Există un conflict între muzică și politică?

De . Categorii: Carte, Doar online

Etichete: , ,

Publicat în February 12, 2016 , o comentarii

Celibidache și Furtwängler. Marele conflict posteblic de la Filarmonica din Berlin (Humanitas, 2015), semnat de Klaus Lang, e un volum important pentru înțelegerea societății berlineze postbelice. Pentru melomani este o lectură esențială, întrucât prezintă o lume a culiselor mai puțin mediatizată, dar cel puțin la fel de fascinantă precum cea a scenei. Deopotrivă adulată și blamată, acuzată de întreținerea elitismului și în același timp văzută drept spațiu de emergență a sacrului, lumea muzicii a fost populată de-a lungul timpului de legende. În acest sens, e suficientă amintirea felului în care virtuozitatea lui Paganini a fost pusă pe seama unui pact faustic, iar opera wagneriană a suscitat adorația melomanilor, pentru ca mai târziu, creatorul ei să devină unul dintre cele mai detestate personaje ale istoriei muzicii, din cauza faptului că universul său mitologic ar fi stârnit imaginația lui Hitler.

CelibidacheModul abuziv în care Germania nazistă a căutat să se legitimeze prin imaginea lui Wilhelm Furtwängler constituie o temă importantă a cărții lui Klaus Lang. Dirijorul Filarmonicii din Berlin devenise simbolul muzicii germane când a avut loc ascensiunea la putere a lui Hitler. Respingând calea mai sigură a exilului, Furtwängler a rămas în Germania, convins că lupta din interiorul sistemului poate avea efecte pe care dizidența nu le obține. Rezistența prin muzică pentru care a optat dirijorul, alături de mărturiile numeroșilor evrei ajutați de el, ar fi fost suficiente pentru a-l considera pe Furtwängler un personaj a cărui maculare politică a fost neglijabilă. Însă cu totul alta a fost perspectiva Aliaților care au ocupat Berlinul după încetarea conflictului armat și care au văzut în Furtwängler nu pe artistul care a resuscitat viața spirituală a Germaniei în timpul anilor de teroare, ci, în cel mai pragmatic mod cu putință, pe omul care a dat mâna cu Hitler la sfârșitul unui concert din 1939. Îndepărtarea sa de la pupitrul Filarmonicii din Berlin s-a produs rapid, fiind înlocuit de Leo Borchard (a cărui scurtă carieră a fost întreruptă de moartea sa timpurie) și ulterior de tânărul Sergiu Celibidache, puțin cunoscut pe marile scene muzicale la acea dată.

Corespondența dintre Furtwängler, aflat în exil, și Celibidache, locțiitorul său din fruntea primei scene muzicale a Europei, constituie subiectul volumului semnat de Klaus Lang. De asemenea,  numeroasele interviuri luate de autor soției lui Furtwängler, care i-a supraviețuit dirijorului timp de șase decenii, completează lacunele inevitabile unei legături menținute aproape exclusiv epistolar. Cercetarea amănunțită realizată de autor este remarcabilă în pasajele în care, neavând permisiunea lui Celibidache de a publica scrisorile proprii, Klaus Lang reușește să le rezume într-atât de bine, încât înțelegerea subiectului nu este afectată.

Redarea atmosferei din Berlinul anilor ’50 este infuzată de impresiile criticii de specialitate care altfel ar fi greu accesibile cititorului interesat de cunoașterea standardele muzicale din acea vreme. Numeroasele repetiții pe care le solicita Sergiu Celibidache deveniseră de notorietate, stârnind nu de puține ori comentarii dezaprobatoare din partea orchestrei. Pe de altă parte, frenezia pe care o suscitau concertele dirijorului român punea sub semnul întrebării devotamentul aparent incontestabil pe care îl avusese publicului berlinez până la acea oră pentru Furtwängler. Despre Celibidache se scria în 1952 în Tagesspiegel că „e în interesul vieții muzicale berlineze să nu-l piardă pe acest artist excepțional”. Ceea ce presa de specialitate nu știa era faptul că dirijorul român încălcase una dintre regulile primei orchestre din lume și anume aceea de a nu vorbi cu străinii despre problemele interne ale filarmonicii.

Dacă Furtwängler a fost victima unei politici naționale care a reverberat la toate nivelurile societății, Celibidache s-a lovit în schimb de politica internă, la fel de necruțătoare, a orchestrei berlineze. Astfel, declarațiile pe care le-a făcut în anumite cercuri în afara Germaniei prin care își manifesta nemulțumirea față de prestația orchestrei, au fost interpretate drept o lipsă de loialitate. Astfel se explică schimbarea atitudinii lui Furtwängler față de Celibidache, precum și alegerea lui Herbert von Karajan drept succesor al lui Furtwängler. „Colegul Ka.”, cum fusese în mod ironic numit în corespondență lor, era văzut de ambii dirijori drept un personaj care căuta mai degrabă spectacolul, încântarea maselor și câștigul financiar înaintea substanței muzicale. Cu toate acestea, Karajan a devenit poate cel mai cunoscut dirijor al Filarmonicii, grație numeroaselor înregistrări pe care le-a făcut cu aceasta, contribuind astfel la faima internațională a orchestrei.

Celibidache și Furtwängler se aflaseră pe o cu totul altă poziție în cazul introducerii tehnologiei în muzică. Rigurozitatea și spiritul lor critic se remarcă în aversiunea lor față de înregistrările pe disc. Motivul pare de neînțeles pentru cititorul actual: este vorba de inautenticitatea unei înregistrări ce reușește să capteze sunetele unei simfonii, pierzând în schimb epifania trăită în sala de concert. Mai mult, viziunea lui Furtwängler asupra mercantilismului orchestrelor americane, așezat în opoziție cu profesionalismul celor europene, pare o mărturie de arhivă astăzi, când muzica este la nivel mondial aservită capitalulul. Cei doi dirijori deplângeau, în fapt, pierderea aurei în epoca reproducerii mecanice, pe care Walter Benjamin o teoretizase deja încă din 1936. În contextul democratizării experienței estetice, Furtwängler și Celibidache, cu încrederea lor într-o iluzorie autonomie estetică, pot fi văzuți drept ultimii reprezentanți ai unei gândiri care nu era pregătită să accepte implicațiile politicului în cultură.

Tacticianul militar și teoretician al războiului, Carl von Clausewitz afirma faptul că orice conflict militar nu este decât o continuare a politicii prin alte mijloace. Inversând această afirmație, Michel Foucault demonstrează că, în realitate, politica este o continuare a războiului cu alte mijloace. Că lucrurile stau astfel și în muzică, Klaus Lang o dovedește în  acest volum remarcabil.

Cristina Popescu

Johnny Cash mi-a salvat, nu o dată, viața, Proust m-a învățat să o văd, iar Cortázar – să o înțeleg. Vara visez la Alabama lui Harper Lee, iarna – la Rusia lui Pasternak. Ascult operă italiană cu sfințenie și muzică simfonică cu pasiune, iar când toate contrariile care mă caracterizează amenință să iasă din matcă, scriu. I-am făcut pe toți să creadă că scriu despre ceea ce citesc, dar adevărul este că scriu, în realitate, numai și numai despre mine.

Mai multe articole de