„Theoria” vs./şi „Pragmata”: Moartea teoriei şi ultima lectură a textului?

De . Categorii: Dosar Teorie, Dosare, anchete, Numărul 1/2014, Numere revistă

Etichete:

teorie literară

Publicat în January 28, 2016 , o comentarii

“Scientists never learn concepts, laws, and theories in the abstract and in themselves. Instead, these intellectual tools are from the start encountered in a historically and pedagogically prior unit that displays them with and through applications. A new theory is always announced together with applications to some concrete range of natural phenomena”.

Thomas Kuhn, 1962

the-structure-of-scientific-revolutions-thomas-s-kuhnÎn anul 1962, într-o prestigioasă editură universitară americană (Chicago University Press), apărea cartea fizicianului, istoricului şi filozofului ştiinţei, Thomas S. Kuhn, The Structure of Scientific Revolutions. O carte controversată şi primită destul de ostil, cu recenzii pline de asperităţi, cu exprimări uscate şi precaute, dublate de neîncrederea inspirată de tipologia analizei (de altfel nemaiîntâlnită a) unui fenomen al culturii – ştiinţa – privit în dinamica sa. Atitudine inerentă, la început de deceniu şapte, primul deceniu de dezvoltare economică şi financiară, într-o lume care depăşise cu greu urmările războiului al doilea mondial. Într-o lume încă marcată şi nesigură pe forţele sale, Thomas Kuhn îşi propunea să definească „progresul” în ştiinţă, necesitatea „schimbărilor de paradigmă” (paradigma însăşi) şi definea „dezvoltarea” ca dinamică a ştiinţelor.

În această nouă viziune propusă de filozoful american, progresul normal al ştiinţelor este definit ca dezvoltare – prin – acumulare, fenomen considerat un „parcurs” în care „anomaliilor” provocatoare de criză li se atribuie – lor şi crizei – rolul iniţiator al unei noi paradigme. Aceasta din urmă este menită să „schimbe regulile jocului”, să iniţieze noi perspective, să formuleze noi întrebări. „Rezistenţa” în faţa ideilor inovatoare exprimate nu este întâmplătoare. The Structure of Scientific Revolutions apărea, paradoxal, într-un timp şi într-o societate insuficient pregătite să se confrunte cu o schimbare atât de radicală ca cea propusă de formula kuhniană a paradigmelor şi a dezvoltării – prin – acumulare şi, chiar la nivel intelectual, comunităţile academice şi de cercetare, aflate în plină reorganizare după război, îmbogăţite de experienţa emigranţilor europeni nu erau suficient de deschise pentru a-şi asuma adevărurile demonstrate de Kuhn. Ce spune, oare, savantul şi ce, oare, a deranjat?

Afirmând că ştiinţa şi modul de apropriere a lumii, prin cercetarea ştiinţifică a fenomenelor, trebuie să ţină seama de posibilitatea schimbării regulilor jocului în chiar timpul desfăşurării acestuia, filozoful propune căi de asumare – înţelegere a schimbării de paradigmă (paradigm shift), atenţionând comunitatea ştiinţifică asupra faptului că ştiinţele însele se modulează după aceste schimbări şi că legile, conceptele şi teoriile ştiinţifice nu pot exista ca formule abstracte, în ele însele, şi că trebuie să îşi găsească o finalitate practică. De aceea, afirma Kuhn, progresul ştiinţific nu poate exista, (a) în afara acumulărilor de cunoaştere, ci (b) în interiorul procesului modernizării ştiinţelor, definit ca dezvoltare-prin-acumulare şi (c) al găsirii celor mai adecvate forme de transfer al teoriei în practică.

Ne vom explica, aşadar, apelând, mai întâi de toate, la un dicţionar etimologic, necesar clarificărilor pe care trebuie să le aducem nu numai titlului prezentei intervenţii. Precizări clarificatoare, din perspectiva genului de demers pe care dorim să îl construim. Şi, apoi, ne vom rezuma la a face referinţe numai la teoria/teoriile literare, fără a le numi şi fără a le analiza din perspectivă diacronică sau ideologică. Ne vom rezuma la a supune atenţiei nevoia de teorie şi de a expune câteva modalităţi de a face teorie.

