Manualul întâmplărilor

De . Categorii: Carte, Cronici, Doar online

Etichete: ,

Publicat în November 17, 2016 , o comentarii

agopianUn blid cu povești și un pahar cu lichior de fantasmă

 

În lumea lui Ștefan Agopian (Manualul întâmplărilor, Polirom, Iași, 2014, 142 p.), timpul curge altfel, după legea „întâmplării”, așa cum o afirmă însuși titlul romanului publicat pentru prima dată în 1984, și readus în fața publicului în 2014. Autorul propune, pe scurt, o revalorificare a spațiului medieval în cheie parodică. Având ca punct central o călătorie-simulacru, romanul reunește poveștile relativ aleatorii ale unor personaje insolite parcurgând spații nenumite, într-un Ev Mediu cu o structură temporală destul de incertă. Mai mult, numele protagoniștilor trădează apetența pentru configurații ficționale care nu suportă limitări sau atenuări de ritm. Astfel, Armeanul Zadic, Marin Ioan (zis) Geograful ca protagoniști, dar și alte personaje secundare ca Iosif, Episcop de Argeș, câinele Magog, Păsăroiul Ulise, demonul Clausevici sau unterofițerul Malfeior trăiesc după o absurditate și un grotesc care nu șochează cititorul, ci, dimpotrivă, cultivă sentimentul empatiei, al familiarului și al aventurii.

 

Praf (de povești)  și pulbere (de pușcă)

 

Pe parcursul celor şase capitole, succesiunea episoadelor constituie ea însăşi pretextul bizar al unui pur hazard. Astfel, cititorul asistă,  mai întâi, la promenada de după beție a lui Marin Ioan Geograful și a Armeanului Zadic perorând în stil anecdotico-filosofic și la întâlnirea acestora cu un pitic, pe fundalul amenințător al posibilității invaziei muscalilor. Apoi, o altă secvență îi înfățișează pe cei doi alături de Iosif, Episcop de Argeș, călugărul însoțitor și dulăul vorbitor Magog, evocând fie propriile abilități – e demnă de luat în seamă înșiruirea aproape interminabilă a Armeanului Zadic -, fie realizări academice hilare de tipul „Catalogului plantelor din jurul butoiului” (p.19), inspirat de experiența vieții într-un butoi, după modelul lui Diogene. Pe de altă parte, configurarea „Artei războiului” combină două planuri: primul aparține acelorași protagoniști, care, după conversația cu un înger, îl întâlnesc pe păsăroiul Ulise, alături de care se luptă contra unor adversari moloși (născuți din acuplarea unei stimfalide cu un lup) în preajma unui han; iar al doilea înfățișează un informator pornit în căutarea celor „care au zis că” împotriva domniei, pus, la rândul lui, în fața unui atac cu o ghiulea de care e atașat un mesaj. Mai departe, poveștile Geografului profită de artificiul analepsei pentru a pune în centru peregrinările alături de cacodemonul lui Cantemir până la baia turcească și până la dezbaterile urmate de banchetul pandidascalilor dezbătând „fasolea pe care grecii o numesc kyamos și pe care Pitagora se abținea s-o mănânce” (p.79). Păstrându-ne în zona istoriei conflictuale, în „Crăciun cu Miloradovici”, armatele de ocupație îl folosesc drept mesager pe Clausevici, un mic diavol, înveșmântat cu un coif ciuruit și cu o săbiuță, care îmbracă în același timp rolul de partener bahic al protagoniștilor care beau mastică. Nu în cele din urmă, în „Lazaret”, cei doi îl întâlnesc pe unterofițerul Malfeior în ceea ce e, în fond, lumea de dincolo. Acolo nu doar îngerii aflați deja pretutindeni poartă aripi, ci și cei doi protagoniști buimaci de somn, înfășurați în giulgii. Ceea ce Marin Ioan (Geograful) și Armeanul Zadic cred a fi efectul destructurant  al unei strașnice beții se dovedește a fi pur și simplu propria moarte, care anunţă, de altfel, şi finalul romanului.

