Role playing cu Domnica Drumea și Marin Mălaicu-Hondrari

De . Categorii: Doar online, Interviuri

Etichete: , ,

Publicat în June 06, 2016 , o comentarii

Văd scrisul, atât de proză, cât și de poezie, ca pe unul dintre acele jocuri de role playing, în care îți asumi un personaj, îți stabilești un punct de pornire și un scop/ o destinație și apoi încerci să-ți dai seama cum ar trebui să te miști între aceste repere. De aceea, mi-am dorit întotdeauna să-i pun pe scriitorii mei preferați în fața unor situații bizare sau în pielea unor alte persoane și să-i urmăresc cum se descurcă. Cam asta am încercat să fac cu Domnica Drumea și Marin Mălaicu-Hondrari când au venit, la invitația doamnei Ioana Bot, în Cluj, să se întâlnească cu studenții de la Litere. Era o dimineață cu foarte mult soare. Am străbătut toți trei parcul, am intrat într-o căsuță cu beculețe și, în fața ceștilor de cafea, am început să povestim. A fost ca o tură de SIMS.

  1. Ești Roberto Bolaño. Scrii un poem nou, dar deocamdată ai doar finalul: „y entonces vuelves a los hoteles-coleópteros,/ a los hoteles-araña,/ a leer poesía junto al acantilado.” Te așezi la masa de scris, ca să termini textul. Cum va arăta varianta finală?

Domnica Drumea:

Detectivii Sălbatici s-au risipit prin lume.
Revoluţia noastră, palidă şi însingurată,
s-a stins.
Unii îşi poartă crucea, îşi poartă mai departe
războaiele imaginare cu demonii lor
mai reali ca niciodată.
Alţii discută în secret şi privesc înapoi cu melancolie.
Printre blocuri, soarele roşiatic luminează la fel.
Iar eu mă întorc la hotelurile-coleoptere,
la hotelurile-păianjen,
mă întorc pe promontoriu, să citesc poezie.

Marin Mălaicu-Hondrari: Știi că nu, și totuși te comporți ca și cum ar veni. Îți cumperi mai multe pachete de țigări decât de obicei, pașii sunt mai lenți, coboară și urcă scări, locuri pe care le-ați văzut împreună și la care abia acum te poți uita și tu. Bei o cafea, te așezi, mai bei una, golești des scrumiera, te uiți compulsiv la ceas. Când se face de ziuă deschizi și citești:

  1. Te întâlnești cu Rita Chirian pe stradă. Vă salutați, dai să o întrebi ce mai face, dar ea te întrerupe: „ți-am spus că poezia a luat locul viselor premonitorii?// mai mult decât o impresie de déjà-vu/ explicabil până la urmă// un/ șiretlic/ chimic al creierului.” Cum îi răspunzi?

D.D.: I-aş spune că îmi amintesc cum într-o dimineaţă scandinavă i-am povestit despre un vis secret al meu, un vis de care îmi era ruşine şi care se tot repeta. „Un vis recurent”, a zis ea, şi mi-a plăcut atât de mult expresia asta, „vis recurent”, şi m-am gândit, admirativ, cu ce uşurinţă rosteşte ea cuvintele complicate. Şi pe atunci visele premonitorii luaseră locul poeziei, pentru că ordinea lucrurilor urma să se spulbere, urmau haosul şi durerea, şi creierul urma să mă păcălească, să-mi facă o farsă atât de reuşită că aproape avea să mă ucidă.

M-H: Rita, Rita, ce te-a apucat? Liniștește-te, hai să ne așezăm, să depănăm amintiri pe care nu le avem împreună. Ceea ce, până la urmă e tot un șiretlic chimic (al creierului).

  1. Ești Lady Gaga. Îți pregătești următorul concert, pe care vrei să-l începi cu poemul tău preferat. Care e acel poem și cum o să-l integrezi în spectacol?

D.D.: Îmi place mult un poem de Nichita Danilov, Umbră de aur, melancolia:

Ochii tăi sînt de fum
şi buzele tale şi dinţii şi glasul tău
de fum sînt

Şi sînii tăi sînt de fum
şi coapsele şi braţele tale
care mă îmbrăţişează acum
de fum sînt

Umerii tăi sînt de fum
şi părul tău de fum e ca aurul
şi toată carnea ta şi toată dragostea ta
de fum sînt

Căci tu din trupul meu
şi pentru mine ai fost făcută
ca să te iubesc pe tine
şi numai şi numai
pe tine

Tu ca fumul mă învălui
şi ca fumul mă întristezi şi mă mistui
cu coapsele tale de aur
cu braţele tale subţiri
şi ochii mai trişti
ca tămîia

Probabil că, dacă aş fi Lady Gaga, aş avea o iubită şi mi-aş începe concertul într-o linişte desăvârşită, citind acest poem pentru ea.

M-H: Stau într-un jilț în flăcări, în mijlocul scenei. O nimfetă îmi aduce un cocoș viu. Mi-l bag între coapse. Cocoșul s-a ascuns în tăietură. Apoi îl scot, îi sucesc gâtul și-l arunc către mulțimea în delir.

