Despre scriitori și oglinzi

De . Categorii: Carte, Cronici, Doar online

Etichete: ,

Publicat în February 11, 2016 , o comentarii

florina pîrjol carte de identitati(Florina Pîrjol, Carte de identități. Mutații ale autobiograficului în proza românească de după 1989, București, Editura Cartea Românească, 2014).

Învestită conceptual în 1977 de către Serge Doubrovsky, autoficțiunea apare mai bine conturată în spațiul românesc în studii specifice în anii 2000. Constituind o hibridare a autobiografiei cu metaficțiunea, autoficțiunea nu este o modalitate de construcție literară foarte nouă, dar care a apărut în literatură mai ales în postmodernism.

Florina Pîrjol înclină în Carte de identități înspre literatura românească contemporană, în special cea scrisă după 1989, studiul vizând cu precădere modurile în care „fenomenul” autoficțiunii se regăsește cu precădere în literatura românească douămiistă, exemplificată prin scrierile unor autori ai noii generații.

În prima parte a cărții, Florina Pîrjol face un bine documentat traseu istoric al genului autobiografic, oferind exemple pertinente prin lucrările Sfântului Augustin sau Rousseau, ajungând, apoi la unele biografii ficționalizate, punct de pornire pentru autoficțiunea contemporană, cu mare succes la public, unde putem situa scriitori precum Joyce sau Kafka. Autoarea alege să se concentreze pe autobiografismul românesc din perioada comunistă, lăsând la o parte însemnările de inspirație autobiografică din interbelic. Primii scriitori aduși în discuție sunt cei din grupul supranumit „Școala de la Târgoviște”, adică Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu și Costache Olăreanu, a căror literatură are un aspect diaristic, cu inserții autobiografice în ficțiune, ei fabricând „o estetică proprie, pe care au transformat-o repede în mod de viață (pentru că distincția viață – literatură e un non-sens, viața fiind literatură și viceversa)” (p. 77), influențând astfel generațiile literare următoare.

Autoficțiunea capătă tot mai mult teren în literatura anilor ’80, Florina Pîrjol analizând Supraviețuirilor lui Radu Cosașu, un ciclu de nuvele în care regăsim povestea reconvertirii unui fost simpatizant al ideilor societății utopice marxiste. Cu tact, autoarea identifică în text elemente ale vieții reale ale scriitorului, alături de care sunt împletite aspecte ficționale. La fel regăsim și la Livius Ciocârlie în romanul Clopotul scufundat, unde „felii de viață reciclate ficțional, îngroșate de ironie și autoironie, se împletesc simbolic cu o formă îmblânzită (stilistic) de comentariu aplicat, filologic, filosofic, semn că scrierea de sine cuprinde toate fațetele autorului” (pp. 101-102).

Perioada postdecembristă este reprezentată de Simona Popescu și Mircea Cărtărescu, cu Exuvii şi, respectiv, Orbitor. Cei doi sunt încadrați ca scriitori de autoficțiune introvertă sau simbolică, scriitura lor fiind inedită prin faptul că „proiectul identitar nu reprezintă miza, ci doar pretextul pentru a se oglindi narcisist în text” (p. 112), aceștia fiind văzuți ca exemple ale „vârstei mature” a autoficțiunii, prin modul în care utilizează autobiografia în prozele lor pentru construirea unei noi identități în ficțiune.

În ultima parte a cărții, autoarea prezintă aspecte ale literaturii practicate de așa-numitul grup „fracturist” (anii 2000), ce se lansează cu un manifest literar care propune o literatură diferită față de cea a anilor imediat următori căderii comunismului în România, reprezentată de scrieri plasate în decorul cenușiu al dictaturii lui Ceaușescu. Revendicându-se de la Salinger sau Kerouac, tinerii scriitori militează pentru o literatură a „angajării etice și existențiale, chiar și atunci când această angajare, capătă forma boicotului și a violenței” (p. 150). Autoficțiunea douămiistă este văzută într-o ipostază duală, feminină, pe de o parte, prin Ioana Branea, Ioana Baetica, Celia Ștefănescu, respectiv masculină, pe de altă parte, cu Ionuț Chiva, Dragoș Bucurenci sau Alexandru Vakulovski, reprezentanți ai campaniei de promovare a literaturii tinere de către editura Polirom, începând cu 2004, intitulată „Votați literatura tânără!”. Această literatură nouă și înnoitoare, așezată clar sub semnul autoficțiunii nediluate, este justificată de autoare prin mutațiile sociale, politice și culturale pe care democrația românească, de după momentul decembrie `89, le-a vizat. Literatura lor va purta însemnele lumii noi în care se regăsesc, în care mass-media și fenomenul pop-culture sunt tot mai influente, miza ei fiind să ia „pulsul adevărat al societății, să demaște, să promită, să determine și să anunțe schimbarea” (p. 165) scriitura „generației 2000” reflectând schimbările sociale din România, din ultimii ani, dar urmând, totodată, liniile pe care merge literatura occidentală.

Astfel, Florina Pîrjol se concentrează în investigația sa critică asupra unui fenomen literar de actualitate în spațiul cultural european, în special în literatura feminină franceză (Cristine Angot, Annie Ernaux, Camille Laurens), tot mai prezent și în orientările literaturii române contemporane. Mizând mai mult pe prezentarea obiectivă a literaturii ce se poate încadra în genul cercetat, fără a face prea multe judecăți de valoare, studiul vine ca o legitimare a termenului/genului de autoficțiune în literatura română, conturându-se astfel o sincronizare cu orizonturile literaturii și criticii europene. Pe lângă efortul conceptual realizat, autoarea are un mare merit pentru imparțialitatea și obiectivitatea de care dă dovadă, renunțând pe cât posibil la impresionisme, luându-și „atribuții” ale unui adevărat istoric literar. Prin accentul pe care îl pune pe „mutațiile” literaturii postdecembriste, reușește să-și demonstreze teza, accentuând raportarea autorului la text, prin reîntoarcerea la el pentru propria ipostaziere ficțională, o oglindire voită și, uneori, suprasaturată.

Lavinia Muntean

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de