Prin urmare, în greaca veche „theorīa” şi „prāgmata” indicau stări şi acţiuni opuse. Dacă „theorīa” însemna ‘contemplare’, ‘supoziţie’ (actul de a face supoziţii/deducţii, teoretizând formal), un ‘mod de a privi [la] ceva’, care configurează un spaţiu al gândirii profunde cu efecte pozitive asupra unui demers deductiv – constructiv, „prāgmata” (substantiv plural, derivat din „prāgma”, materie, obiect, fapt, afacere) traduce un act al ‘facerii’, al ‘faptei’, al actului interesat în efectul material al faptei, de aici şi alte înţelesuri: practic, aplicat, concret.

Vechii greci, se cunoaşte, considerau cele două stări-acţiuni de pe poziţii de complementaritate, căci  una este incompletă fără cealaltă. Paradoxal, dar deloc întâmplător, în lumea contemporană cercetarea aplicată nu se poate desfăşura în afara celei fundamentale şi, în mod similar, în ştiinţele umaniste cercetarea aplicată fără teorie este ca forma fără fond, relaţie în care forma este modalitatea de aplicare a demonstraţiei teoretice, iar fondul este cercetarea teoretică.

În sens comun, „theorīa” este în primul rând un „instrument intelectual” (Iser, 2006 şi Kuhn, 1970), doar că obiectivele pe care şi le propune reclamă „forme teoretice” diferite, iar câmpul ştiinţelor în care operează defineşte rezultatul: în ştiinţele exacte prin „theorīa” se construiesc predicţii (previziuni) care necesită verificarea lor în practică; în ştiinţele umaniste teoria sau teoriile adună la un loc datele observate, elementele, de altfel disparate, pe care le asociază într-un câmp al corespondenţelor şi analogiilor, imaginează structuri (în cazul textului literar pornind de la textul însuşi), identifică şi combină varii supoziţii pentru a-şi construi o cale de access spre domeniul pe care urmează să îl analizeze. Mai concret, teoria, în cazul de faţă teoria literară, acumulează şi aglutinează date, într-un „proces de du-te vino”, de la opera literară care inspiră cercetarea teoretică şi raportând cele constatate în text la o construcţie (framework) realizată cu ajutorul corpusului de lucrări teoretice, ales cu atenţie, din câmpul informaţional, căruia i se adresează cercetarea. De fapt, o cercetare teoretică, fireşte, cea care creează modele ce pot fi aplicate la lectura – interpretarea – comprehensiunea operei/textului literar este un mod de a carta, de a desena o hartă a inter-relaţionării teoriilor/ informaţiei/ conceptelor care furnizează sens şi semnificaţie construcţiei teoretice gândite, şi prin care se explică, se analizează, se interpreteză literatura. Acest mod de a carta teoretic un text literar, în vederea pregătirii cercetării, este aproape de reprezentarea grafică a relaţiei între diversele date şi informaţii selectate din corpusul bibliografiei şi poate include varii surse de teorie literară (naratologie, poetică, teorii ale ficţiunii, teoria formelor şi genurilor literare, teorii ale receptării), dar şi filozofie, istorie (literară şi nu numai), psihologie, sociologie, etc. De altfel, în ultima carte scrisă şi publicată în 2007, How to Do Theory (Cum se face teorie), cu doar o lună înainte de a muri la vârsta de 81 de ani, Wolfgang Iser, încă profesor activ la Konstanz, Germania, şi Irvine, California, definea astfel ceea ce face teoria literară, cu alte cuvinte, „cum se face teorie”:

„Acest bricolaj [de teorii şi informaţie] este continuu adaptat la ceea ce se află în analiza noastră, şi, mai apoi, este îmbunătăţit cu puncte de vedere noi, atunci când situaţia o cere. Acest lucru se întâmplă numai pentru a respecta obiectivele teoriei literare, întrucât ar fi lipsit de sens ca, în investigaţiile teoretice din ştiinţele umaniste, să facem predicţii. Arta şi literatura trebuie evaluate şi nicidecum supuse predicţiilor. Nu pot fi nici măcar anticipate relaţiile multiple pe care arta şi literatura le generează […]. Chiar şi faptul că teoriile, în ştiinţele umaniste – spre deosebire de ştiinţele exacte – nu sunt făcute pentru a testa în practică valabilitatea lor explică multitudinea şi varietatea teoriilor din domeniul umanist, teorii care pornesc de la ipoteze diferite, urmăresc un obiectiv specific şi au un scop precis, [primul] fiind acela de a ajunge la un grad de înţelegere a textului, apoi de a-l analiza contextual, de a investiga semnificaţia şi funcţia textului literar, de a evalua arta şi literatura şi de a ne întreba, la final, de ce este nevoie de artă şi literatură” (W. Iser, p. 6) (trad. S.B, subl. ns.).

