Cărțile de poezie ale lui 2015

De . Categorii: Carte, Cronici, Doar online

Etichete: , , , ,

Cărțile de poezie ale lui 2015

Publicat în February 01, 2016 , o comentarii

2015 cred că a fost incredibil de favorabil pentru poezia contemporană românească, astfel încât îi pune în dificultate pe criticii aflați în postura de a alege cartea anului, mai ales că nici nu se poate pune problema celor mai bune volume din ultimul an, ci a celor mai bune volume din ultimii ani. Întemeierea unui clasament fiind aproape imposibilă fără ca acesta să fie pur subiectiv, am ales să fac o selecție a a celor ce, în viziunea mea, sunt trei dintre cele mai puternice volume de poezie ale lui 2015, și anume: Dmitri: genul cinic de Dmitri Miticov, aparenta naturalețe a vieții de T.S. Khasis și du-te free de Aura Maru.

Volum poezie: Dmitri Miticov – Dmitri: genul cinicDmitri Miticov – Dmitri: genul cinic

Cazul lui Dmtri Miticov reprezintă una dintre puținele ocazii când între autorul de pe copertă și personajul din interiorul cărții există, sfidând legile de bază ale hermeneuticii, o identificare completă. Și aceasta se întâmplă pentru că și autorul este unul fictiv, inventat pentru a trăi atât cât să construiască o mini-serie în care el însuși să joace rolul de protagonist, o mini-serie care debutează în 2010 cu volumul Numele meu e Dmitri (Paralela 45), urmat de Dmitri: uite viața (Casa de Editură Max Blecher, 2012) și, în 2015, de Dmitri: genul cinic (Cartea Românească), fiecare dintre cărți abordând tehnici diferite, stiluri diferite, teme diferite.

De data aceasta, Dmitri adoptă o poziție inocentă, și cu o astfel de atitudine dinamitează și ridiculizează toate formulele tradiționale – care ni se impun ca general-valabile, pe care le repetăm mecanic, sub puterea magică a obișnuinței: „Au spus liric și am fost lirici,/ au spus epic și am fost epici,/ au spus dramatic și noi/ poate am schimbat mediul poate proprietățile/ ca proteinele.” (p. 38) Autorul își scoate toate mecanismele la suprafață, tehnica cu care lucrează în acest volum fiind una simplă: alege trei concepte, „etic”, „estetic” și „cinic”, pe care le definește și redefinește în diferite contexte cotidiene, în cel mai gratuit mod cu putință, rezultând o satiră la adresa poeziei conceptuale. Definiția este, de altfel, o formulă de discurs fundamentală volumului, texte precum Modul sarcastic bazându-se exclusiv pe acest procedeu („Ce e memoria. Vine cineva și te întreabă/ mai ții minte și tu zici da.” – p. 23). Și, pentru ca ironia prezentă în toate poemele să fie dusă până la capăt, se ajunge chiar la definirea definițiilor: „Ce este o definiție, e părerea ta despre un lucru/ la un moment dat.” (p. 24)

Primul nivel la care această încercare de discreditare lucrează este cel al formei, astfel încât cartea poate fi văzută ca o variantă parodică a unei cărți de self-help, a unei cărți motivaționale sau chiar o variantă actualizată a Bunelor maniere, o carte care îți spune pas cu pas ce trebuie să faci și cum trebuie să percepi lumea, pasaje ca „E estetic să-ți plângi părinții când mor” (p. 5) fiind doar unul dintre exemplele din recuzita de pseudo-sfaturi pe care Dmitri le dă, cu o ironie care avansează în sens ascendent, până atinge un grad înalt de cruzime: „E multă suferință în lume,/ dar și în filmele coreene” (p. 14). Datorită tonului constant și detașat, aproape robotic, cu care se dictează orice gest, cartea poate fi asemănată și cu una dintre casetele pentru mașină care te ajută să te lași de fumat în timp ce te îndrepți dimineața spre serviciu sau seara spre casă, numai că această casetă te ajută să renunți la optimism, dictându-ți: „Spune cu mine: e din ce în ce mai rău. Acum/ spune singur: e din ce în ce mai rău.” (p. 16).

