Zigurate epice

De . Categorii: Carte, Cronici, Doar online

Etichete: ,

Publicat în August 04, 2016 , o comentarii

Recenzie: Cătălin Pavel - Nicio clipă PortasarPe Cătălin Pavel îl cunoșteam doar în ipostaza de poet – volumele Tulburarea la ființele vii (Limes, 2014) și Doi oameni într-o poză (Limes, 2015) mi-au reconfirmat intuiția că se poate scrie poezie frustă.  În Nicio clipă Portasar (Cartea Românească, 2015) am descoperit un prozator la fel de necruțător, care nu-și menajează deloc personajele sau cititorii. Avem de a face cu un roman, în bună parte, realist, infuzat de o pregnantă atmosferă balcanică de-a dreptul picturală.

Figura centrală din Nicio clipă Portasar, Ioan Voinea, este prezentată caleidoscopic, rând pe rând construită și deconstruită din poveștile pe care le au despre el oamenii care l-au cunoscut de-a lungul timpului. Voinea e un fizician strălucit, care, aflat la Paris cu o bursă, se înrolează voluntar în cel de-al Doilea Război Mondial. Pe front se împrietenește cu Ladislau Kubiena, un mecanic auto maghiar, prietenie ce va dura o viață întreagă. După terminarea războiului, Voinea o întâlnește pe Mnușka, personaj învăluit în mister, pentru că niciodată nu știm cu precizie statutul ei social, alături de care petrece o lună de iubire. Odată survenită despărțirea din motive destul de ambigue, fizicianul se întoarce în România, unde regimul comunist îl împiedică să mai profeseze; urmează o căsnicie plină de frământări, cel mai probabil datorate incapacității sale de a se armoniza într-o viață de familie. Amintirea acelei perioade fericite din Cehoslovacia îl determină pe Voinea să plece după paisprezece ani în căutarea femeii iubite. Dar – din nou – după numai o lună în care cei doi își retrăiesc pasiunea, povestea de dragoste se sfârșește definitiv atunci când Voinea intuiește trecutul politic incert al Mnușkăi.  El revine în țară, unde își găsește împlinirea, contrar oricăror așteptări, în postura de bunic al unui copil autist care poartă numele celor patru evangheliști, dar care e numit, de dragul brevității, Lucas.

Secvențele temporale disparate care abia după prima treime a romanului încep să dezvăluie arhitectura narativă ar putea constitui un punct de poticnire pentru cititor. Nicio clipă Portasar nu este nicidecum un roman facil. Cu toate acestea, odată depășită deruta stârnită în primele zeci de pagini, narațiunea începe să curgă lin, evenimentele se leagă firesc, textul capătă coerență și personajele încep tot mai mult să capteze atenția cititorului, până într-atât încât acesta poate empatiza  cu ele cu ușurință.

Deși sunt oameni prinși în propriile condiționări, personajele lui Cătălin Pavel au darul de a-și păstra intacte resursele de autenticitate și umanitate. Totuși nu poate trece neobservată constanta auto-subminare la care se supune textul, dintr-o (prea) mare conștiință de sine. Trecerea programatică de la o tonalitate la alta, chiar dacă ține cititorul în permanență conectat la narațiune, devine pe alocuri frustrantă. În dorința sa pe deplin lăudabilă de a-și disciplina textul, autorul riscă să nu ofere suficientă libertate unei scriituri care are un potențial neexplorat până la capăt.

În ciuda credinței pe deplin asumate în ceea ce privește forța narativă, miza romanului nu rămâne niciodată cantonată în acest plan. Ceea ce textul vizează sunt anumite zone fragile ale existenței, care ar putea fi numite fie conștiința istorică, fie o anumită iluminare ce ține de interferența planurilor prezentului, trecutului și veșniciei, pe care o putem intui numai. Formația de arheolog a scriitorului nu întârzie să se insinueze în momentul în care reușește să transfigureze complexul religios Portasar, construit în urmă cu 12000 de ani, într-un refugiu pe care Lucas îl folosește pentru a evada dintr-o lume din care „înțelegea […] cam cât ai înțelege dintr-un film dacă ai avea doar sonorul, sau dintr-un cântec dacă ai avea doar luminițele care clipesc”. (p. 248)

Paginile remarcabile scrise din perspectiva copilului de patru ani permit întrevederea laturii poetice a autorului. Duioșia din aceste pagini compensează  cinismul cu care sunt tratate personajele mature. În acest univers compensatoriu pe care copilul și-l creează, fizica nu mai respectă  legile consacrate în realitatea adulților. Astfel, Portasar îi oferă lui Lucas deopotrivă posibilitatea de a trăi în interiorul unei păpădii, precum și pe aceea de a accede la experimentarea unui panteism care trebuie să-i fi caracterizat pe cei care au construit situl arheologic în neolitic.

Sudălmile, uneori greu de digerat, ale lui Voinea sau ale prietenului său, Kub, au și ele, în mod surprinzător, miză estetică, într-o logică similară celei care se desprinde din fragmentul în care „Lucas, care lucra în soare, făcând un zigurat din niște resturi de baghetă furniruită, […], făcuse din mizerii un spațiu sacru.” (p. 194) Un astfel de Lucas este și Cătălin Pavel, cu al său zigurat epic, la care sper să adauge, cât mai curând, o nouă treaptă.

Cristina Popescu

Johnny Cash mi-a salvat, nu o dată, viața, Proust m-a învățat să o văd, iar Cortázar – să o înțeleg. Vara visez la Alabama lui Harper Lee, iarna – la Rusia lui Pasternak. Ascult operă italiană cu sfințenie și muzică simfonică cu pasiune, iar când toate contrariile care mă caracterizează amenință să iasă din matcă, scriu. I-am făcut pe toți să creadă că scriu despre ceea ce citesc, dar adevărul este că scriu, în realitate, numai și numai despre mine.

Mai multe articole de