[vintage] INTERVIU: Marin Sorescu (1983)

De . Categorii: Interviuri, Vintage

Etichete: , , , , , , ,

Publicat în February 24, 2016 , o comentarii

Într-o lume paralelă mai însorită, luna aceasta Marin Sorescu împlinește 80 de ani. Îl salutăm prin vălul dintre lumi, și republicăm un interviu cu poetul, apărut în numărul 4/1983.

***

Marin Sorescu

Marin Sorescu

Iași, 23 mai 1983. Colocviul național de literatură „M. Eminescu”. O zi de Moldovă însorită și cufundată în mireasma teilor. Printre invitații Colocviului, Marin Sorescu. Marele poet și dramaturg e „asaltat” de pretutindeni. Redăm mai jos convorbirea pe care a avut amabilitatea să ne-o rezerve.

Rep.: Marin Sorescu, un interviu pentru Echinox poate fi echivalentul unei convorbiri cu poezia tânără. Acceptați această idee?

Marin Sorescu: Da. Poezia înseamnă poezie tânără, presupune un entuziasm și o candoare fără vârstă. Intrând în amănunte, am putea adăuga faptul că, totuși, generațiile se schimbă, iar pe umerii celor tineri se mută încet nu atât lirismul, care rămâne la locul lui tot timpul – undeva foarte sus –, cât mai ales obligațiile de „serviciu” ale poeziei, și în aceste obligații aș include necesitatea ținerii într-o stare de veghe permanentă a criticii.

Rep.: Într-unul din fragmentele sale, Novalis definea poezia ca „real absolut”. Mult discutata „cerebralitate” a poeziei de astăzi păstrează ceva din afirmația aceasta?

M.S.: Toate aceste epitete – „cerebral”, „sentimental”, „fantezist” etc. – sunt epitete lipite. Poezia, după părerea mea, este una singură, poezia mare. Facem operațiile de delimitare în mod arbitrar, operații necesare din motive didactice. În felul acesta, poezia este mai cerebrală astăzi, iar în secolul trecut era mai cerebrală decât în secolul XVII. Nu înseamnă însă că, neapărat, creierul poeților a sporit, ci numai că am pierdut din naivitate și din „starea de grație”. Realul absolut rămâne esența poeziei.

Rep.: Se vorbește din ce în ce mai mult de un „val”, de o „promoție”, de o „generație” a poeziei tinere. Este acest lucru un „joc” al criticii sau o determinație intrinsecă a poeziei?

M.S.: Există într-adevăr mai multe „promoții” care, fie din nevoia de a se impune, fie din necesități ale criticii de a delimita poezie, încearcă să atragă atenția asupra lor, fapt îmbucurător. Deși, cum mai spuneam și altădată, locurile în poezia română nu sunt ocupate, numerotate – există cititori pentru toți poeții buni.

Rep.: Ideea de generație presupune un precedent și un antecedent, în sensul unei fenomenologii a actului de creație. Cum s-ar putea explica acest lucru în contextul poeziei contemporane?

M.S.: Singura „generație” care are un statut este „generația” lui Labiș. Este o „generație” care n-a spus încă totul, cu mulți reprezentanți, dar care nu-i umbrește pe noii poeți, ci cred că i-a ocolit și scutit de unele experiențe. Această „generație” îi obligă pe cei care vin să pornească de la un nivel mai înalt și să țină seama de contextul foarte serios în care se include. E bine că există foarte mulți poeți și în același timp e bine că funcționează în mod normal procesul de selecție pe care îl face publicul. Trebuie omagiați cititorii de poezie, foarte mulți, care au știut să deosebească poezia de non-poezie. Am avut un public de avangardă, am putea spune, care a încurajat noutatea poeziei. Poezia română joacă un rol important în poezia europeană, este o poezie mare, apreciată în lume.

Rep.: Sunteți la Iași, în preajma unei manifestări legate de personalitatea lui Eminescu. Undeva, un profesor clujean semnala ideea undei receptări a creației eminesciene destul de puțin susținute în afara granițelor noastre culturale. Ați putea enumera câteva dintre cauzele legate de această insuficiență? Intră în calcul doar limba poeziei (noastre) sau și altceva?

