Hail, Shakespeare

De . Categorii: Cronici, Diverse, Film

Etichete: , , , ,

Publicat în March 03, 2016 , o comentarii

Macbeth (2015)
Regia: Justin Kurzel
În distribuție: Michael Fassbender, Marion Cotillard, Paddy Considine, David Thewlis

Teatrul lui Shakespeare e intens, măreț, bogat în detaliile unei lumi care transcende timpul textului și al realității în care se scrie, este citit sau transpus pe scenă, cu un substanțial impact psihologic, în special în cazul tragediilor, de cele mai multe ori cu o încărcătură istorică, sporind astfel modalitățile de receptare. Există o anumită greutate a montajului scenic al tragediilor lui Shakespeare, datorită complexității acțiunii și personajelor care uneori conduc înspre evenimente care explorează latura inumană a lumii. O astfel de tragedie e Macbeth, pusă în scenă de nenumărate ori, reinterpretată în dimensiunile unui teatru postmodern, una dintre cele mai consacrate din ultimii ani fiind varianta regizată de Kenneth Branagh pentru National Theatre din Londra în 2013. Greutatea reprezentării scenice vine din partea superstițiilor care planează asupra piesei, suspectându-se că în replicile vrăjitoarelor se găsesc blesteme adevărate. Din această cauză, piesa se joacă mai puțin decât alte lucrări ale lui Shakespeare, mai ales în contextul în care au existat nenumărate cazuri în care echipa care lucra la punerea ei în scenă a suferit accidente ciudate care s-au soldat chiar și cu moartea, de aici emergând chiar și descântece rostite de cei care lucrează cu piesa, menite să dezlege blestemul.

Macbeth_battle

Michael Fassbender as Macbeth

Sunt puține variante cinematografice care fac dreptate scriiturii și lumii shakespeariene, printre acestea, cea lui Roman Polansky din 1971 sau cea a regizată de Philip Casson (1979), în aceasta din urmă, celebrul cuplu complotist fiind revendicat de Ian Mckellen și Judi Dench . În aceste condiții, cu astfel de realizări cinematografice uriașe în spate, filmarea unei noi adaptări pentru marele ecran a tragediei Macbeth este o decizie, cel puțin, complicată. Cu tot acest bagaj considerabil în spate, din punct de vedere calitativ, Justin Kurzel se încumetă să dea ecranului o nouă poveste a lui Macbeth.

Lansat în octombrie 2015, filmul reușește să contureze o viziune originală a tragediei scoțiene, fără a cădea în banal și exagerări. În primul rând, producția impresionează prin secvențe slow-motion întrebuințate corect și cu tact. Filmul abundă și în utilizarea unor freeze-frame-uri care nu fac decât să concentreze și mai mult trăirile personajelor și care, în același timp, transmit un sentiment al apropierii. Mai mult, culorile utilizate par a fi o proiecție a peisajului interior traumatizat al tragicelor personaje: griul, albul, negrul, roșul sângeriu sunt peste tot, într-o lume în care cerul este lipsit de razele soarelui.

lady-macbeth

Marion Cotillard as Lady Macbeth

Cu toate acestea, marele merit al producției se datorează celor două personaje centrale, portretizate de Fassbender și Cotillard. Fassbender reușește să aducă noi nuanțe personajului arhicunoscut, despre care spune în interviuri că suferă de stres post-traumatic, aducându-l astfel, oarecum, în contemporaneitate. Imersiunea în psihologia personajelor se vede și la soția regelui uzurpator, Lady Macbeth. De exemplu, scena de început a filmului e diferită față de cea a tragediei lui Shakespeare, vrăjitoarele fiind înlocuite de o scenă în care Lady Macbeth și Macbeth își plâng copilul mort. În acest fel, acțiunile pe care Lady Macbeth le susține, dar mai ales urmările acestora, ne fac să revenim mereu la scena de început, în special în momentele în care aceasta se lasă pradă nebuniei. Cotillard e magnifică și magnetică în monologurile în care mintea doamnei uneltește omorul sau în care, după ce a fost martoră la scena traumatică a uciderii familiei lui Macduff, e prinsă într-un episod depresiv în care pruncul mort prematur îi apare măcinat de boală și moarte. Până și apariția copilului este una sub semnul morții și a răcelii, nu e una idilică, a copilului angelic, salvator.

Observăm, așadar, faptul că regizorul alege să introducă în film scene la care, în piesă, se fac doar referiri, cea mai frapantă fiind execuția prin arderea pe rug pe care Macbeth o ordonă pentru Lady Macduff și copiii ei, amintind de brutalitatea morții sângeroase și macrabre din Titus Andronicus, Julius Caesar, Hamlet, Richard III sau Coriolanus. Prin includerea acestora ca parte integrantă din poveste, Kurzel riscă să lase neacoperite alte elemente, precum scenele discuțiilor dintre vrăjitoare, dar finețea detaliilor găsite în reprezentările alese, mizând pe impactul și semnificația emoțională, nu fac decât să aducă amplitudine și rotunjime acestei povești. Până și vrăjitoarele sunt reprezentate diferit față de cele ale lui Shakespeare, pe lângă cele trei consacrate, mai apare o fetiță care  nu vorbește. În brațele alteia se găsește un bebeluș, iar apariția lor nu este motorul central care pune în mișcare planurile sângeroase ale personajelor, cât mai degrabă ambiția de nestrămutat a acestora, pe care profeția doar o stimulează să acționeze.

Prin toate aceste elemente, Macbeth-ul lui Kurzel nu este doar o reușită adaptare cinematografică a piesei omonime, ci și un eveniment cinematografic. Deși cu o linie a evenimentelor care îngreunează înțelegerea cronologică a acțiunilor, producția este o reprezentare reușită a tragediei lui Shakespeare, având alura unui film de artă care mizează, prin culoare, sunet sau mai degrabă liniște, pe explorarea resorturilor psihologice ale personajelor. Prin încercarea de conturare a unui context istoric real, acest lucru observându-se încă din rezumatul conjuncturii în care regele Duncan își trimite generalii, pe Macbeth și Banquo, în luptă împotriva celor care-i subminau puterea și dreptul de a conduce, se oferă o impresie a acurateții poveștii, acest lucru orientându-ne către geneza textului dramatic, Shakespeare inspirându-se dintr-o legendă a regelui Macbeth, care a existat ca personaj real, deși se pare că fără implicațiile sângeroase din piesă. Prin apelarea la istoricitatea, oarecum relativă, sunt realizate costumele și decorurile, care conturează aspecte ale Scoției secolului al XI-lea.

Așadar, o reușită cinematografică, o ecranizare excelentă și originală, cu exploatarea unor resorturi care fac teatrul lui Shakespeare actual, cu un Macbeth prin care Fassbender îl reactualizează pe Edwin Epps din 12 Years a Slave și o Lady Macbeth care eclipsează multe alte portretizări ale ambițioasei regine, filmul lui Kurzel vine ca un elogiu și omagiu pentru Shakespeare, cu puțin timp înaintea comemorării a 400 de ani de la moartea sa.

Lavinia Muntean

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de