O radiografie a dependenței în doze mici

De . Categorii: Carte, Cronici, Doar online

Etichete: , , ,

Publicat în March 29, 2016 , o comentarii

Hondrari-razboiul-mondial-al-fumatorilor(Războiul Mondial al Fumătorilor, Marin Mălaicu-Hondrari, Polirom, 2015)

Scriitura anilor 2000 a mizat întotdeauna pe detabuizare, fie prin răsturnarea corporalității într-o homosexualitate ce vine să suplinească o realitate înceată (dacă ne gândim doar la experimentele de succes ale Dorei Pavel sau ale lui Adrian Schiop), fie printr-o ficționalizare a viciilor care schimbă unghiul de reportare la identitate. Proza lui Marin Mălaicu-Hondrari e o repunere în centru a marginalului, înțeles ca singura sursă creatoare mai presus de biografism. De la Cartea tuturor intențiilor, Apropierea sau Lunetistul la Războiul Mondial al Fumătorilor moartea însăși capătă alte dimensiuni – intimismul tragic devine, aici, o modalitate perfectă de individualizare, o existență cu sens mai presus de orice fatalitate.

Romanele lui Hondrari găsesc întotdeauna cele mai potrivite nuanțe pentru a verbaliza o realitate mai mult decât familiară. A vorbi despre constanta proximitate a morții, despre incompatibilitățile erotice, despre universul mic, domestic, ce afectează prin fragmentare, despre concepția copilului despre paternitate și a adăuga, în această înseilare de tematici, problema utopiei (în oricare dintre formele ei teoretice), a societăților secrete și a politicului, când despre toate s-a scris deja, nu e altceva decât o analiză conștientă a lumii, despre care prozatorul știe că nu poate spune mai multe. Însă, construcția întregii țesături stilistice în jurul unui pretext perfect autentic, major ca fenomen social, dar minor în istoria ficțiunii, înnoadă toate nucleele tematice într-un punct proaspăt de tensiune, ce face din Războiul Mondial al Fumătorilor nu doar o promisiune, ci o angajare literară.

În statul Camarile, libertatea e redefinită după logica tabagică. Realitatea insulară a lui Ricadro Rivas Ponti legiferează trăirea în imediata apropiere a morții ca o accentuare a intensității vieții: „Avem trenuri pentru fumători, avioane pentru fumători, hoteluri, restaurante baruri, librării și biblioteci pentru fumători, desigur. În Camarile, fumătorul are exact aceleași drepturi ca nefumătorul… Asta face din Camarile un soi de Cubă a fumătorilor”. Trăind o viața perfect clandestină, Constantin schimbă țigările în funcție de modificările partenerelor de fiecare zi. Devenirea lui depinde, fără îndoială, de spațiile intermediare, de escapadele din casa bunicii din România, unde porcii și găinile populau încăperile înguste într-un soi de vacarm democratic alimentat de banii trimiși pentru el sau din cea a părinților din Spania, unde e atras dincolo de rafturile unei farmacii perfect igienizate de către Elena, tipul Chasterfield, o fumătoare matură al cărei singur defect e lipsa aparatului dentar: „Am uitat pe loc de supărare și tot sufletul meu rănit s-a adunat între picioarele Elenei”.

Printre schimbările continue ale țigărilor, ale locurilor și ale femeilor, viața lui e marcată de două constante – cei doi prieteni, Cuțitaș și Accidentu și prima iubire, Elena. Or, relația cu cei dintâi suplinește statutul de „orfan cu părinți”, impunând, fără succes, restricții: „Dacă pentru burețoasa asta ți-ai pierdut tu mințile, chiar că trebuie să fi fost nefe rău de tot. Așa, ca animal, nu arată rău dacă-i scoți pixelii, you know what I mean, și se vede că are experiență, ceea ce nu e rău, măcar atât, da știu că degeaba-ți spun, că, dac-a apucat să ți-o pună pe nas, și, din câte văd, a apucat, atunci e gata, tu o vezi fotoșopată”.