M.S.: Sunt foarte mulți factori. Un prim factor ar fi un complex de superioritate al țarilor cu o populație numeroasă, care au posibilități de a-și face propagandă. Un al doilea factor ar fi un complex de inferioritate al românilor față de cultura occidentală, care a funcționat până după 1914, de care abia acum începem să ne debarasăm. Alt factor ar fi insuficienta noastră mobilizare, lipsa de încredere și de curaj în lansarea valorilor naționale. Se așteaptă omologarea lor în afară pentru a fi recunoscuți ca atare. Ar trebui să fim mai activi și mai treji la ecourile pe care cultura poate să le ducă în lume, efectul literaturii fiind mult mai profund.

Rep.: Nicolae Iorga vedea în Eminescu „expresia integrală a sufletului românesc”, iar Constantin Noica îl definea ca fiind „omul deplin al culturii românești”. Care ar fi expresia poeziei tinere în acest univers al totalității?

M.S.: Cred că trebuie să ne includem în romantismul eminescian, care își va păstra forța și savoarea, haloul poeziei sale putându-ne absorbi fără a ne face să ne pierdem identitatea. Eminescu n-a fost o frână pentru poezia română, ci, dimpotrivă, idealul ei cel mai înalt. Avem obligație și în ce privește lansarea mesajului eminescian în lume: am fost invitat în toamna aceasta la un festival internațional unde va trebui să vorbesc despre romantismul poeziei românești și voi porni de la versul eminescian „eu rămân ce-am fost – romantic”.

Rep.: Un alt termen întâlnit în discuțiile mai mult sau mai puțin polemice din ultimul timp este și acela de provincialism al periodicelor culturale, în sensul că publicațiile se restrâng la o anumită zonă geografică. În acest caz, cel mai mult de suferit ar avea „generația” tânără, dat fiind faptul că o mai bună cunoaștere sau o mai bună afirmare a talentelor tinere ar fi mult diminuată. Ce părere aveți?

M.S.: Într-adevăr, uneori revistele cad în greșeala de a fi prea înfeudate zonei lor, lucru ce se întâmplă și cu revistele din București, care pot fi la fel de provinciale. Cred că ideal pentru tineri este să încerce să fie legați nu de un singur grup și reviste, ci de mai toate revistele importante din țară, să peregrineze și să se lase descoperiți de fiecare zonă geografică. Asta nu înseamnă că trebuie să renunța la ideea creării unei școli, tendințe, acolo unde trăiesc.

Rep.: Rămânând la creația tinerilor, ceea ce prevalează e poezia (o adevărată invazie) și proza. În schimb, reportajul, literatura pentru copii și tineret și, mai ales, teatrul (cu foarte puține excepții) sunt aproape neglijate. De ce?

M.S.: Se publică foarte multă poezie, e o adevărată inflație, redacțiile literare sunt destul de puțin exigente, de aceea suferă poeții buni; se face o medie între cei buni și cei răi, media însă nu poate să impună. În proză, intenția se simte în roman. S-a renunțat la un studiu mai îndelungat al tehnicii literare. Este aici fenomenul de mimetism; pericolul constă în aceea că se diluează substanța. S-a creat impresia că poezia poate fi o rampă mai sigură de lansare.

Reportajul a fost abandonat, și din cauza literaturizării lui într-o vreme; nu au existat reporteri talentați, poate și din cauza situației ambigue a genului. Și eu aș dori mai mulți dramaturgi tineri și cred că la Ramuri pot face mai mult.

Rep.: În privința creației lui Marin Sorescu, poezia și dramaturgia se completează una pe cealaltă, sau sunt „sfere” cu totul deosebite?

M.S.: Când se completează și sunt sfere de influență, când se desfac și sunt emisfere. Nu-mi place să public multă poezie, pentru că trebuie să fim mai zgârciți cu esențele. Din cauza asta, o parte din timp o consacru teatrului sau criticii, sau prozei. Poezia mea, în ultimii ani, și-a câștigat foarte mulți cititori și în alte țări, fiind tradusă în ultimele luni în S.U.A., Anglia, Canada, Olanda (anul trecut). Un ecou care aproape mă sperie și care are în fiecare țară pregnanța pe care a avut-o aici. Ecourile din teatru sunt mai cunoscute. Cel mai mult a circulat piesa Iona, apoi Matca, A treia țeapă, apoi o piesă care mi-a produs și satisfacții, dar și neplăceri, Există nervi. Dacă m-aș referi la punerea în scenă a pieselor mele, nu vreau să supăr nici un teatru, dar într-un loc îmi plăcea mai mult regia, altundeva – interpretarea s.a.m.d.

Rep.: Dar romanul? S-a oprit Marin Sorescu doar la Trei dinți din față?

