La un an distanță: debuturi poetice

De . Categorii: Carte, Cronici, Diverse

Etichete: , , , , , ,

Publicat în February 17, 2016 , o comentarii

Anul 2015 a continuat fenomenul – început de ceva vreme – care presupune anumite mutații ale așa-ziselor nuclee culturale. Dacă accesul la literatura aparent hiperdemocratizată prin emisiuni ca cea a lui Dan C. Mihăilescu ori prin publicații online precum Cultura, unde selecția cititorilor era implicită, s-a restrâns considerabil odată cu desființarea acestora, totuși instituția literaturii a câștigat debuturi mai mult decât reușite. Dintre poeții tineri, câțiva reușesc să convingă odată cu primul volum: viziuni proaspete, cu posibilități reale de evoluție și autodepășire, care produc modificări în structurile deja alterate și uniformizate ale ultimului val poetic. Andrei C. Şerban, Alexandra Turcu, Ana Donţu, Mădălina Grosu, Răzvan Pricop, Ionelia Cristea, Octavian Perpelea, Roxana Cotruş, Maria Pilchin, Alexandra Văcăroiu, Victor Ţvetov sunt, probabil, cele mai notabile nume ale generației debutante în 2015.

Andrei C. Șerban s-a afirmat cu mult înainte de a publica prima carte, fiind una dintre vocile puternice ale celor de la Zona Nouă. Volumul său, Coregrafii (Ed. Charmides), e, cu certitudine, miza celui care optează pentru anularea confesiunii, pentru susceptibilitatea autorității personale, într-un univers automatizat, ce trebuie desființat prin poezie. O umanitate la limită: nimic nou până aici. Dar, dacă în poezia douămiistă de la începuturi – ca, de pildă, cea a Ruxandrei Novac ori a lui Gabi Eftimie – invaziile lumii din afară erau tragice, presupunând renunțări profunde la o individualitate afectată, participativă, în poezia lui Andrei Șerban lucrurile sunt discursivizate, astfel încât par luate à la légère. Disperarea e, până la urmă, acceptată ca stare printre altele. Spectacolul unei lumi postumane, a unei ere ce obișnuia să fie antiutopică, se datorează unui regizor mecanicizat, căruia i se administrează emoții pe cale artificială: nu cunoaștem iubirea/ decât ca pe un eșec… fă ce vrei cu ceea ce iubești// regia a fost mereu punctul tău forte/ lacrimile sunt invenția ta/; optimismul tău e/ un amuzament hormonal; ai putea să asculţi/ un exerciţiu cinematografic/ echivalează trauma. Tendințele autodistructive, intimitatea periculoasă și nimicitoare în care totul este mimat din spatele unui gadget inteligent ce promovează diverse ficțiuni personale, avataruri, surogate sunt instrumentele unui discurs de o luciditate terifiantă.

***

Fără îndoială, volumul Alexandrei Turcu – celelalte produse (Ed. Charmides, 2015) – reconstruiește o lume multiplicată, stratificată pe niveluri de singurătate. Or, a discursiviza o temă predilectă unei întregi istorii literare, cu atât mai mult cu cât background-ul cultural e aproape identic cu cel din worldwideweb, e pariul îndrăzneț al unei poete cu propriul imaginar: un imaginar flexibil, de altfel, ramificat în direcțiile de consum ale literaturii, pentru a le declișeiza, pentru a tenta golurile zonelor deja liricizate: singurătatea într-un spațiu aberant democratizat, fals expresiv și inautentic, carențele universului miniatural, stigmatizarea iubirii și trăirea în ritmuri comune: mă cheamă alexandra/ trebuie doar să stau la geam şi să urmăresc iepurii// nu trebuie să mă bucur la comandă/ nici să aşez merele în lădiţă/ sau să curăţ zăpada de pe pervaz// până o să se termine, am timp destul/ dacă mă apuc să-l citesc pe salinger,/ îl citesc pe salinger până la capăt// dacă încep să cresc papagali,/ nu mă las până nu umplu casa cu papagali// mă cheamă alexandra/ şi trebuie să stau la geam şi să urmăresc iepurii. Figuri de vitrină întoarse cu spatele pentru a-l citi pe Salinger, chipuri anonime sedate cu analgezice sau obsedate de algocamine, copile inocente dependente de refugiul familial sau tinere deprinse cu dragostea ca efect al răspunsului la „aceiași stimuli”, personajele Alexandrei Turcu provin din lumi cuminți, familiare, privite sincer, tragic, autentic. Dacă poezia feminină douămiistă obișnuia să strige, să desființeze lumi prin manifestări violente, să dărâme ordini artificiale prin discurs, varianta nouă e autistă: profund internalizată, sedată, asumată de vocea unui copil cu experiențe mature.