În fond, ceea ce e interesant la „culegerea” năstrușnică de întâmplări a lui Agopian e că nu există niciun element care să destabilizeze realmente această lume. Astfel, orice lucru care ar putea determina o adevărată dezordine purificatoare în acest univers e deconstruit și dizolvat de atitudinea detașată și zeflemitoare a personajelor. Nici măcar un atac armat asupra acestei bande de drumeți însoțiți de păsăroiul Ulise sau încleștările verbale/fizice cu stimfalide și moloși nu pot genera mai mult decât o minunată aiureală plictisită cu aer de strategie militară, despre care nu se știe exact nici cum a început și nici cum va sfârși. Mai mult, acest pretext al „artei războiului” (care e și titlul unuia dintre capitole), nu face trimitere doar la un context istoric, ci și la o artă a logosului polemic. Acesta e parodiat, spre exemplu, într-o extrem de plastică și vie conversație între o stimfalidă, păsăroiul Ulise și Ioan Geograful despre Englitera. De aici se înțelege că predestinarea nu mai e reflectată de un pragmatism dibace, ci, mai mult, subliniază propensiunea destinală pentru călătorie a personajelor. La urma urmei, ceea ce conturează Ștefan Agopian în Manualul întâmplărilor e un altfel de basm postmodern, cu eroi rătăciți, care nu caută nici pe departe un final fericit. De altfel, personajele (aparent) negative fie sunt absente, lăsând un mesaj scris cu textul „Predați-vă, lașilor!” (p.50), fie călătoresc cot la cot cu cei cărora ar trebui să le pună bețe-n roate. Nu lipsesc hanurile și hangiii şi nici colaborarea lor cu „spionul” pornit în căutarea dușmanilor domniei, ceea ce face ca amenințarea intoxicației alcoolice să devină la fel de (puțin) periculoasă ca amenințarea soldaților și a ghiulelelor.

 

„Lista cu cei ce au zis că:”

 

Dincolo de încâlceala narativă la care predispun poveștile în sine, avem de-a face cu un limbaj care construiește o întreagă lume, marcată de o autonomie extraordinară, în care personajele experimentează un bovarism zeflemitor al peregrinării prin(tre) cuvinte și întâmplări pentru care găsesc (aparent) cele mai neverosimile rezolvări. Nu există nici deznodăminte, și nici măcar începuturi, căci lumea e acolo pentru că așa trebuie să fie, cu o normalitate absurdă a gesturilor care fac din viață acea bucată de hartă pe care o conturezi după algoritmi și coordonate proprii, autohtone. Ștefan Agopian respiră și scrie impregnat de atmosfera unei lumi căreia nu-i pasă decât de propria-i lentoare, de propriul zâmbet tâmp întipărit pe fațăși de propriile ființe cvasi-mitologice pe care le inventează cu simplitatea uluitoare cu care personajele dau un pahar de vin pe gât, discută filosofie ori lenevesc sub vreun umbrar. Șugubăț și șăgalnic, naratorul nu doar empatizează cu asemenea personaje ieșite de pe orbită (sau prea înfipte în ea, după caz), ci e poate chiar unul dintre tovarășii de drum care fie ia notițe incriminatoare, fie se lasă la rândul său prins în această sărbătoare „întâmplătoare” (cum altfel?), în care însuși războiul e un dialog cu demonul Clausevici în armură, chibițând mofturos la picioare și amenințând (in)credibil cu venirea muscalilor. Un alt personaj fabulos, cacodemonul lui Cantemir, făcând pandant Istoriei ieroglifice și panoramei de ființe stranii din romanul amintit, e prezentat nu doar cu alura fizică a unui diavol, ci și cu plasticitatea gesturilor și a vorbelor ce închipuie un veritabil povestitor mefistofelic, de la care te poți aștepta nu doar la profeții, ci și la oferta unui pact ireversibil. Mai mult, există o puternică tentație a profețiilor, în spiritul epocii, de la care nimeni nu se dă în lături, astfel încât miercurea devine, în mod inexplicabil, ziua războiului și a ocupației.

