Stelian Muller – Şcoala de poezie de la Cluj (fragment)

De . Categorii: Doar online, Literatură, Proză

Etichete: , , ,

Publicat în January 20, 2016 , o comentarii

Şcoala de poezie de la Cluj – din volumul „S.”

Pentru a ajunge mai repede într-un loc nu este întotdeauna nevoie să cauţi o scurtătură („Prin Andrei Mureşanu ajung cu trei minute mai repede la şcoală”, mi s-a confesat odată Irina pe terasă la Doamna T. și-n legătură cu domnul Gabriel), e suficient doar să-ţi schimbi păpucii. „Cu păpucii ce mi i-a cumpărat bunica, care au costat şapte lei în cap, ajung mai repede în centru cu un minut şi şaptesprezece secunde, din pricina aderenţei sporite”, m-am confesat eu domnului Gabriel, tatăl Irinei, la Olivo, iar chelnerul, auzindu-mă, a devenit brusc atent şi s-a uitat la păpucii mei, meditând probabil la aderenţa lor. „Pinguinul ăsta o să plece fără să plătească. Noroc că e prins domnul Gabriel cu un belciug de scaun prin mâna Celui de Sus”. Prima fiinţă în carne şi oase care a folosit procedeul schimbării păpucilor în locul scurtăturilor, în prăfuitul nostru oraş si pe cumplitul tărâm al poeziei, a fost un ucenic mecanic de la uzina de apă potabilă, pe numele său Ştefan Manasia. El e şi primul care a făcut rost de doi păpuci de acelaşi fel, și cu ei în mână (sub talpa picioarelor) a luat-o năbădăios pe un drum, arteră (să le numim aparte). Unde a ajuns Manasia cu păpucii lui de sticlă, nimeni nu poate preciza. Ce putem afirma, relativ cert, e că procedeul manasian a plăcut şi, prin urmare, reţinut, respectiv procurat. Şcoala de post-meta-texto-limbajo-poezie din tristul Cluj Napoca. Întâi stătător: Ştefan Manasia (încălţat de adidaşii săi de pe vremea brontozaurilor). În şlapi şi după: Vlad Moldovan, Andrei Doboş şi Ştefan Baghiu. În picioarele goale, pentru aderenţă maximă în inimile celorlalţi, probabil: Oana Văsieş. O scurtă şi lipsită de glorie trecere prin vadul unui lucru ce a fost şi nu mai este. Ce a fost mai exact şi de unde a apărut acest ceva ce nu mai este? A apărut din aer (există şi aşa ceva în Cluj Napoca) şi a fost vorba de o scriitură urâtă, mutilată, nefrecventabilă, („Tu şi ficţiunile tale de căcat” cum mi-a reproşat Rab în seara în care ne-am certat), o poezie crispată, îndărătnică ca o frunte de măgar, o poezie care nu se lasă parcursă şi chiar dacă se lasă, se deşiră sub povara degetelor, se dizolvă sub lumina, sub ninsoarea degetelor cu care lumina vine la pachet şi care e condamnată să te ajungă din urmă mulţi ani după sau niciodată (mai mult niciodată). O poezie conceptuală, sterilă, lipsită de viaţă, cum i s-a reproşat de atâtea ori. O poezie care forţează o paradigmă afectivă stranie în mintea cititorului, o paradigmă abundentă şi vidă în acelaşi timp, un vag capăt de pod pe malul opus vechilor maluri străjuite de vechile noastre grilaje ruginite. Ce avea să facă Manasia când avea să dea nas în nas cu râul acesta de tip nou, cu noul grilaj metalic al noului hotar în afară să se scarpine în ţeastă? Avea să ia o decizie (proastă bineînţeles): cel mai la îndemână mod de a ajunge pe malul celălalt e ocolind prin vad, chiar dacă asta poate însemna şi nehotărâre, şi pierdere de timp. Varianta aceasta, totuşi, îi venea ca o mănuşă lui Manasia, interiorităţii sale ultragiate, dacă vreţi, pentru că îi permitea să ocolească la nesfârşit eventualele puncte de rezistenţă, supărătoarele lor înţepături pe sub podeaua apei (le mai ocoleşte şi astăzi). Alţii au gândit altfel. E lipsit de sens să forţăm trecerea prin vad, vom trece râul chiar aici pe pod, pe sub nasul lor. Chiar dacă podul de-abia se mai ţine pe picioare şi e bine apărat, nimeni nu se aşteaptă să-l abordăm direct, plus că e infinit mai ușor să ne concentrăm forţele în sectorul imediat decât pe imaginarele unde din aval (ficţiunile mele de căcat). Alţii n-au fost convinşi: râul nu poate fi trecut nici prin vad nici pe pod, trebuie săpat un tunel pe sub el şi lucrurile se vor derula de la sine (Andrei Doboş şi structura sa intruzivo-telurică). Alţii au dat din cap şi au propus construirea unui elicopter. Prin aer, noi, oamenii, suntem de neoprit, cine ar putea nega această evidenţă? (Vlad Moldovan, uitaţi-vă la el şi o să vă piară cheful de a mai apela vreodată la evidenţe). Totuşi, au fost unii care au încercat: e inutil să ne batem capul pe unde vom traversa. Esenţial e să trecem râul, iar pentru asta trebuie să forţăm traversarea peste tot: şi prin vad, şi pe pod, şi pe sub pământ, şi prin aer. E imposibil ca râul să fie apărat peste tot (cine apără totul, nu apără nimic, cum înţelept ne-a explicat Sun Tzu). Trebuie să punem un picior dincolo şi râul e al nostru. Varianta care a câştigat și care a închis partida (Oana Văsieş şi Ştefan Baghiu, mai mult Oana).

Ce a urmat după ce râul a fost trecut? „O mare părere de rău”, cum ar spune Mirabela Dauer. Un moment de deşertăciune, „la tristesse”. Conştiinţa propriei nimicnicii, cea a propriei mortalităţi. Şi apoi? O poezie care a inundat întreg recipientul continentului pe care îl avea la dispoziţie, una sofisticată, corpolentă şi de nedepăşit, o poezie în afara căreia nu mai există alt fel de poezie, o poezie împlinită, ajunsă la senectute şi pășind în gol de pe marginea eterică a astrului ei metalic („Eşti aşa de matur” mi-a spus Rab în seara cand ne-am împăcat sau am încercat aşa ceva, şi eu m-am abţinut să-i răspund că ceea ce ia ea drept maturitate e doar măcelul din prima linie al unui război demult pierdut sau ceva asemănător).

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de