La ce altceva ar servi teoria literară decât la ceea ce, dintotdeauna, a constituit principala preocupare a umanioarelor: înţelegerea sensurilor şi semnificaţiei textului literar prin interpretarea acestuia. Dincolo de date legate de istoria şi evoluţia domeniului, dar nu în afara lor, cele din din anii ’40 şi până în prezent, teoriile generate de teoria literară au contribuit la conştientizarea comunităţilor ştiinţifice în legătură cu variabilitatea practicilor interpretării, şi au promovat studiile literare la nivel de ştiinţă a literaturii – dincolo şi în afara unor practici impresioniste, subiective. Odată cu descinderea cehului René Wellek în spaţiul universitar american, moment fast pentru teoria literară, cât şi pentru argumentele care exprimau revolta acumulată de-a lungul experienţei europene împotriva establishmentului instituţional, şi după publicarea textului extins al conferinţei pe care acesta o ţine la Universitatea Yale în februarie 1946, dedicată curentelor de gândire antipozitivistă, adică lui Benedetto Croce, formaliştilor ruşi, neo-umanismului şi Noii Critici, teoria literaturii se instalează în conştiinţa publică, definitiv, ca disciplină bine configurată a ştiinţelor literaturii. Aşa încât momentul 1949, cartea publicată împreună cu A.Warren, Teoria literaturii, deşi primită cu rezerve şi chiar ostilitate în mediile franceze, aduce necesare şi binevenite precizări cu privire la aportul teoretizărilor: obiectul vizat va fi problema literarităţii (primordial pentru estetica formalistă) abordată prin prisma diferitelor straturi de semnificaţie ale operei literare. O demonstraţie in extenso a afirmaţiei sale în Anuarul din 1953: „Nu există fapte neutre în literatură”, înţelegând prin aceasta faptul că numai o corelare dintre istorie, critică şi teorie ar fi în măsură să creeze un „perspectivism” concludent şi adecvat studiului literar.

Analişti ai domeniului, între care îi numim pe Terry Eagleton şi Wolfgang Iser, nu numai spre „a face pace” – fie şi simbolic, prin acest demers al nostru – între cei care reprezintă direcţia Marxistă, a studiilor culturale, şi cel care a creat Şcoala de la Konstanz, aceşti iniţiatori de programe şi proiecte teoretice au confirmat faptul că ceea ce a contribuit la creşterea în importanţă a teoriei literare, mai întâi prin constituirea domeniului, în anii ‘40, apoi la fiecare schimbare marcată de paradigmă, a fost ceea ce se numeşte „conflictul interpretărilor”. Un „conflict” stimulat teoretic în comunităţile ştiinţifice, şi generat de proliferarea altor forme de expresie în media, de interesul crescând pentru studiile şi relaţiile interculturale (mai recent) şi, ca niciodată, de teoriile generate de felurite interese profesionale şi ştiinţifice, în nişele generoase ale „theorīa” – ca domeniu ştiinţific bine definit. Pe de altă parte, reprezentările tradiţionale ale teoriei literare (de la formalism şi structuralism până la poststructuralism, postmodernism şi pragmatism) nu au fost trecute sub uitare, căci teoria literară nu este un capriciu, este o componentă foarte importantă a ştiinţei literaturii, alături de istoria şi critica literară. Cele trei componente inter-relaţionează natural, în afara oricărui principiu ierarhic, iar ştiinţa literaturii progresează, „se dezvoltă – prin – acumulare”, ca să îl cităm pe Thomas Kuhn.

Într-un mod semnificativ şi deloc întâmplător, în primul deceniu al mileniului trei, în edituri prestigioase, odată cu literatura semnificativă premiată Booker în Anglia, sau Pulitzer în Statele Unite, şi-au făcut apariţia cărţi de teorie despre „Ce este”, „Cum se citeşte” şi „Care este funcţia” (a se citi rolul) literaturii în modernitate în general, în epoca contemporană în mod specific. Şi despre conştiinţa în literatură, conştiinţa scriitorului, nu ne îndoim, dar şi a cititorului, ce se lasă modelată de literatura scrisă şi citită, indiferent de mediul de publicare: tipărită pe hârtie, încărcată pe un gadget (Amazon Kindle, PC, iPad), până la urmă, orice Carte – valoroasă interfaţă între imaginarul unei epoci, imaginaţia celui care scrie şi fantastica disponibilitate a cititorului.

