La început a fost Apocalipsa. Descompunere viscerală, lentă, dar ireversibilă a corpului, a (sub)culturilor, a conceptelor, a convingerilor, a marilor științe. Este ceea ce ne sugerează artista norvegiană Jenny Hval cu al treilea său album, Apocalypse, girl, continuând să chestioneze tot ce înseamnă corp uman, sexualitate, gender, cultură, societate, ideologii fabricate masiv, industrial și livrate precum un full menu de la McDonald’s. O litanie a anxietăților și a grijilor individuale și/sau colective.
Albumul începe cu Jenny Hval recitând un pasaj din poeta daneză Mette Moestrup, în prima piesă, Kingsize:
“Think big, girl, like a king./ Think kingsize”,
Continuând cu impresii-revelatorii pe care probabil le-a avut traversând această imensitate luminoasă, geometrică și stearpă pe care America o reprezintă:
“Did you learn nothing in America?/ I’ve placed four big bananas in my lap./ In New York, I don’t dream./ I always wanted to be less subculturally lonely/ but here I see no subculture/ no no future/ no big science, no big bananas/ but I found no. no future/ I rock the bananas gently, move back and forth/ Don’t wake them/What is Soft Dick Rock?”
Bună întrebare. Și, aparent, Jenny Hval pune în vânzare, în cel mai recent turneu al său, tricouri cu textul “Soft dick rock”, indiferent de răspuns.
Apocalypse, girl revine la aceste vedenii americane în ultima piesă a albumului, Holy Land, creând un inferno effect, un cordon între două premoniții de tip Fukuyama, propovăduind sfârșitul Istoriei sau pur și simplu nevoia sinceră a unei nealinieri cu peisajul ideologic actual. Un Pământ al Făgăduinței care promite Nimicul:
“When I went to America/ I found myself to be not myself/ I could not align with the landscape/ I reminded me, my body, of being newborn/ I understand why people want to be reborn/ I understand why people speak in tongues/ I understand that it’s the same as feeling unborn/ I understand that we all want to feel unborn/ I understand that we all want to feel unborn/ I understand it in America.”
Perfect congruent cu Baudrillard, sociolog și teoretician al postmodernismului:
“America is the original version of modernity. We are the dubbed or subtitled version. America ducks the question of origins; it cultivates no origin or mythical authenticity; it has no past and no founding truth. Having known no primitive accumulation of time, it lives in a perpetual present.”
― Jean Baudrillard, America
Conform autorului francez, istoricismul apocalitic al lui Francis Fukuyama ar trebui înțeles și interpretat nu ca o acumulare și, prin urmare, un sfârșit al progresului istoric, ci mai degrabă ca un colaps al ideii de progres istoric.
În reflecțiile sale despre America (America, 1986), Baudrillard explică diferențele imanente dintre Europa și America, dacă prima ar fi eșecul idealurilor, a vechilor sisteme filosofice/politice, a vechilor regimuri, cea de-a doua se naște ca utopie realizată, o convergență între energie, atracție, competiție provocare și realitate.
Dar Holy Land nu este un manifest politic, este o transă sonoră, un agent infecțios capabil să-ți genereze stări de confuzie, temperaturi ridicate, este mai degrabă un geamăt, o jeluire umană timp de 10 minute în care se acumulează sunetele serene cu cele tensionate, respirația sugrumată a unui început de atac de panică cu tonurile silabice ale unui chant gregorian.
Peste întregul album planează norii negri și grei, aproape alegorici, ai Apocalipsului: piesa incipientă, Kingsize, se adresează mișcarii No Future (Sex Pistols) – teoretizată de Franco Berardi, filozoful politic care a analizat mișcările punk din anii ’70 – și ajunge să încorporeze referințe la cripticul album vizionar a lui Laurie Anderson, Big Science, calificat de către Jenny Hval ca fiind un album profetic, care vorbește despre ce (nu) se va întâmpla în viitor.
Take Care of Yourself enumeră o serie de stereotipuri perpetuate de ideologia capitalistă pe care vocea aerată a artistei le accentuează cu emfază:
“What is it to take care of yourself?/Getting paid?/ Getting laid?/ Getting married?/ Getting pregnant?/ Fighting for visibility in your market?/ Realizing your potential?/ Being healthy, being clean, not making a fool of yourself, not hurting yourself?“
Și mai ales: “Shaving in all the right places”consumerismul sexual atingând un fel de culme a autosatisfacției și a gratificării tuturor nevoilor, dorințelor, apetiturilor, a maximului pe care îl poți atinge în acest coitus existențial. The best a (wo)man can get!
În That Battle is Over, catastrofa este iminentă:
“You say I’m free now, that battle is over/And feminism’s over and socialism’s over. Yeah!/ I say I can consume what I want now.”
White Underground este centrul (instrumental) de greutate, un fel de Grădină a Deliciilor sonore, schisma dintre Rai și Iad. Dintre tot ce te-ar fi făcut să te simți confortabil (lozinci capitaliste gata oricând să te facă să te simți protejat, asigurat, curat, atrăgător, dorit) și Marea Judecată, care cu voci serafice îți anunță intrarea în gaura către nicăieri. Sinistru dacă te gândești la turnura pe care albumul o ia.
Heaven, Some days, Sabbath, Angels&Anaemia, Holy land sunt negativul primei părți, îndoiala profundă de sine, ceea ce urmează după cei 33 de ani trăiți, vârsta lui Isus.
Este vorba despre incertitudini, frici, metamorfoze, despre povești în care femeile pot fi bărbați, adulții pot fi copii, și toți se pot întâlni pe tărâmul magic al muzicii. Autoarea însăși mărturisește că toate aceste cântece “came together in my head, and that’s the sort of self-doubt that I am into, as opposed to the kind that comes from a therapy session.”
Un album experimental, combinând interstiții de white noises, free jazz și o improvizație ultrapersonală, cu o textură eletropop-Björk–style și terminând cu acorduri tonale de corzi și harpe, Apocalypse, girl este unul dintre cele mai individuale și originale albume ale anului 2015, un manifest existențial conectând chestiuni legate de sex, gender, politică.
Diana Badea
No Comment