Dmitri Miticov pare să asambleze din piese de lego un univers ludic, însă este vorba de cel mai serios univers ludic care se poate realiza și pe care nu-l poți înțelege decât din interior, decât dacă te supui logicii lui răsturnate și accepți să uiți tot ce ai învățat înainte să citești cartea aceasta.

Volum poezie: T.S. Khasis - aparenta naturalețe a viețiiT.S. Khasis – aparenta naturalețe a vieții

Aproape de a fi trecut în categoria „poeților cu o singură carte” (Claudiu Komartin), alături de Constantin Acosmei și Ruxandra Novac, T.S. Khasis s-a salvat anul acesta cu un nou volum de poezie, lăsând o pauză de 10 ani între debut (arta scalpării, Editura Vinea, 2005) și aparenta naturalețe a vieții (Casa de Editură Max Blecher), o carte cu un impact cel puțin la fel de puternic ca precedenta.

În primul rând, Khasis rămâne într-o oarecare măsură constant, formula pe care o propune este aceeași ca în primul volum, alege oralitatea ca modalitate de expresie, lucru deloc neobișnuit în poezia actuală, însă la el oralitatea atinge gradul cel mai înalt de autenticitate. Prin aceasta, se ajunge la curățarea limbajului de orice formulări prea poetice, prea patetice, de „cuvinte magice care-ți explodează-n/ cap într-un roi de artificii” (p. 13), autorul sustrăgându-se riscului de „a deveni liric și inadecvat” (p. 9).

De asemenea, prima parte din carte – un cățel mecanic, un poster cu luna – poate fi văzută ca o continuare a imaginarului creat în arta scalpării, ca o completare a lui, mediul înscris în aceste poeme fiind unul cotidian, cu personaje parcă decupate din desene animate (fredy, li po sau pongo) și puse în fața fiicei, cea căreia Khasis îi dedică volumul. În prim-plan este adus pongo, care pare un alter-ego al lui casis și capătă aproape rolul unui pharmakos, devenind omul în care se strânge toată singurătatea lumii: „cât de mult și-ar dori un câine sau o pisică sau un papagal…” (p. 30), „pe orice s-a sprijinit/ pong până acum (părinți fiică prieteni/ neveste hansel și gretel) s-a dus dracului” (p. 34). Descrierea personajului se întregește ca una cinematografică („pong simte ceva ce aduce a încântare,/ își compară această senzație cu un bulb de crini// și încearcă un zâmbet care să intre perfect în aerul sufrageriei”, p. 30), iar această primă parte a cărții este în totalitate asumată ca film de o instanță auctorială care intervine în poeme, referindu-se la imaginile pe care le creează ca la niște cadre. Aceeași voce ia o postură de autocompătimire, încearcă să se dezvinovățească de orice ar putea fi acuzată și, astfel, poemele iau forma unor jocuri orchestrate de autorul lor: „nu-i cazul să renunți, adu-ți aminte că deja ai renunțat.” (p. 16), „nu știu nimic despre dragoste, nu știu nimic despre moarte, nimic/ despre extratereștri,/ uneori urc sau cobor cu liftul și-mi spun:/ las-o baltă, omule, las-o baltă// și asta-i tot ce se întîmplă cu-adevărat.” (p. 14)