M.S.: Sper să termin un roman intitulat Japița, în continuarea celuilalt. Voi publica un volum de teatru și poate o carte în care voi aduna cronicile despre poezie din Ramuri. Despre romanul meu îmi vine greu să vorbesc, e neterminat. Discutând, îmi piere cheful de a-l mai scrie. E un roman care va ieși din estetica obsedantului deceniu, venind cu alte lucruri obsedante. Un roman social și politic, cu multe personaje.

Rep.: Receptarea creației, lucru bine știut, a rămas mai întotdeauna în urma creației. Este artistul un „zeu” al cărui față e dezvelită doar după ce dispare?

M.S.: Bineînțeles că nu este un zeu, și bineînțeles că nici după ce dispare; de obicei, se așteaptă dispariția autorului cu un sentiment de ușurare pentru a se face ordine în oprea lui, deși această ordine se poate face și în timpul vieții. În alte țări, poeți de vârsta mea, de circulația mea, au un statut cu totul deosebit. Asta nu înseamnă că cer ceva, nu vreau decât să pot fi lăsat în pace să scriu ce am de scris.

Rep.: La ce vă (sau ați vrea să vă) așteptați, în acest sens, după dezvelirea chipului „zeului” Marin Sorescu?

M.S.: Nu mă aștept la nimic, pentru că nu-mi pun nici problema dispariției, nici a reapariției. Cărțile își vor avea soarta lor și cred că am scris câteva cărți norocoase.

Rep.: Creatorul tânăr poate visa (și trebuie să viseze) și el la acest văl dezvelit al chipului – echivalentul poeziei sau al cunoașterii absolute – (într-o accepție novalisiană). Care îi sunt șansele și până unde poate visa?

M.S.: Trebuie să viseze cât mai sus și să-și transforme visele în versuri, care-l vor ridica și mai sus. Sunt convins că talentul răzbate oricum. Talentul include și capacitatea de a se face auzit, văzut, citit. Îi sfătuiesc pe tinerii poeți să persevereze și să nu țină cont de obstacolele cele mai absurde care se vor ivi și chiar dacă se lasă de scris, să revină cu forțe proaspete. Crizele de conștiință literară sunt obligatorii, nu numai la începători, ci și la poeții maturi. Acestea sunt un semn al autenticității. Nu-mi plac oamenii plini de sine, care știu totul dintr-odată. Cunoașterea și poezia se fac cu sacrificii și multe nopți nedormite.

Rep.: După părerea lui Marin Sorescu, cum s-ar defini menirea unei reviste studențești de cultură și, pe această linie, cum vă apare Echinoxul?

M.S.: Și eu am lucrat o vreme la Viața Studențească, chiar și după terminarea facultății; pe atunci era singura revistă studențească din țară. Am păstrat legătura cu studenții, am avut cu ei dese întâlniri și discuții. Urmăresc ce se publică în revistele studențești. Menirea ar fi să nu fie doar o revistă studențească, ci o revistă de cultură adevărată, cu difuzare în toată țara, la chioșcuri. Asta ar scoate-o din provincialism. Revista Echinox este cea mai bună revistă studențească, care se apropie cel mai mult de acest ideal de cultură și literatură. Am întâlnit în ea studii foarte serioase și îndrăznețe, versuri puternice, traduceri bune. O revistă care are un punct de vedere în toate aceste sectoare.

Rep.: Există o legătură între gazetăria practicată în cadrul revistelor studențești și afirmarea adevăratelor talente?

M.S.: E o muncă necesară și, aș spune, chiar dacă nu-și arată roadele imediat, în timp se dovedește bună. Totul e să nu întârzii prea mult această ucenicie, să-ți perfecționezi paralel mijloacele necesare.

Rep.: Un gând pentru Cluj, un gând pentru revista de cultură a studenților din acest centru universitar?

M.S.: Îmi face mare plăcere să salut Clujul din Iași, venind din Craiova și trecând prin București, nu, venind din București și trecând prin Craiova, pentru că mulți cred că m-am mutat la Craiova și sunt în pericol de a deveni un simplu suporter al echipei Universității. În privința Echinoxului, să-și păstreze prospețimea și candoarea unei reviste de „șoc” și să lanseze în continuare tot ce se poate lansa în cosmosul literar pe care trebuie să-l cucerim zilnic, fără consum de energie (cu ce s-or fi lansând rachetele, cu energie atomică?), ci doar cu consum de energie sufletească, pe care nu ne oprește nimeni s-o cheltuim cât mai generos.

Convorbire consemnată de Daniela și Ștefan Melancu

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de