  1. Ești Lars von Trier. Trebuie să alegi actrița care să joace personajul principal din Nymphomaniac. Cum procedezi?

D.D.: Mi-e foarte greu să mă gândesc la Nymphomaniac. M-a aruncat în cea mai profundă tristeţe. O vreme m-a făcut să cred că noi, oamenii, nu avem nicio şansă. Că nu suntem nici măcar corpuri, nici măcar piele. Dar că avem, în acelaşi timp, o nevoie disperată de dragoste. O nevoie disperată să simţim ceva. Să ne îndrăgostim.

Dacă aş fi Lars von Trier, probabil că aş alege pentru Nymphomaniac o actriţă cu un chip expresiv, capabil să sugereze indiferenţa crasă şi nevoia cumplită de empatie.

M-H: Beau o bere cu Cate Blanchett, vorbim despre Tilda Swinton. La masa de alături, Jane Birkin se face că nu mă vede. Mă hotărăsc să mă răzbun. Ea e cam bătrâioară, dar are o fiică, nu-i așa?

  1. Ai 57 de ani. Treci prin Bistrița și stabilești să te vezi cu prietenii la o bere în Class. Cum decurge întâlnirea?

D.D.: De curând m-am trezit în toiul nopţii cu mâinile îngheţate şi ochii larg deschişi, înspăimântată de ideea bătrâneţii. Am rămas aşa, în întuneric, întrebându-mă cum se descurcă toţi ceilalţi cu bătrâneţea care vine peste ei. M-am gândit la bătrânii din tramvai, la privirile lor goale, la mâinile gălbui, tremurânde, la rictusurile lor, la feţele lor împietrite într-o expresie tâmpă şi confuză.

La 57 de ani, mi-ar plăcea să fiu o bătrână decentă şi rezervată, politicoasă cu cele câteva cunoştinţe pe care le-aş putea avea atunci în Bistriţa. Cred că ar fi destul de trist, oricum eu nu prea am prieteni în Bistriţa. Dar dacă o astfel de întâlnire ar avea loc, ar fi poate o întâlnire de curtoazie, la care aş vorbi puţin. Aş fi nostalgică şi mi-aş aminti de râsetele care răsunau pe terasa hotelului Coroana într-o seară de vară şi pe care eu le auzeam din camera mea, prin fereastra deschisă.

M-H: Sunt cu Domnica, vine Dan, vine John. Ana ne sună în ultima clipă că a uitat că Alexa, fiica ei, se mărită astăzi. Ieșim din bar, mergem la biserică. Dudu cântă la orgă.

  1. Ești o cititoare ocazională de poezie contemporană. Cineva îți împrumută cea mai recentă carte de poezie a unui autor de care nu ai mai auzit, Marin Mălaicu-Hondrari. O deschizi. Primul text începe astfel: „eram singur și nebun după poezie./ nu-mi trebuia familie/ nici să înalț o casă;/ n-am plantat în viața mea un arbore./ eu voiam să scriu poezie.” Care e reacția ta?

D.D.: Sunt o cititoare ocazională de poezie contemporană. Am dat întâmplător peste această carte de poezie în urmă cu cinci ani. Am citit aceste versuri. Erau semnate de un autor de care nu mai auzisem. Mi-a plăcut nuanţa de albastru a copertei. Mi-a plăcut tonul care lăsa ceva nedefinit în urma lui. Ceva care deschidea, nu închidea. M-am hotărât să cumpăr cartea. Cineva a vrut să mi-o ofere, am zis nu, mie îmi place să cumpăr cărţi de poezie. Am citit cartea. Nu era un drum închis. Era un drum care te ţinea de mână, te ajuta să mergi mai departe.

M-H: Treaba ta, frate. Eu nu sunt singur, nici nebun după poezie, vreau să-mi întemeiez o familie, să înalț o casă, am plantat arbori la școală. N-am vrut niciodată să scriu poezie. Hai, ia o bere că te văd cam calic.

  1. Iubita ta îți lasă pe noptieră un bilețel de dragoste, pe care scrie: „tandrețea cu care îți strecori mâna înăuntru/ și-mi oprești bătăile inimii / ca-ntr-un sacrificiu animal// nu avem nimic altceva decât creier/ ne mișcăm într-un sac cu gura cusută// ieșim lent din iarnă/ expulzați// sunt un muribund, dragostea mea/ apasă-mi perna peste față.” Ce mesaj îi lași ca răspuns?

D.D.: Aş vrea să fiu eu cea care lasă acel bileţel de dragoste pe noptieră, cu acele versuri. Sunt inspirate de un film, Urga, în care are loc un sacrificiu animal. Dar un sacrificiu blând, dacă se poate spune aşa. Un sacrificiu în care bătăile inimii sunt oprite cu tandreţe. Şi exact aşa mi-au fost oprite bătăile neregulate ale inimii de o mână pricepută, bună şi tandră. Care le-a dat apoi drumul, să se audă limpede şi lin.

M-H: Dau fuga și cumpăr o cutie de prezervative și un tub de oxigen. La urmă, văd într-o vitrină o pernă mare, înflorată. Nu mă pot abține.

 

Interviu realizat de Alexandra Turcu

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de