Un altfel de jurnal: ieșirea din timp

De . Categorii: Carte, Cronici, Doar online

Etichete: ,

Publicat în October 31, 2016 , o comentarii

un-altfel-de-jurnal-iesirea-din-timp_1_fullsizeUn altfel de jurnal: Ieșirea din timp de Matei Călinescu (Humanitas, 2016) stă, încă de la început, sub semnul alterității: primele pagini ale volumului sunt dedicate memoriei lui Matthew, fiul său suferind de sindromul Asperger, a cărui dispariție timpurie, la numai 26 de ani, îl plasează pe autor în orizontul morții. Astfel, partea întâi a volumului, Problema memoriei, îl evocă pe Matthew ca o „absență vie”, ce se insinuează nostalgic în viața de fiecare zi a soților Călinescu: „El continuă să trăiască pentru noi și memoria noastră refuză să-l înconjoare de aura celor dispăruți și să-i învăluiască imaginea în acea distanță interioară care pune semnul egalității între „odată” și „niciodată” și transformă într-un fel de basm melancolic ceea ce a fost.” (22)

Jurnalul lui Matei Călinescu se înscrie între două alterități radicale: una trecută, a morții lui Matthew, și una viitoare, chiar a autorului, anunțată de apariția unui cancer pulmonar în februarie 2008. În timp ce prima parte a volumului este văzută drept un simplu „jurnal de bătrânețe”, miza confesiunii devine cu totul alta în momentul în care autorul află că este un „supraviețuitor”, după cum scrie încă din prefață: „Din momentul în care e diagnosticat, bolnavul de cancer, chiar dacă malignitatea din trupul lui e descoperită într-o fază foarte timpurie, capătă în lumea medicală numele de supraviețuitor.” (12) Titlul jurnalului primește retrospectiv, noi valențe: „E desigur altfel când scrii din perspectiva unui supraviețuitor, și mai ales a unuia care mai are de trăit (statistic), cu toate tratamentele avansate de azi, unul sau doi ani. Foarte improbabil trei.” (12)

Deși jurnalul este poate specia literară care contribuie cel mai pregnant la iluzia imortalității, prin atenția sporită pe care o acordă evenimentelor zilnice și prin însăși orientarea de la sine înțeleasă înspre viitor, Matei Călinescu își definește ultimul jurnal ca „un proiect deschis”, „un fals proiect, în fond, dacă nu chiar un anti-proiect”. Motivul îl constituie, desigur, faptul că jurnalul său nu mai poate constitui receptaculul niciunui plan de viitor. Pe măsura apropierii morții, trecutul însuși este supus schimbării și devine „un fel de viitor – tot atât de ireal ca și viitorul propriu-zis – care, la fel de imprevizibil, se transformă în prezent, în prezentul scrisului.” (31) Ziua în curs de desfășurare constituie singura certitudine a unei existențe amenințate permanent de dispariție. Astfel se impune alegerea principiului după care autorul își va ghida „supraviețuirea”: „one day at a time”. „Fiecare zi e (sau nu e) una din ultimele, dar asta nu se simte direct. O trăiesc, voit, ca pe o zi oarecare.”  (126)

Confruntarea cu propriul final anunțat – mors certa, hora incerta – impune, de asemenea, alegerea unei modalități de a „ieși din timp”. Fie că retragerea din istorie sfârșește în neant sau, dimpotrivă, deschide drumul spre veșnicie (autorul rămâne un nereligios cu apetențe mistice, conform propriilor mărturisiri), aceasta nu poate fi abordată sau înțeleasă altfel decât prin prisma actului creativ. Astfel, Matei Călinescu rezumă o convorbire telefonică purtată cu prietenul său de o viață, Ion Vianu: „amândurora viața ne pare mai prețioasă decât oricând și scrisul modul cel mai potrivit de a petrece timpul și de a ieși din el. […] Eu, din păcate, trebuie să mă mulțumesc cu jurnalul – singurul gen compatibil cu viața de pe o zi pe alta; singurul gen care se adresează esențial unui unic cititor: celui care-l scrie și nimănui altcuiva.” (309) Neîncrederea – în mod evident, lipsită de temei – pe care o manifestă autorul în privința interesului pe care jurnalul l-ar putea stârni unui cititor, precum și convingerea sa că un altfel de jurnal va fi, în cel mai bun caz, doar răsfoit, garantează autenticitatea discursului și naturalețea cu care autorul își povestește sieși viața cotidiană.

