[vintage] INTERVIU: Mircea Miclea (2006)

De . Categorii: Diverse, Doar online, Rubrici, Vintage

Etichete: , ,

Publicat în January 22, 2016 , o comentarii

Realizat de Horea Poenar și Cornel Vîlcu în 2006, în contextul numărului despre starea Universității (pe care îl vom pune în curând în arhivă), interviul cu Mircea Miclea se axează pe problemele puse în discuție în dosar.

Cum vă imaginați tactica de rezistență viitoare a UBB în fața crizei de bază demografică pe cale să se declanșeze în întreg învățământul românesc? Și cum vedeți posibile soluții din partea conducerii acestuia în ansamblu? Se va putea reveni, la scară națională, la grupe normale de studenți (în medie 20 pentru curs, 10 pentru seminar sau lucrări practice – așa cum de altfel le prevede legislația), sau va alege Ministerul să finanțeze în continuare cantitatea, generând o luptă ‘fără scrupule’ – și de o duritate fără precedent – între Universități?

Mircea Miclea: Practic această criză demografică va apărea și se va acutiza după calculele de demografie care sunt în momentul de fată în 2012. Vor fi cam cu 25-27% mai putini studenți decât sunt în momentul actual sau mai exact studenți din cohorta 18-24 de ani. Situația este generală și în alte țări. În alte state, situația e chiar mai gravă. În Germania, de exemplu, va fi o reducere cu 39% pe grupul de vârstă 18-24 de ani în 2015. Acuma, reacțiile posibile din partea universităților sunt numeroase. 1. Se poate opta pentru învățarea adulților, pentru a face programe postuniversitare de perfecționare profesională și atunci țintești un public sau un grup țintă altul decât 18-24 de ani și practic ai mereu un număr de studenți de care ai nevoie și asta este o opțiune fundamentală care trebuie făcută. Al doilea lucru este de a te centra pe cercetare. Adică, trebuie văzut clar că o criza are și partea ei de pericol, dar și partea ei de oportunitate. Partea de oportunitate este aceasta: având mai puțini studenți se poate face o activitate de mai bună calitate cu ei și 2, o universitate se poate centra pe cercetare și poate să recupereze sau să obțină din cercetare fondurile pe care altfel le-ar obține de la studenți. În momentul de față este o schizofrenie între ce pretind multe universități și ce fac ele. Multe universități pretind că sunt universități de cercetare, dar se luptă cu dinții pentru un loc în plus bugetat în anul I de facultate. Ori, dacă ești cu adevărat universitate de cercetare, nu te preocupă atât de mult numărul de studenți din anul I și creșterea lor exponențială. Te preocupă să ai mai ales studenți la nivel de masterat și doctorat și te preocupa mai degrabă obținerea fondurilor din cercetare și mai puțin obținerea fondurilor din numărul de studenți. În momentul de față, multe universități trăiesc această schizofrenie, pretind că sunt de cercetare în schimb toate practicile lor sunt centrate mai degrabă pe a obține resurse din taxe studențești și nu din cercetare. Atunci, o strategie posibilă este aceasta, de a se centra pe cercetare și de a obține fonduri din cercetare. Și al treilea lucru pe care vreau să-l mai spun este că toată această criză demografică va fi moderată de prestigiul universității. Astfel, universitățile care vor reuși să-și construiască un prestigiu nu vor avea de suferit de pe urma acestei crize demografice. Cele care nu au prestigiu vor avea de suferit. Efectele crizei demografice sunt diferențiale în funcție de prestigiul pe care îl are fiecare universitate, iar în interiorul universității, de prestigiul pe care îl are fiecare facultate. Facultățile de prestigiu nu vor avea de suferit, chiar dacă vor fi mai puțini studenți. Repet, este aici și o posibilitate de dezvoltare, pentru a-ș face activități cu un număr mai redus de studenți.

Deci asta era o întrebare foarte importantă, dacă vedeți vreo șansă să se revină la normalitate din punctul acesta de vedere. Noi de exemplu avem probleme foarte mari. La o limbă străină să lucrezi cu peste 15 studenți este antiproductiv, numai nu se face nimic.