***

Debutul Mădălinei Grosu a fost, pe bună dreptate, unul dintre cele mai așteptate. Volumul ei, Oameni pe gheață (Ed. Vinea), dovedește o scriitură matură, epurată de sensibilitate excesivă. E vorba de discursul fragmentat, dar radical și profund tragic, al unei puștoaice asediate de o realitate străină, consumeristă, în care totul se democratizează, se confundă, se suprapune. În universul ei, experiența maternității dobândește o intensitate identică cu cea a unei ședințe profi de make-up sau de manichiură eșuată: copilul meu nu vrea să se nască/ spune mama/ un suport/ oje/ ruj în culori tari// mă smuncesc/ dorm adânc/ sufoc copilul/ se respiră printr-o gură de canal// cezariana/ o simplă rupere de dinţi// ordonez copii// după cantitatea de sânge pierdut/ Dumnezeu construieşte pe vertebrele mele/ case de copii şi saloane de manichiură. Poeziile Mădălinei Grosu sunt bilețele ale unei tolbe cu povești, adunate de o privire ageră, spuse cu intonații diferite: mame denaturate, boschetari dubioși tributari ordinii ceaușiste, adepți vulgari ai filmelor cu Al Pacino – cârpă murdară/ fosta rochie de mireasă/ deasupra/ păsări turbate dau ochii cu dumnezeu// femeile din parc/ se nasc/ se trăiesc/ se iubesc/ se mărită/ se mor/ o zi// fetele îşi strâng picioarele până la piept/ fustele incomode pentru/ teatru ce va urma/ vin/ clujule/ o perucă/ şi promit să învăţ chirurgia pe oameni.

***

Odată cu Festivalul de poezie de la Bistrița, nu doar volumul Alexandrei Turcu a fost remarcat, ci și cel al Mariei Paula Erizanu, apărut în același an, la aceeași editură. Deși circumstanțele debuturilor sunt similare, elementele de poetică, de viziune și de imaginar nu corespund. Pe de-o parte – o poetică a miniaturalului, a intimității dejucate prin intervenții ostile ce amplifică momentele de singurătate, pe de altă parte – un univers larg, permeabil, ostentativ optimist. Ai grijă de tine e, înainte de orice, un volum expresiv, cu promisiuni de limbaj puternic încă de pe coperta picto-poetică. De fapt, cartea ei de poezie vine după un debut mai recent în proză, dar modul de percepție a lumii se modifică. Nimic din tristețea implicită a douămiiștilor, nimic din revolta neoexpresionistă sau din traumele direcției grunge, ci o poetică luminoasă, resemnată, care transfigurează visul și îl redă liric. Poezia Paulei Erizeanu configurează un univers al acalmiei, în care figuri naive meditează asupra dictatelor fericirii prin tot felul de reviste fashion populare, prin ceaiul băut în soare pe pavajul unei catedrale din mijlocul orașului: Am visat câmpuri cu lumină și mosoarele întinzând iarba ca un vânt, ăsta era sensul vieții, și am avut vise mute, în care eu și ea stam la o masă lângă o catedrală, pe pavaj și beam ceai și razele aurii străluceau pe diagonală, și am visat raiul: o casă de cotileț în care familiile citeau reviste Cosmopolitan pe pături la podea și se gândeau cum ar vrea să facă reviste care să fie total opusul, cu soarele bătând prin geamurile neterminate, prin copacii tropicali cu verdele lor fără griji și ferigile bătrâne de când lumea din grădina din spate.