Dacă în prima parte, orice formă de agresivitate este dezaprobată („nu e nevoie de gesturi violente, nu ai nevoie de cer.”, p. 8), trecerea la partea a doua – supravegheat – se face extrem de violent („o să te prindă/ și n-o să se audă nimic”, p. 46), dar firesc pentru intrarea într-un univers descentrat, în care ordinea este doar aparentă, la fel cum e și naturalețea vieții, universul sanatoriului obregia. În acest poem de aproape 80 de pagini, discursul își pierde intenționat coerența, se contorsionează, devine aproape telegrafic, fiind uneori greu de urmărit. Frazele sunt tăiate inopinat, imaginile sunt tăiate fără avertisment, poveștile din sanatoriu intercalându-se cu „râulețele de amintiri” (p. 77) ale celui internat, care alege evocarea ca metodă de supraviețuire: „mă gândesc la tine/ mai ții minte plasa plină de casete? free rolling stones the doors/ hendrix fleetwood mac janis joplin yes – plasa aia era/ tot ce puteam face unul pentru celălalt” (p. 62). Sentimentul de dezordine generală se naște și din faptul că textul impune mai mulți receptori. În primul rând, se observă adresările directe față de o prezență (sau, mai degrabă, absență) feminină, căreia casis îi atribuie rol salvator: „sună-mă sună-mă mai spune-mi că nu sunt singur// vocea ta îmi șterge din memorie toate amintirile care-atârnă/ ca niște gantere cu vocea ta în nokia nu sunt greșit/ capăt chiar un soi de stabilitate emoțională/ nu durează dar mă ține până la ora de diazepame” (p. 110). Totodată, tonul devine uneori infantil, ca și cum casis i-ar vorbi unui copil, soniei, a doua persoană în care el își pune nădejdea, deoarece „chipul soniei avea această bucurie/ lipsită de primejdie” (p. 89).

Supravegheați ar fi un nume mai potrivit pentru această ultimă parte a volumului pentru că domină persoana întâi plural; casis este individualizat („m-au internat la obregia pentru că mi-am dorit să mor”, p. 102), dar se depersonalizează de multe ori pentru a reprezenta un personaj colectiv, cel al bolnavilor, care apar ca niște figuri caraghioase, pentru care timpul se măsoară de la o pastilă de diazepam la alta, despre care se afirmă: „infirmierele se uită la noi ca la niște mașini de căcat și pișat/ noi ne credem extensii tehnologice sau extensii religioase// poate suntem niște sfinți și istoria va consemna că am fost niște sfinți/ și restul lumii e full de nebuni” (p. 108). Timpul petrecut la obregia este un timp al reeducării: „trebuie să crezi în pastile/ așa cum credeai cândva/ în părinți bunici vecini și prieteni” (p. 77). Și este, de asemenea, un timp al singurătății, singurătatea fiind unul dintre elementele liante dintre cele două părți, dar și dintre cele două cărți ale lui Khasis: „diminețile sunt mai singur ca oricând/ și mă urăsc de moarte/ pentru că mă simt mai singur ca oricând” (p. 99).

Delimitarea fragmentelor de poem se face cu ajutorul comenzii ctrl+s, a comenzii de save, ca și cum vocii poetice i-ar fi teamă că ar putea uita, ca și cum această comandă i-ar putea rearanja mintea și memoria, iar cu fiecare ctrl+s, poemele sunt întipărite și în mintea cititorilor, aparenta naturalețe a vieții fiind o carte atât de puternică, încât te obsedează și nu te lasă să dormi.

Volum poezie: Aura Maru - du-te freeAura Maru, du-te free

De câțiva ani încoace, poeții tineri din Republica Moldova reușesc tot mai ușor să pătrundă în cultura română și să se facă cunoscuți publicului de aici. Anul acesta sunt de luat în vizor 3 debutanți basarabeni: Aura Maru (du-te free, Editura Cartier), Victor Țvetov (în lipsa unor lucruri importante, Casa de Editură Max Blecher) și Paula Erizanu (Ai grijă de tine, Editura Charmides). Am ales să scriu despre Aura Maru pentru că ea se remarcă printr-un discurs matur și simplu, deparazitat de experimentalisme sau de ruralismul atât de folosit azi în poezie, mizând mai degrabă pe conținut decât pe formă.

Organizat în 4 părți foarte bine delimitate din punct de vedere tematic (pariu, o noțiune foarte abstractă, căi lăturalnice, hudson), volumul se construiește ca o hartă pe care sunt indicate niște puncte de reper, ca România, Republica Moldova sau America. Poezia Aurei Maru este una topografică, în care timpul, personajele nu fac altceva decât să ornamenteze locurile care sunt prezentate. Vocea poetică pare mereu situată în liminalitate, imaginea călătorului fiind cea care traversează întreaga carte, imaginea călătorului care nu trece în fugă dintr-o parte în cealaltă, ci în ritm de jogging: „nici să fug/ nu mai are rost// doar uneori/ dimineaţa la 6/  foarte calm/ un jogging uşor” (p. 33).