MM: Cred că există șansa să se ajungă la așa ceva, dar dacă se realizează câteva condiții: 1. să se accepte faptul că studiile costă și că probabil o parte din costuri trebuie acoperite de studenți. Și lucrul acesta este posibil. Piața actuală ne arată că acest lucru este posibil. La universitățile de stat, o mulțime de studenți își plătesc studiile. Acest lucru arată de fapt, că taxa care se cere studenților este acceptabilă și poate fi acoperită. Și atunci practic trebuie înțeles faptul că, studiile costând, o parte din contribuție trebuie să-i revină studentului. Și atunci, se poate lucra cu formații mai reduse. Pe de altă parte, cred că formațiile reduse trebuie neapărat menținute la nivel de masterat, și, iarăși, pot fi foarte clar menținute, dacă bineînțeles, utilizezi masteratul și studenții de la masterat în activitățile tale de cercetare. Și dacă cu adevărat ai activități și proiecte de cercetare, atunci îți poți fără probleme permite să susții formații reduse, pentru că ai bani din cercetare și banii aceia îi utilizezi pentru susținerea masteratelor, care la rândul lor, îți dezvoltă cercetarea. Este o relație evidentă. Deci, cred că la masterat se pot utiliza formații reduse și sunt absolut necesare ca să fie performante, pentru că ele promovează cercetarea, promovând cercetarea ai bani si având bani, poți să susții astfel de masterate. Acum, aici mai trebuie spus și următorul lucru: că practic tot învățământul se masifică la baza, deci intrarea în sistemul de învățământ universitar la nivel debatchelor este peste tot masificată. Nu mai sunt formațiile de altădată, cu număr redus, și e puțin probabil ca universitățile să renunțe la ideea de masificare. Deci asta spun, că soluția este formații mici la nivel de masterat și este absolut realizabil lucrul acesta. Și doi, o parte din costul studiilor trebuie acoperit de studenți. Repet, lucru posibil deoarece piața/viața ne arată că ei nu au nici un fel de probleme de a-și plăti taxele și de a studia în regim cu taxă. Asta înseamnă că sunt absolut solvabili, și devin și responsabili. Sigur, în momentul în care îți plătești studiile, ai clar și mai multe pretenții la calitate, și atunci are drept consecință creșterea calității.

În ce măsură împărtășiți convingerea actualei conduceri a UBB că principiile Universității de tip humboldtian, astăzi vetuste, trebuie înlocuite de cele ale unei Universități manageriale? În ce proporție credeți că trebuie lăsate să decidă regulile liberei concurențe, și în ce grad sunt necesare măsuri ‘protecționiste’ pentru zone (curriculare) ‘defavorizate’? Cum vedeți ieșirea din impas a facultăților din domeniile filosofie, istorie, litere – aflate în imposibilitatea de a face performanță financiară?

MM: Aici trebuie spus următorul lucru: orice universitate are un program stabilit de dezvoltare. Prestigiul unei universități este dat de calitatea cu care ea face cercetarea. Prestigiul aduce bani universității respective, aduce vizibilitate, aduce poziție socială și așa mai departe. Și atunci, a lua o decizie numai pe criterii de rentabilitate este contraproductiv, dacă ți-ai asumat prin programul strategic că tu ai o anumită identitate. Și doi, este contraproductiv chiar dacă această identitate, repet, nu-ți aduce bani, dar îți aduce prestigiu, îți aduce vizibilitate internaționala, pentru că prestigiul este o moneda mult mai importantă decât banul. Deci nu cred că… Mai simplu spus, aici o să decupați dvs ce credeți, poate sunt mai prolix acum. O universitate antreprenorială este o universitate care utilizează segmentele antreprenoriale ale ei pentru a obține bani în vederea susținerii segmentelor mai puțin antreprenoriale dar care îi aduc prestigiu. Și acesta este scopul universității. Universitatea nu este și nu poate fi niciodată o companie comercială, și tratarea ei ca o companie comercială este greșită. Trebuie să-și dezvolte spiritul antreprenorial, dar și-l dezvoltă tocmai pentru a susține, repet, acele componente ale universității care nu pot fi antreprenoriale – o Facultate de Teologie sau o Facultate de Filosofie. E puțin probabil să devină vreodată antreprenoriale, dar ele pot conferi prestigiu universității și atunci trebuie protejate. Utilizezi banii obținuți din antreprenoriat ca să îți consolidezi prestigiul. Și atunci, odată asumate anumite secții sau anumite facultăți, ele trebuie susținute, clar. Asta este perspectiva mea apropo de chestia asta. Acum, iarăși o spun, o universitate nu poate face de toate. O universitate dacă dorește să conteze, trebuie să stabilească foarte bine ce face și ce nu face. Din păcate, universitățile de la noi nu și-au stabilit limite si nestabilindu-și limite, nu au reușit să facă performanță. Orice universitate de prestigiu, care face performanță, își stabilește limite. Nu înființează anumite secții, nu urmează anumite specializări, chiar dacă ar avea resurse să le facă, chiar dacă ar fi cerere pe piață să le facă, nu le face, pentru că optează pentru o dezvoltare intensivă și de nișe. Opțiunea universităților noastre a fost o dezvoltare extensivă, de societate socialistă multilateral dezvoltată la nivel universitar, în care toți au încercat să facă de toate și au ajuns să facă prost. Și atunci, practic, fiecare universitate trebuie să-și găsească nișa și să-și construiască o anumită identitate și să spună „iată ce fac” și mai ales „iată ce nu fac”. Și asta va putea proteja și aceste secții, pentru că ele fac parte din identitatea universității.

