţă ca să sape, şi până la urma a scos afară tot lanţul de aur. Bună-Credinţă era acum un om putred de bogat, cu mult mai bogat decât însuşi împăratul, dar acesta din urmă era tare mulţumit, căci acum livada rodea aşa de mult încât pe deal ramurile atârnau de atâta greutate, iar mere şi pere aşa de dulci nicicând nu mai gustase.
Într-o zi Bună-Credinţă şi împăratul se plimbau şi vorbeau împreună; atunci trecu fata împăratului pe lângă ei, şi atunci când o văzu, împăratul se făcu negru de supărare.
„Nu e păcat ca o fată de împărat atâta de frumoasă cum e a mea, să nu prindă grai?”
„Da, dar există leac pentru asta”, spuse Bună-Credinţă.
Când împăratul o auzi şi pe-asta, fu atât de bucuros, încât îi promise fata şi jumătate din împărăţie, dacă o s-o facă bine din nou.
Bună-Credinţă luă o mână de oameni cu el la biserică şi dezgropă de acolo broasca ce stătea în genunchi la altar, o tăie şi scoase pâinea pe care o dădu fetei de împărat – şi ea fu de-acum ca toţi ceilalţi oameni, căci vorbi de îndată.
Acum o primi Bună-Credinţă pe fata de împărat şi făcură aşa o nuntă încât să se audă şi să se vorbească de ea în toată împărăţia.
În timp ce lumea dănţuia la nuntă, veni un sărăntoc care ceru o fărămâ de mâncare, şi arăta aşa de zdrenţăros şi vai de capul lui, că lumea îşi făcea cruce când îl vedea; dar Bună-Credinţă l-a recunoscut de îndată, şi văzu că era fratele lui, Rea-Credinţă.
„Mă recunoşti?”, spuse Bună-Credinţă.
„O, unde să fi văzut eu un stăpân aşa de mare?”, spuse Rea-Credinţă.
„Şi totuşi m-ai mai văzut”, spuse Bună-Credinţă; „mie mi-ai scos ochii, chiar acum un an. Rea-Credinţă te numeşti, şi de rea-credinţă eşti, asta am spus şi asta spun încă; dar totuşi eşti fratele meu, şi de aceea vei primi un dram de mâncare, şi apoi poţi merge la teiul unde am stat şi eu acum un an. De vei auzi ceva care să-ţi aducă noroc, atunci vei fi fericit.”
Da, Rea-Credinţă nu a aşteptat să i se spună de două ori. „Dacă Bună-Credinţă a avut atâta folos că a stat în tei încât s-a făcut împărat peste jumătate din Anglia de anul trecut, atunci…”- se gândi el; se porni la drum şi ajunse la tei şi se căţără în el.
Nu stătu mult, că veniră iară toate animalele şi mâncară şi băură şi petrecură noaptea de Sânziene sub tei. Şi după ce au mâncat, vulpea a vrut ca ei să spună iar povestioare, şi atunci de bună-seamă că ar fi auzit şi Rea-Credinţă, căci pentru asta îi erau urechile pregătite. Dar ursul era îmbufnat şi zise mormăind: „Cineva a purtat bârfa despre ce am povestit noi anul trecut, de aceea acum vom pune sub tăcere tot ce ştim.” Şi atunci animalele şi-au urat noapte bună şi s-au despărţit, şi Rea-Credinţă rămase la fel de înţelept ca şi înainte.
Căci de aceea se numea Rea-Credinţă şi de rea-credinţă era.

[1] În textul original, „Blindebukk”, al cărui echivalent românesc este jocul „baba-oarba”, făcând referire la protagonistul care stă în mijlocul celorlalţi, legat la ochi, încercând să-i ghicească pe ceilalţi.

[2] Unitate de măsură românească, pentru lungime, echivalentul aproximativ în metri (0.637m în Moldova sau 0.664m în Muntenia) a unităţii de măsură norvegiene „alen” (0.6275m)

Gianina Druţă

Mai multe articole de