Mutat în București, „capitala minților utopice” în care „nimeni nu are timp, timpul lipsește încontinuu”, pentru a merge la facultate, pornește o firmă de publicitate alături de Cuțitaș. Dar asocierea cu Lady Slim, moștenitoarea unor lanțuri de farmacii, pune pe roate afacerea și îi resetează lui Constantin targeturile erotice, într-o analogie profund conspiraționistă „se pare că farmacistele îți marchează viața. Ai tu ceva cu halatele albe și cu spațiile aseptice”. De la consumarea parteneriatului în intimitate, până la promisiunea morții din „paiele” de Virginia Slim, aceștia își îndeplinesc, unul altuia, necesarul de alteritate mediați, întotdeauna, de un pachet de țigări: „Nu fumez paie, a zis ea, surâzând, fumez cele mai noir țigări de pe piață. A pus între noi un pachet de Virginia Slim. Mă încântă eleganța acestei promisiuni de moarte. Și moartea tabagică trebuie să aibă eleganța ei. Moartea slim, moartea mentolată”.

Relația cu o nefumătoare, cu Cristina, va pretinde, și ea, o adaptare asemeni celorlalte. Dacă pentru contopirea completă cu Irina sau Elena, Constantin preia preferințele lor tabagice, acum, renunțarea la fumat e singura variantă permisă. După ce și-a pierdut mama, în urma unui cancer pulmonar, Elena refuză să trăiască din nou în spaima provocată de moarte: „După ce a murit, m-am apucat de fumat și am fumat aproape trei ani, doi ani și zece luni, mai exact. Fumam ca să trec și eu prin ce trecuse ea. Voiam să mă sinucid, bineînțeles. Atunci chiar eram nebună, mai nebună decât acum”. Dar personajele romanului niciodată nu mor, ci trăiesc cu moartea la căpătâi sau mereu însoțite de ea, în buzunarul prea plin de doze mici, frumos ambalate. Încercările de convertire sunt inutile, fumatul fiind un indicator al vieții de calitate, departe de „trista rasă a nefumătorilor”: „Așa cum uneori când ești singur, începi să-ți imaginezi, mânat de un acces de erotism, ce i-ai face unei femei dacă ar fi cu tine, tot așa am scris și eu ce și cât aș fuma. Cred că acel text scurt – nu are mai mult de o pagină – e cel mai mare omagiu adus vreodată fumătorilor și fumatului, o pată de nicotină de imaginea lumii”.

Traducerea unei ficțiuni Solo para fumadores îl propulsează pe Constantin în Loja Mondială a Fumătorilor. Inițiat de o Beatrice toxicomană în tainele unei demonstrații secrete de forță tabagică, el pătrunde în locul perfect pentru fumat unde, pentru prima dată, nu mai trebuie să își schimbe țigările pentru iubire: „Noi suntem împreună sau…? Sau ce?, am întrebat-o. Nimic, nimic, doar că te uiți cam insistent la marchiza Sobraine. Recunosc că tipa e foarte mișto și are un umor nebun… Dar dacă te atingi de ea, te castrez”. În joaca ironică cu toate constructele ierarhice, Războiul Mondial al Fumătorilor abuzează de instanțele de putere – de la familie la societăți secrete – rezumate într-o lejeritate a neajunsurilor, într-o artilerie învăluită în staniolul de la Rothmans: „Come in here, dear boy, have a cigar. You’re gonna go far, you’re gonna fly high… And did we tell you the name of the game, boy? We call it Riding Gravy Train”.

Însoțit de Arhive de fum ca mărturii ale autenticității scriiturii, romanul consumă tematica majoră a literaturii cu pretențiile ei de verosimilitate. Forțând limitele pactului ficțional, Hondrari reechilibrează gândirea asupra textului prin aceste artificii stilistice care multiplică vocile narative ale unui discurs ce părea al singularității. De departe, romanul acesta nu își selectează cititorii după cantitatea inhalată de nicotină. Pe lângă strategia implicită de marketing, titlul prezintă noua autoritate a realității, dependența – de alteritate, de iubire, de prietenie – în formele ei aparent nesemnificative. Talentul de povestaș, ajutat de constantele modificări formale, tot mai șlefuite de la un roman la altul, fac din scriitorul bistrițean o referință a generației sale. Fără îndoială, în competiție strânsă cu Soldații lui Schiop, Războiul Mondial al Fumătorilor e amprenta cea mai puternică a douămiiștilor de raftul întâi într-o literatură contemporană plină de tot soiul de prozatori ce sfârșesc după epuizarea unui subiect bun, eșuat în traducerea lui estetică. Tocmai prin depășirea pretextului, foarte inteligent de altfel, într-o construcție atentă, stabilă și autentică, romanul acesta e reușita unui autor matur, în deplinătatea puterii sale scriitoricești.

Anamaria Mihăilă

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de