E cunoscut faptul că, în peisajul instituțiilor românești de învățământ superior, UBB face o figură aparte, prin implicarea în conducerea instituției, pe lîngă Rectorat, a Consilului Academic al cărui președinte este Andrei Marga. În ultima vreme, acest sistem a fost adoptat și de alte Universități importante din țară. Cît de adecvat credeți că este el? Poate, sau chiar trebuie el să reprezinte un model pentru învățământul superior românesc în general? În mare, care credeți că sunt avantajele și/sau dezavantajele instituționale ale acestei organizări?

MM: Cred că această structură a fost inventată pentru rectorii care nu mai puteau obține încă un mandat pentru a le salva poziția de putere. Nici o instituție de învățământ superior de prestigiu din străinătate nu are conducere bicefală, un rector și un președinte în același timp. Cred că este complet contraproductivă o astfel de structură.

Cât de cunoscut vă este proiectul așa-numitei Universități Metropolitane clujene? Cum vi se pare ideea în sine? Dar eforturile făcute până în prezent pentru realizarea ei? Ce avantaje ar presupune o astfel de instituție și ce impedimente practice stau în calea apariției ei? Cum apreciați calitatea poziției de până acum a UBB în această privință?

MM: Realizarea unui consorțiu metropolitan al universităților din Cluj este o idee bună pentru că s-ar putea utiliza mai bine resursele de care dispune fiecare universitate in parte, de la cămine la rețele de calculatoare la resurse de cercetare și așa mai departe. Și de fapt, studiile făcute pe universitățile din Statele Unite arată că integrarea într-un consorțiu duce la o economie de costuri cam de 20%. De exemplu, dacă vrei să cumperi baze de date internaționale nu se cumpără de către fiecare universitate, se cumpără de către consorțiu și automat prețul este mai mic, se face o economie de costuri, prețul este mai mic dar toată lumea beneficiază și multe dintre consorții au printre primele puncte achiziția de bănci de date. Apare atât de multă literatura științifică, atât de multe cărți încât nici o universitate nu mai are resurse să țină pasul cu ritmul de producere de literatură științifică. Și atunci, șansa este asocierea lor și cumpărarea de bănci de date și prin asociere se fac economii de costuri substanțiale, acesta este un lucru foarte clar. Prin urmare, un consorțiu ar duce la economii de costuri substanțiale. În al doilea rând, ar putea duce la o mai bună dirijare a alocării resurselor. Să luam un exemplu. Să presupunem ca în UBB dorim sa dezvoltam informatica. Unde alocăm banii? La Facultatea de Informatică a UBB? La Departamentul de Informatica Medicală de la Universitatea de Medicină? La Facultatea de Automatizări-Calculatoare de la Universitatea Tehnica? Unde dăm banii? Dacă sunt într-un consorțiu, dai într-un singur loc, adică departamentelor de informatică din aceste universități și atunci alocând bani într-un singur loc, ai valoare adăugată. Dacă aceeași sumă de bani o dispersezi în mai multe locuri, șansa de a avea valoare adăugată este foarte redusă. La fel se întâmplă și cu alt departament. Să presupunem că vrem să dezvoltăm biologia celulară, să presupunem că avem 10 milioane pentru dezvoltarea biologiei celulare. Unde să meargă banii? La biologia de la UBB? La biologia de la medicină, sau să meargă la Universitatea de Științe Agricole, care fac tot biologie celulară. Unde să meargă banii? Deci, 1. consorțiul are șansa de a produce economii de costuri și 2 de a produce o mai bună utilizare a resurselor. Acum, în Cluj, consorțiul a fost pus în pericol mai degrabă de atitudinea hegemonistă și contraproductivă a UBB. Consorțiul a fost văzut mai degrabă ca o modalitate de a-și extinde cineva puterea și nu de a oferi soluții la problemele cu care se confruntă universitățile. A fost promovat mai degrabă ca instrument de prelungire a puterii decât ca soluție a unor probleme. Și de aici, o anumită reticență a unor universități din Cluj față de această idee de consorțiu.

Cum vedeți relația între UBB, această ‘mare companie’ a Clujului, și viața orașului în general? Dar colaborarea între autoritățile locale, alte instituții de învățământ sau cultură și Universitatea noastră? Există, după știința Dvs., un program coerent în acest sens? Ce noi soluții credeți că ar putea găsi Universitatea spre a întări/ diversifica parteneriatele sale ‘teritoriale’?