Prima parte a volumul redă un spațiu steril, în care neoanele luminează ca o aură deasupra capului bolnavilor. Se poate observa o continuă necesitate de a clasifica, de a împărți universul în tabere antitetice, în cazul de față, în bolnavi și sănătoși, distincția fiind făcută în maniera lui Foucault, autor la care poeta face de multe ori referire. Oamenii normali sunt descriși ca „oamenii perfect asamblaţi şi simetrici” (p. 6), pe când bolnavii și rudele lor apar în aceeași categorie: „uneori haina de spital nu pare atât de diferită/ de hainele celor care/ dorm de câteva zile îmbrăcaţi veghindu-te” (p. 6). Pentru a se apropia și mai mult de teoria foucauldiană, Aura Maru teoretizează: „până anomaliile devin/ schimbări de paradigmă/ sunt deformaţii” (p. 18).

Privită în ansamblu, poezia Aurei Maru are o tendință de a merge de la particular la general. Înainte ca lumea să fie percepută ca o hartă, la fel este văzut și corpul: „creierul ți se duce ca o minge de bowling/ spre locuri tot mai îndepărtate/ nervii ți se ramifică în forma rețelelor de metrou” (p. 40). Necesitatea adaptării apare inițial explicată prin intermediul unei imagini corporale: „degetele tatălui meu/ întoarse nefiresc în sus/ pentru că după atâtea operaţii/ şi tăieturi şi noduri/ oasele învăţaseră/ să fie altfel” (p. 16). În restul volumului se vorbește despre adaptarea omului la o nouă cultură, iar ultima parte a cărții poate fi privită ca un immigrant song. Se accentuează stereotipurile vieții americane („nu e bine să ai gânduri negre iar dacă le ai/ gândește-te că paradisul e cu munți de xanax/ și nu e bine să lupți cu propriul creier de unul singur”, p. 42), artificialul, kitsch-ul („peste râu luminile new york-ului/ se sting și se aprind în limbaje binare/ pereții au luciu de touch-screen/ și fețele/ apar personaje”, p. 43), toate acestea cu o ironie tăioasă. Tot din rațiuni clasificatoare, America și spațiul natal sunt privite în paralel, rezultând imagini antitetice: „eşti atât de mare america încât uraganul ţi se potriveşte/ e pur şi simplu proporţional cu zgârie-norii şi/ bulevardele// acasă n-avem uragane/ nimeni nu pune nume ploii// e doar nişte apă peste oameni obosiţi/ la dracu n-avem oceane” (p. 55)

De remarcat este că marile teme sunt puse, în cartea Aurei Maru, într-un plan secundar, însă sunt exprimate prin imagini puternice, astfel de imagini regăsindu-se în întreg volumul. Apare tema poetului și a poeziei: „unii scriu după principiul maşinii de tocat/ cu o mână să-ţi înfunzi corpul/ cu cealaltă să roteşti mecanismul mai departe” (p. 8). Dragostea este percepută în mod ironic: „deschid uşa/ urmează clişee/ vreau să fi fost cu tine în ultima zi etc./ ne aşezăm în linişte/ şah cu tacâmuri pahare” (p. 53). Copilăria este evocată pe un ton înduioșător: „iar noi noi-nouţi/ nu ştiam nimic/ luminam cu lanternele/ prin carnea palmelor/ credeam că sângele e lumină+apă” (p. 20).

Volumul semnat de Aura Maru aduce un plus poeziei basarabene, o privire reîmprospătată asupra lumii, deși nu se exprimă prin mecanisme noi. E o poezie care acționează ca și cum ar decupa „o horă de hârtie, cu omuleţi aproape vii.” (p. 62)

Alexandra Turcu

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de