Încercarea de a-și regândi așezarea în viață și în orizontul morții determină recursul la memoria voluntară, în care „imaginile, asemănătoare unor instantanee fotografice [sunt] păstrate într-un album personal secret în care avuabilul se întrepătrunde cu inavuabilul.” (367) Aceste amintiri „se schimbă neîncetat, ca să nu mai vorbim de perspectiva noastră atât de fluctuantă asupra lor. Irealitatea interioară e la fel de mobilă ca și realitatea externă.” Simptomatică este alegerea lui Matei Călinescu de a reciti În căutarea timpului pierdut în ordinea inversă apariției volumelor. Că viața poate fi înțeleasă cu adevărat numai retrospectiv e un fapt general acceptat. Însă ideea conform căreia marile capodopere pot fi înțelese din interiorul aceleiași dinamici a recitirii retrospective este, în fapt, ultima mare lecție pe care teoreticianul (re)lecturii o sugerează numai, cu discreție caracteristică, în acest altfel de jurnal.

Într-o dispoziție ce poartă pecetea viziunii proustiene asupra vieții și, în special, asupra a ceea ce autorul francez numea „forța imensă a Obișnuinței”, Matei Călinescu analizează felul în care „apropierea de moarte îți revelează, cu nuanțe mereu noi și cu totul neașteptate, miracolul care este viața, miracol în mod normal ascuns, acoperit de crusta obișnuinței, a banalității, a plictiselii, întrevăzut vag în anumite momente extatice, în iubire și-n creație. Uimitor e că apropierea de moarte nu abolește obișnuința, banalitatea sau plictiseala, ci doar le dă o transparență prin care miracolul devine vizibil, luminos, prezent. S-ar putea spune că obișnuința, banalitatea, plictiseala, repetiția devin bune conducătoare de miracol, sunt pătrunse de el și pot fi iubite, alături de alte iubiri, într-o creativitate difuză.” (316)  Prin această lentilă transparentă asistăm postum, de parcă am urmări un film fragmentat de „intrările” diaristice ale autorului, la momente care fac parte din cotidianul familiei Călinescu. Întâlnirile cu doctorii oncologi, care estimează timpul pe care îl mai are de trăit, plimbările prin Bryan Park din Bloomington (orașul universitar american în care autorul se stabilise încă din 1973 împreună cu familia sa), audițiile CD-urilor cu muzică simfonică, pe care le comentează cu originalitate. În acest sens, un loc aparte îl ocupă cvartetul de coarde nr. 15 al lui Beethoven, care îi amintește autorului de o audiție trăită împreună cu Mircea Ivănescu în timpul unei vizite făcute în România. Într-un pasaj emoționant prin simplitatea și seninătatea sa, scriind despre adagioul acestui cvartet, intitulat de către compozitor ,,sfântă cântare de mulțumire a unui convalescent căre divinititate in modul lydian, Matei Călinescu notează: O ascult, cu mulțumiri și sentimente de recunoștință către divinitate – către divinitatea acestei muzici -, dar nu ca un „convalescent” sau ca un „tămăduit”, ci doar ca un simplu și totuși miraculos supraviețuitor.” (200) În ceea ce privește restul lecturilor pe care autorul le are de-a lungul ultimului an de viață, acestea gravitează în jurul temei morții. Acestea sunt atât lucrări filosofice semnate de Derrida sau Levinas, cât și lecturi din Noul Testament. Ambele tipuri de texte sunt apreciate de același ochi profesionist, dar și tratate cu veritabilă emoție; ele generează ample dezbateri telefonice purtate cu cei doi buni prieteni ai săi, Mircea Ivănescu și Ion Vianu.

Detașarea pe care autorul și-o impune în încercarea de a se rupe cu discreție de această lume pare să îi fie transmisă, în chip miraculos, și cititorului. Însă pe măsură ce boala evoluează, pasajele devin tot mai scurte și tot mai ancorate în realitatea durerilor fizice, după care, diaristul, aflat în imposibilitatea de a mai scrie, îi dictează soției ultimele pagini: „ieșirea din timp nu-i, teoretic (implicând totuși anumite sofisme tragice), extraordinar de grea. Ieșirea practică (despre care trebuie vorbit puțin, despre care în mod obișnuit nu trebuie vorbit) e partea grea.” (476) Iluzia cititorului că ar putea rămâne detașat până la capăt se destramă la confruntarea cu frustețea unor pasaje precum: „Nu pot să beau, nu pot să mănânc. Uneori îmi amintesc ce putea însemna să bei un pahar cu apă rece, băut cu sete.” (476) Pe măsură ce scade numărul paginilor rămase până la finalul volumului, scade și iluzia imortalității. La un moment dat, pagina se albește, semn că, deși ne-am dori atât de mult să mai putem citi în continuare, autorul a ieșit deja, cu eleganță și stoicism, din timp.

 

Cristina Popescu

Johnny Cash mi-a salvat, nu o dată, viața, Proust m-a învățat să o văd, iar Cortázar – să o înțeleg. Vara visez la Alabama lui Harper Lee, iarna – la Rusia lui Pasternak. Ascult operă italiană cu sfințenie și muzică simfonică cu pasiune, iar când toate contrariile care mă caracterizează amenință să iasă din matcă, scriu. I-am făcut pe toți să creadă că scriu despre ceea ce citesc, dar adevărul este că scriu, în realitate, numai și numai despre mine.

Mai multe articole de