***

Ana Donțu e, și ea, una dintre vocile cunoscute de la Zona Nouă. După numeroase publicații de poezii în Echinox, Corpul T sau Luceafărul, în 2015 apare Cadrul 25, la Editura Max Blecher. Cadrul Anei Donțu e nelimitat. E despre distanțe și neputințe, despre autenticitatea de pe ecranele animate de Tom&Jerry și Bugs Bunny, despre călirea în singurătate și despre sprijinul forțat al unei generații ce se autocreează inspirată din lumi de Cartoon: nimeni nu-ţi zice că eşti în rahat când eşti în rahat/ nimeni nu te dă cu capul de perete nu te ia de plete/ nu-ţi dă palme nu te înjură/ de aia ne spargem noi ţestele şi ne înjurăm şi ne smulgem părul/ de aia ne urâm mai mult decât alţii/ că cine altcineva să-ţi bage capul în chiuveta cu apă rece/ şi să-ţi zbiere că nimic nu va fi bine că va fi din ce în ce mai rău. Univers al tuturor posibilităților și imposibilităților, al supereroilor ficționali și al pseudo-eroilor realității abjecte, sustras din manualele cu „nu încercați asta acasă” sau din reclamele campaniilor de atenționare a publicului, construcția lirică a Anei Donțu e experimentul salvării de singurătate pe toate căile rămase: prin ficțiune, proiecție, autoreflecție: tom&jerry erau mai cool decât mama&tata/ când pentru ei totul era un nu se poate continuu/ tom&jerry ne arătau că totul e posibil/ să cazi de la înălţimi mari să te ridici şi să fugi mai departe/ să te paraşutezi cu umbrela de pe casă/ să-ţi găureşti stomacul şi să te faci stropitoare pentru flori/ şi-apoi ei ne învăţau despre lume mai mult decât mama&tata.

***

Un chițibușar perfect, ce meșterește continuu mecanisme defecte, afectate, e Roxana Cotruș în Daddy issues/ disecție. De la criza propriei corporalități – declanșate de excesul de feminitate acoperit cu tricouri XXL și bocanci „suprauzați” – la cea a figurilor masculine, surogate perfecte ale tatălui, niște bricolaje avangardiste din materiale contrafăcute, totul e o căutare a dezechilibrului necesar ieșirii din universul exagerat domestic, a pornirilor sexuale sau a „pseudo-resemnării”: mă plictisesc teribil de repede/ teribil de des/ teribil de profund./ mi-aş dori ca la câteva zile ori săptămâni/ să desfac o lume nouă precum/ aş desface un gadget – ediţie limitată./ mi-ar plăcea ca la fiecare câteva luni/ să mă urc pe-un vârf/ un wingsuit să se-agaţe de mine şi/ să planez deasupra celei mai agitate metropole/ dintr-un compartiment ascuns al creierului meu/ să domolesc mulţimea-ncrâncenată.// aş încălţa apoi o pereche de patine jerpelite/ le-aş tăia în faţă pe cele primite de la ai mei/ pe când aveam 3 ani/ să-mi iasă degetele de la picioare/ să respire neasistat/ şi mi-aş face patinoar particular/ pe aortă/ apoi aş agita/ particulele/ fiinţei mele// pe de-a-ntregul.

Destul de dificil a selecta dintre toți debutanții lui 2015 pe cei câțiva care conving. Cu siguranță, vocile poetice actuale merg în continuarea direcției începute de douămiiști, dar adaugă nuanțe noi, provenite dintr-o intimitate inocentă, din libertatea necenzurată, din autospecția lucidă și deloc indulgentă. Andrei C. Șerban, Alexandra Turcu, Mădălina Grosu, Ana Donțu, Maria Paula Erizeanu, Roxana Cotruș, alături de Răzvan Pricop, Ionelia Cristea, Octavian Perpelea, Maria Pilchin, Alexandra Văcăroiu și Victor Ţvetov sunt pariurile literare ale anului trecut care deschid noi direcții poeticii românești. Poate odată cu debuturile din 2016 – pe care le preconizăm inovatoare, originale și proaspete – vom modifica eticheta-șablon, deja anacronică și insuficientă, de poezie douămiistă.

Anamaria Mihăilă

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de