Silviu Gherman – Cantacuzinii (fragment)

De . Categorii: Doar online, Literatură, Proză

Etichete: ,

Publicat în February 03, 2017 , o comentarii

— Știi unde mergem, Stoica, rosti Mihai Corneliu după ce se instală pe bancheta din spate a Mercedesului.

Această frază era semnalul că destinația era strada Candiano Popescu, la numărul 63 A. În acel bloc zvelt, modern, cu vedere spre parcul Carol, la etajul cinci, Mihai Corneliu era așteptat de actrița Diana Fotino. În vîrstă de 24 de ani, cunoscuta actriță tocmai se întorsese de la Institutul de Actorie Lee Strasberg din New York, unde urmase un curs intensiv de 12 săptămîni, plătit tot de Mihai Corneliu.

Mașina Ministrului ieși din curtea Guvernului și o luă pe Calea Victoriei. Era ora patru. Traficul era surprinzător de fluent. Tolănit pe bancheta din spate, Ministrul se gîndea la mai multe lucruri: la dezamăgirea provocată de înfrîngerea Braziliei, la ședința de guvern care tocmai se încheiase, la faptul că la venire se așezase pe scaunul de lîngă șofer (de parcă ar fi vrut să fraternizeze cu el), la ce telefoane mai avea de dat și la ce documente trebuia să-i trimită lui Cătălin. Își aminti apoi de promisiunea făcută fiului său de a-i transfera niște bani. Deschise aplicația de internet banking de pe telefonul mobil, alese opțiunea de plăți în euro și ezită cîteva clipe în fața sumei. Apăsă cifra 5, apoi o șterse și scrise un 6 urmat de trei zerouri. Aplicația îl anunță că operațiunea fusese îndeplinită cu succes. Ieși în meniul principal și deschise jocul Candy Crush Saga. Ridică o clipă ochii din telefon, cuprins de o ușoară vinovăție, apoi se cufundă în spargerea bomboanelor colorate de pe ecran.

Fu întrerupt de o frînă violentă, care-i turti obrazul de scaunul din față. Stoica oprise la cîțiva centimetri de un bătrîn care traversase strada prin loc nepermis. În buimăceala primelor momente, Ministrul nu-și recunoscu imediat tatăl. Stoica se dădu jos și strigă:

— Domnule Henry!

Henry Cantacuzino, tatăl lui Mihai Corneliu, era aplecat peste capota mașinii și avea o privire uluită. Era îmbrăcat într-un costum ușor, de mișcare, iar din urechi îi ieșeau cablurile albe ale căștilor. Într-o clipă, Ministrul înțelese: tatăl său asculta muzică în timp ce făcea jogging și traversase strada fără să se asigure. Slavă Domnului că nu se întîmplase o nenorocire. Ministrul coborî din mașină.

— Da, măi, sunt bine, n-am nimic! protesta bătrînul la întrebările lui Stoica.

— Tată, pentru numele lui Dumnezeu, ce faci? izbucni Mihai Corneliu trîntind cu putere ușa mașinii.

Se aflau în intersecția dintre Dacia cu Victoriei, pe partea Academiei. Mașinile se opriseră. Oamenii îi priveau.

— L-ai lovit, Stoica?

— Nu, domnule Ministru. Am reușit să opresc.

— Ce faci, tată, ai înnebunit? Nu te uiți pe unde traversezi?

— E vina mea, recunosc, spuse Henry. Dar hai că nu s-a întîmplat nimic.

— Urcă-te în mașină. Ne văd oamenii.

Tatăl și fiul se așezară pe bancheta din spate. Stoica îl privi întrebător pe Ministru.

— N-ar trebui să ai căștile în urechi cînd alergi, spuse încruntat Mihai Corneliu.

— Aiurea. Muzica mă ajută.

— Putea să dea mașina peste tine, tată, tu nu-ți dai seama?

— Uite că n-a dat.

— Ești extraordinar! Dacă ne-a filmat careva cu telefonul? Iar apărem pe internet sau..

— Cornele, te agiți prea mult, zău așa.

Se auziră cîteva claxoane.

— Stoica! spuse Ministrul cu asprime. Dă-i drumul!

— Unde, domnule Ministru? Tot acolo?