MM: Din ce în ce mai mult o universitate va fi judecată și din perspectiva contribuției sale la dezvoltarea locală. Acum, principalul lucru pe care poate să-l facă universitatea pentru dezvoltarea locală, în afară de faptul că asigură resursa umană calificata pentru nevoile locale, că asigură un mediu de consum, cum asigură universitățile din Cluj, de la restaurante până la locuințe și așa mai departe, principala contribuție a universității este transferul de cunoaștere, adică capacitatea universității de a rezolva, cu cunoștințele pe care le poseda problemele comunității. Din acest punct de vedere nu există nici un program sistematic, în afara de retorică nu există o dorință reală a universităților de a produce acest transfer de cunoaștere. Dorința reală înseamnă că recompensezi în mod clar pe cei care fac transferul de cunoaștere, pe cei care de exemplu își transferă cunoașterea în produse vandabile și creează locuri de muncă. Înseamnă că promovarea academică este legată și de capacitatea ta de a transfera cunoașterea ta în mediu, de a contribui la realizarea unui nou produs, de a rezolva un proiect și așa mai departe. Or, acest lucru nu s-a întâmplat. Deocamdată în afara de retorică pașii făcuți de universitate pentru a-și transfera cunoștințele spre comunitatea economică locală nu există. Dacă ne uităm de exemplu la cifrele de școlarizare alocate – n-am verificat informația asta, dar se poate verifica – pentru acele ramuri care pot să contribuie la comunitatea economică și cele care nu pot contribui, nu vedem nici o relație. Deci nu aloci locurile pe care le ai la dispoziție bugetate astfel încât să favorizezi producția de astfel de soluții. Deci, deocamdată este mai degrabă retorică și formalism. S-au înființat tot felul de oficii și așa mai departe. Rezultatele sunt foarte reduse.

Cum apreciați nivelul (privit ‘în extensiune’, dar și din punct de vedere calitativ) al dialogului/dezbaterii interne privitoare la principiile, problemele și soluțiile de viitor ale politicii instituționale a UBB? Ce credeți despre ideea – care circulă tot mai mult în mediul academic clujean – a înființării unui Grup de Dialog Universitar (după modelul vechiului GDS) care să inițieze dezbateri între studenți, cadrele didactice și personalul de conducere din toate universitățile locale? Credeți că un astfel de organism ar fi necesar – sau ar putea fi util?

MM: În universități este un segment care din păcate este în mare parte la conducere cu care nu se poate dialoga pentru simplul motiv că în afară de propriul lor discurs nu mai înțeleg un altul. Doi, pentru că mulți dintre ei, educați în comunism, nu pot decât să reproducă societatea socialistă multilateral dezvoltată în universitățile lor. Au aceleași reacții idiosincratice, aceeași grijă de a-și forma o imagine, alta decât cea bazată pe realitate, aceeași utilizare a mijloacelor de intimidare a celor care sunt incomozi, aceeași apetență pentru grupurile de yesmeni, aceeași alocare a resurselor în funcție de cine cu cine este prieten, deci practic, dincolo de retorica lor aparent democrată, comportamentele lor sunt expresia societății socialiste din care au făcut parte și pe care au susținut-o. Este o schizofrenie totală, adesea, între retorica lor și obiceiurile lor și se vede asta și prin instituțiile pe care le construiesc. Deci, din acest punct de vedere cred că cu aceste persoane nu se poate dialoga pentru că nu înțeleg altceva decât propriul lor discurs și rejectează orice discurs care nu este copia sau ecoul propriului lor discurs. Pe de alta parte cred că este extrem de importantă constituirea unui asemenea Grup de Dialog Universitar făcut mai ales de către oameni tineri, fără obiceiurile refulate din comunism, și care e clar că ar putea să constituie nucleul sănătos în jurul căruia să se constituie ulterior și un consorțiu metropolitan. Și mai cred că ar putea să catalizeze discuții importante, să ofere soluții, să inițieze chiar demersuri de schimbări legislative, și să dea o anumită identitate discuțiilor despre situația din mediul universitar clujean. Mai cred că grupul acesta trebuie format din oameni din diverse universități, nu numai dintr-una singură și trebuie situat în afara Universității. Este bine să se discute avizat despre universități și în afara universităților, nu numai în interiorul lor, pentru că apare un pericol clar de a discuta despre universități numai în interiorul universităților și atunci parti-pris-urile sunt evidente. Or, acesta ar fi un grup care ar avea mai mari șanse de a nu avea parti-pris-uri.

Au consemnat Cornel Vîlcu și Horea Poenar

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de