Roadmovie pe un măgar

De . Categorii: Cronici, Doar online, Film

Etichete: , ,

Publicat în January 28, 2017 , o comentarii

Dacă în spațiul european drumul e mai degrabă drumul exploratorului, în Amazon, drumul e mai mult decât descoperire, e posibilitatea de a te privi înapoi, printr-un traseu al pașilor. Această înțelegere a drumului e cel mai bine pusă în cuvinte în poemul poetului spaniol Antonio Machado: „Caminante, son tus hullas/el camino, y nada más;/caminante, no hay camino/se hace camino al andar”; Wanderer, your footsteps are/the path, and nothing else;/wanderer, there is no path,/the path is made by walking. Nu există drum, între două cafele pe avion, ci acumularea mersului care dictează drumului o cale. Nu există nici deplasare, nici călătorie, nici traversare, ci rătăcirea călcată care se face drum.

Astfel, încercați să vă imaginați un „roadmovie pe spinarea unui măgar,” așa cum a mai fost denumit de critică, un roadmovie fără camionetă, cu un acordeon cu coarne de diavol, embrujado, care cântă singur și trebuie înapoiat maestrului pentru a rupe blestemul. E vorba de filmul columbianului Ciro Guerra, Los viajes del viento (2009), făcut cu conștiința faptului că experiența primordială a ficțiunii e atunci când cineva te duce într-o încăpere întunecată și, sub presiunea secretului, îți spune o poveste. Los viajes del viento e filmul acela despre un mister pe care îl presăm sub forma unui acordeon, acel squeezebox al cântecelor neauzite și interzise.

Copii făcuți prin locurile prin care trece un trubadur, oameni care se cațără în copaci să omoare o pasăre, pentru a deveni toboșari, botezul cu sângele unei reptile și înfruntarea acordeoanelor: toate astea sunt încărcăturile mitice ale memoriilor nescrise ale unui continent care „e ca o mare protoplasmă, încă nedefinit și căutându-și în afară propria formă.” (Abel Posse). Fie că e vorba despre o ficționalizare a istoriei, ca în romanul scriitorului argentinian Abel Posse, Los peros del paraiso, unde Columb e un mistic ce descoperă paradisul terestru, iar indigenii cred despre conchistadori că sunt zeii lor reîntorși, sau despre cealaltă mare poveste epică amazoniană, din Fitzacarraldo (1982), a lui Herzog, unde obsesia afacerii cu arborii de cauciuc și visul colonizator de a construi o mare sală de operă în inima „sălbăticiei” sunt noile „forțe ale naturii”, Noua Lume rămâne o necunoscută în care memoria violenței nu are urme sau ruine (ca Europa istoricizantă), ci locuri deschise, puncte oarbe, mistificări compensatorii și sunete simulate ale junglei. Pe scurt, memoria lumii noi nu e prinsă în monumente și ruine, ci e vorba de o non-memorie, în care natura și piscurile înalte dez-afectează memoria istorică.  Memoria Americii Latine nu e un drum prin muzeu, ci unul prin păduri și sate, așa cum face Ciro Guerra.

Discuția dintre Fitzcarraldo și misionari e exemplară pentru ideea că logica internă a lumii amazoniene e visul și nu realitatea, iar poate tocmai de aceea ea nu are o memorie de arhivă, ci doar una de jurnal de vise:

Young Missionary: The children already feel like little Peruvians. The other day I asked them, «Are you Indians?» «No,» they said, «not we, the ones up the river, they are Indians.» And then I asked. «What are Indians?» They said to me «Indians are people who can’t read and who don’t know how to wash their clothes.»

Brian Sweeney Fitzgerald – ‘Fitzcarraldo’: And what about the older people?

Old Missionary: Well, we can’t seem to cure them of the idea that our everyday life is only an illusion, behind which lies the reality of dreams.”

El abrazo de la serpiente (2015) are aceeași fascinație pentru posibilitatea de a retrasa o lume, de a cunoaște altfel și de a spune povestea din afara poveștii, dedicația de la final fiind pentru „acei oameni al căror cântec nu îl vom ști niciodată.” Filmul unește poveștile a doi exploratori, la distanță de timp, ambii căutând planta yakruna, care îi vindecă pe cei ce nu pot avea un somn cu vise. Ajutorul său este un șaman, Karamakate, al cărui nume însemnă „cel ce încearcă”. Una dintre scenele de neuitat e cea în care cineva din comunitatea în care poposesc îi fură exploratorului busola, acesta insistând să o primească înapoi, în așa fel încât cunoașterea lor, orientarea în funcție de stele, să nu se piardă. Karamakate îi spune: „Knowledge belongs to all. You don’t understand that. You are just a white man.”

La fel ca în Los viajes del viento, drumul exploratorului sau al căutătorului este resorbit de ceea ce nu poate fi adăugat traseului, de ceea ce nu se întâmplă. Locul este acest rest al traseului, ceea ce întotdeauna rămâne în urmă, oricât de lent ai înainta. Ceea ce face atât de magice filmele lui Ciro Guerra este cunoașterea netrasată și anti-rațională pe care o propun. Alegând mișcarea, traiectoria, drumul, producem impresia că ceva este deja mereu acolo, depășit, permanentizat. Între aceste două tensiuni, înaintarea cunoscătorului și rezistența localnicului, filmele lui Ciro Guerra construiesc un univers dublu din care poți privi fie ca dintr-o barcă în mișcare, fie ca de pe un mal fix. În acest caz, întoarcerea sau plecarea nu mai pot fi separate cu certitudine, pentru că ele nu se construiesc în funcție de observator sau în raport cu un punct spațial, ci ele se fac împreună cu și pe măsura drumului care le pune sau le lasă în urmă.

Călina Părău

Mai multe articole de