Prin urmare, nevoia de lectură, cartea de literatură şi literatura însăşi ca Eveniment al unor vremuri negociate – în paradigma contemporană – nu numai de un Autor, ci şi de Cititor(i).

Pornind de la titluri, curioasă interfaţă între Autorii cărţilor la care ne referim şi curiozitatea Cititorului de literatură, cititor avizat sau cititor obişnuit, toate se adresează – direct sau indirect – raportului dintre Ştiinţa literaturii (reprezentată de istorie, teorie şi critica literară) şi Instituţia literaturii (reprezentată de relaţia Lume-AutorText/operă-Cititor). Aşa au apărut pe rând: Reading After Theory (2002), a profesorului Valentine Cunningham de la Universitatea Oxford; After Theory (2003), The Event of Literature (2012) şi How to Read Literature (2013), toate trei aparţinând lui Terry Eagleton, acum profesor la Lancaster, NUI (Maynooth, Irlanda) şi Universitea Notre Dame, SUA. În cele din urmă, cartea la care am făcut referire, How To Do Theory (2007) a distinsului profesor Wolfgang Iser. Ce sunt toate acestea, dincolo de contribuţii substanţiale la dezbaterile academice şi ale comunităţilor ştiinţifice despre rolul şi funcţia teoriei în demersurile ştiinţifice legate de artă şi literatură?

În primul rând, le considerăm o clarificare – în lumea academică anglo-americană (şi nu numai) asupra deosebirilor dintre Teorie şi teoria (teoriile literare). În lumea modernităţii radicale, ba chiar a modernităţii fluide, lume aflată în veşnică schimbare, sub influenţa dezvoltării fără precedent a ştiinţei şi tehnologiilor de comunicare, arta şi literatura se transformă. Literatura, mai ales, se reîntoarce la un conţinut bine configurat care, în aceeaşi măsură, atrage cu sine o schimbare (aproape radicală, spunem noi) de perspectivă în abordările sale posibile, ceea ce înseamnă, după Terry Eagleton (2003, 2012, 2013) „sfârşitul epocii de aur a teoriilor culturale, în formula lor radicală” (Lacan, Levi-Strauss, Althusser, Irigary, Bourdieu, Kristeva, Derrida, E. Said etc.). Ca urmare, “After Theory” sau epoca post-teorie (i.e. teorii culturale) semnifică reîntoarcerea la textul literar, cu toate componentele sale intra- şi extra-literare (Autor/Scriitor – Text – Cititor –Lume) pentru a discuta problematica „normei” şi a normativităţii” în literatură. O analiză nu numai pertinentă, ci şi foarte utilă a evoluţiei istorico-diacronice a teoriei (teoriilor) literare – clasice, am spune – intrate în practica cotidiană. Şi în Reading after Theory, vorbeşte teoreticianul şi criticul literar Valentine Cunningham, fireşte, nu fără ironia caracteristică demersurilor sale obişnuite, care reclamă şi declamă „cortegiul de gropari” ai disciplinei numite teorie literară:

„Totuşi, la bine şi la rău, lectura textului nu poate ignora Teoria, pentru că nu poate ignora propria sa pre-istorie; şi, cu siguranţă, nu poate ignora acel mod de a face teorie reprezentat de Paul de Man […] toate acele contorsionări şi reîntoarceri ce vin dinspre şi merg înspre aşa numita filozofie a limbajului (i.e. “linguistic turn”). Sunt foarte sigur că teoria, poate nu chiar toate formele sale de întruchipare, dar o mare parte dintre ele, Teoria în principal, cu siguranţă impactul teoriei este şi va fi precum „dragostea noastră” din cântec [va fi] „aici, cu noi, ca să rămână” ( V. Cunningham, 2002, p. 2) (trad. S.B) (subl. ns.).

Ce ar mai rămâne de spus?

Aceea că, în lumea contemporană a „diferenţelor” clamate din nevoia (omenească, din nou) de a identifica „asemănări” şi nu atât deosebiri, „umanismul liberal” devine o necesitate (de pe principiile complementarităţii cu teoria literară) ce concurează, fără pic de complexe, alte forme de abordare a textului/operei literare, în actul interpretativ – creator al cititorului avizat de literatură. Şi, poate, într-un viitor nu prea îndepărtat va deveni indispensabil în procesul de socializare a culturii. Căci el, umanismul liberal, poate pune în lumină autenticitatea oricărei producţii culturale, producând mutaţii în receptivitatea noastră şi, implicit în sistemul nostru de valori. Suntem, fără să ne dăm seama, marcaţi de informaţie, deformaţi de ea. Datorită internetului am ajuns să folosim ideile altora (sintaxa sub care se prezintă informaţia şi nu neapărat informaţia), fără să ni se mai pară un păcat valorificarea informaţiilor (neverificabile) ce plutesc în ciberspaţiu. Ocolim gândul proprietăţii asupra lor şi pierdem din autenticitate. Păcătuim prin mândrie şi uităm valoarea modestiei, a „migălirii atente a cuvântului scris”.