Într-o asemenea lume în care drepturile de autor se vând pentru un pahar de vin, în care cărțile și scrisorile sunt mărturiile locurilor prin care ai trecut, atât fizic, cât și ficțional, istoria însăși e un capriciu individual. Astfel, la visul Engliterei se adaugă pomelnicul de nume rezonante ca Ipsilanti, Alexandru, Pasvanoglu cărora le sunt atribuite șiruri de povești secundare cu pretenția de autonomie. Dar, mai mult decât atât, nu e vorba de o istorie cu simțul acut al depărtării, ci trăită cu simțul proximității. În acest topos realmente fabulos, sfinții, demonii, îngerii, domnitorii, războaiele sunt la ordinea zilei, parte din aceeași normalitate care include citatele din filosofi sau învățați, dar și realitatea butoaielor din care curge vinul. Mai mult, fanteziile călătoriilor pe alte meleaguri, pe care protagoniștii le închipuie lenevind la umbra unui nuc și în tovărășia unui câine (cu trăsături supranaturale, desigur) fac însăși Rațiunea să pară numai bună de pus în slujba vreunei cetere nebune. Nesațul somnului, al palavrelor cu iz filosofico-istoric, al misticismului superstițios, al minunilor sau ghinioanelor care merg pas la pas cu drumețul, mâncând din blid sau bând din aceeași ulcică – toate sunt esența unei lumi în care timpul pare că stă în loc. Iar răgazul e suficient cât pentru o dușcă bună din acest „illo tempore” suficient de prins în concret încât cititorul să se lase și el la fel de prins, dacă nu chiar agățat de inimă, și să șadă la o poveste cu personajele acestea bete de vorbărie și de lichioruri de fantasmă. De altfel, timpul e guvernat doar de un criteriu formal, în care menționarea anilor 1800, 1807, 1808 etc. reflectă simple indicii, fără a avea realmente o funcție istorică. Totodată, există o trivialitate a vieții cotidiene transpusă atât de plastic și estetic de Ștefan Agopian, încât alura științifică a discuțiilor despre corporalitate nu e doar o sursă de umor veritabil și rafinat, cât și o modalitate extraordinară de a lua parte la acest banchet al unei lumi paradoxale.

La nivelul vocilor narative se remarcă prezența unei instanțe povestitoare care iese din zona discursului la persoana a treia, relatând la persoana I, cu referințe către un alt eu, de sorginte „domnească”. Speculațiile la acest nivel ne pot duce cu gândul că acest Tu pe care eul îl invocă e fie Autorul, fie Domnul, fie un Dumnezeu asumând o foarte vicleană funcție de asigurare a securității. Și, în orice caz, indiferent de cine sunt acești corespondenți, introducerea lor pe un plan alternativ conferă romanului un puternic aer conspirativ. Mai mult decât atât, se pare că mesagerul povestind la persoana I asumă o funcție detectivistică de tip „informator”, de o precizie aproape absurdă, atât în ceea ce privește numele înșirate, cât și acuzațiile ce li se aduc. Ceea ce mă face să cred că acest individ însărcinat cu consemnarea detaliată a celor „ce au zis că” (p.46), precum și cel căruia i se supune/confesează deconstruiesc, în fond, imaginea Autorității. Pentru că, la urma urmei, prin conferirea unui spațiu atât de mic instanței superioare, acesteia îi e acordat, în fond, un statut marginal, în vreme ce personajele principale, deși în mod evident incapabile să răstoarne și să guverneze lumi, capătă un rol principal derivat din însuși statutul lor „secundar”. La urma urmei, lista întocmită de informator concurează cu Ghiografia lui Ioan și cu textele lui Platon și ale lui Marsilio Ficino. Ceea ce e, însă, de remarcat, e umanitatea aproape absurdă care zace atât în discuțiile pretins elevate, cât și în acuzele amintite în listă. E interesant cum în toată această degringoladă de evenimente și personaje există un ritm intern, aproape muzical, conform căreia toți își asumă discursuri extrem de diverse. Însăși tematica scrisului și a scriitorului e abordată subtil, strecurând în pagină izul rafinat al tehnicii devoalate în miezul acțiunii (!) textului.

Nu în cele din urmă, fascinația morții și a învierii e sublimată în capitolul „Lazaret”, unde asistăm, în fond, la călătoria și metamorfoza spectrelor în care s-au transformat personajele. Dobândirea unor aripi de îngeri, inconștiența morții asociată cu gradul exacerbat al beției și cu nebunia, fac însăși trecerea de la viață la moarte un prag invizibil. La urma urmei, și „întâmplarea” pe care o privilegiază Ștefan Agopian nu e decât vocea unei incertitudini a timpului, a spațiului și a imaginației nelimitate pe care atât autorul, personajele, cât și cititorul, le experimentează la maxim, inventând din temelii lumea și pe cei care o locuiesc, o vorbesc sau, după caz, o scriu.

Gianina Druţă

Mai multe articole de