Ce este şi cum se practică teoria literară sunt două faţete distincte ale aceleiaşi probleme: studiul sistematic al esenţei literaturii – adică, a ceea ce face dintr-un text să fie unul de literatură – şi a metodelor celor mai adecvate folosite pentru analiza acestuia. Cu alte cuvinte, teoria se configurează în interiorul unei întrebări fundamentale, dificilă şi chinuitoare pentru cel neavizat, la care toată lumea „se pricepe” să răspundă: „Ce este Literatura?”.

O problemă complicată de caracterul inter-disciplinar al disciplinei numită teorie literară, pentru unii explicabilă şi relevantă, pentru alţii inutilă şi de ignorat. Căci, relevanţa pe care esenţa şi înţelesul literaturii o are pentru cel avizat nu poate face abstracţie de fondul său intra-literar – structură, funcţie, comunicare – sau tot atâtea aspecte activate de teoria literară în demersul ei de a defini „cum” se scrie literatura (ca artă şi ca mijloc de mediere între scriitor-cititor şi lume), „când” şi în ce condiţii literatura este considerată artă, şi „ce” funcţie poate exercita literatura – ca formă de expresie artistică. De-a lungul timpului, interese punctuale au luat în vizor, au dezbătut şi „au rezolvat” teoretic multe necunoscute: de la clasificarea elementelor componente ale unei opere literare şi descrierea mecanismului de producere a semnificaţiei acesteia, a funcţiei operei literare dezvăluite în relaţia dintre aceasta şi Lume, ceea ce dă concreteţe semnificaţiei operei, până la variatele forme (şi formule de comunicare) prin care receptorul (Cititorul) interacţionează cu lumea creată să funcţioneze în propriul său sistem. Din practica recentă şi personală, am inclus pe lista acestor interese punctuale, citirea şi decriptarea romanului britanic contemporan. Se ştie, de la romanul modernist încoace, analiza tradiţională, clasică a romanului nu mai corespunde plurisemnificaţiei şi tipologiei sale. Formulele interpretative se construiesc, pe măsura apariţiei unor noi formule şi tipologii romaneşti, în primul rând, prin medierea teoriei (teoriilor) literare, fireşte, plecând de la texte/opere şi întorcându-ne la ele prin modelele teoretice construite.

Dar mai există şi fondul extraliterar, căci orice operă se scrie „în relaţie cu” un context istorico-cultural, socialpolitic, dar şi individual al Scriitorului, dar şi al Cititorului-receptor. Într-un cuvânt, al Subiectului uman şi al facultăţilor umane revelate, activate, mobilizate de literatură (şi citirea ei), cu profunde implicaţii asupra fiinţei umane, asupra cunoaşterii în general, asupra modului în care ea, această fiinţă, „fiinţează”, adică înţelege – îşi asumă experienţa acumulată.

Şi, nu în ultimul rând, mai există – sub umbrela mare a „Theoria”, a celei moderne, dar cu rădăcini solide în cea antică, a părintelui său fondator, Stagiritul, macedoneanul Aristotel – mai există şi alte surse, cu influenţe considerabile asupra disciplinei, începând cu zorii modernităţii noastre, cum ar fi filozofia, istoria, sociologia, etica, pragmatismul, teoria sistemelor, teoria generală a informaţiei, lingvistica structuralistă (direcţia care, în fond, a coagulat forţele teoretice într-un domeniu unificat al teoretizărilor şi problematizării prin şcoala Formalismului rus şi european, a structuralismului francez) şi alte teme cu rezonanţă interdisciplinară care, toate la un loc, „fac jocul teoriei literare”.

De aici şi confuzia tot mai accentuată, generatoare de subtile şi ‘academice’ tensiuni care apar între adepţii ştiinţei literaturii practicate „din afara” sau „din interiorul” teoriei (teoriilor) literare.

Ce ştim cu siguranţă e faptul că niciodată ultima lectură a textului nu va fi ultima.

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de