— He-he, te duci la actrița ta? zîmbi bătrînul. Să nu întîrzii.

De unde știa? N-avea importanță. Ministrul își înghiți furia și zise:

— Da, Stoica, tot acolo. Apoi îl duci pe tata acasă.

Cu o expresie imperturbabilă, Stoica porni mașina. Ministrul regretă imediat. De ce să nu meargă întîi acasă? Ce prostie. Trecură repede de hotelul Radisson și se împotmoliră în traficul din Piața Constituției. De unde știa tatăl său de Diana? se întrebă Ministrul. De unde?

— I-ai luat ceva? rupse tăcerea Henry.

— Poftim?

— Actriței tale. I-ai luat ceva?

— Nu.

— Ar fi trebuit să-i iei o atenție. Niciodată să nu te duci cu mîna goală. Ia-i flori.

— Nu-i plac.

Ministrul vorbea cît mai încet. Chiar dacă Stoica cunoștea indirect aceste amănunte, Mihai Corneliu nu se simțea în largul lui să-l aibă martor la asemenea discuții, ca și cum șoferul i-ar fi fost un complice mut în urmărirea relațiilor extraconjugale. Bătrînul Henry, în schimb, nu se sinchisea de prezența lui. Oare Stoica îl informa regulat despre indiscrețiile lui? Mai știa cineva? Era oare înconjurat de trădători?

— Și zi-mi de actrița ta. Cum o cheamă?

Ministrul îi atinse genunchiul cu un gest nervos. Henry rîse.

— Lasă, măi, nu te fandosi așa, că Stoica e băiat bun, de-al nostru. Așa-i, Stoica?

Șoferul avu prezența de spirit să răspundă printr-o simplă înclinare a capului și să se concentreze pe condus. Mihai Corneliu își frecă fața cu ambele mîini. Deci de la Stoica știa bătrînul.

— Și cum o cheamă?

— Of, tată..

— Hai, măi.

— Diana.

— Și mai cum?

— Fotino.

— A, păi o știu. A jucat în filmul ăla, cum îi zice.. Am uitat. E frumoasă rău, pișicherule.

— Tată, zău așa…

— Ce “tată,” ce “tată”… Lasă că-i foarte bine. Mie poți să-mi spui lucrurile astea. Crezi că eu n-am avut parte de femei la viața mea, he-he-he?

— Ai avut. De aia a și divorțat mama de tine.

— Nu de aia. Și n-a divorțat ea de mine. Am divorțat eu de ea. De cît timp o ai?

— De un an.

— Foarte bine. Mai ține-o un an și ia-ți alta. Ce-i prea mult strică.

— Ce sfaturi bune îmi dai tu, tată.

— Sigur că-ți dau sfaturi bune. Îți pui prezervativ?

— Nu răspund la așa ceva.

— Hai, mă, sfiosule, zi.

— Tată…

— Ești un încuiat. Să-ți pui. Dacă-ți zice că ia pastile, să n-o crezi.

— Tată, e o discuție care nu-mi place deloc.

— Treaba ta. Eu te învăț de bine. Îmi aduc aminte cum era pe vremea mea. Nu găseai prezervative. Căutai pe la shop, pe la prieteni… Ce stres, Cornele. Dar ce zic eu, că doar știi și tu. Aveai vreo douăzeci de ani pe atunci.

— Nu eram așa obsedat ca tine, strecură printre dinți Mihai Corneliu și-l cercetă pe tatăl său cu severitate. Bătrînul era transpirat și avea acel miros ascuțit, caracteristic, care-i marcase copilăria, pe care îl simțise mai ales cînd mergeau în vacanțe sau cînd jucau tenis. Era un miros care apărea doar la efort sau în cazul unor emoții puternice. Oare era normal să mai alerge, la anii lui? Pe lîngă asta, vîrsta îl făcuse pe Henry năzuros și neprincipial în privința propriilor maniere, pe care le neglija cu o stăruință aproape studiată. Mihai Corneliu și-l amintise mereu ca pe un om calculat și prudent, dar care, după divorțul de soție (moartă la scurt timp după despărțirea din 1987), precum și după căderea comunismului, se schimbase profund. Unde era acel Henry cu ochelari de baga, cu voce mătăsoasă și costume întunecate, atent să nu ofenseze, grijuliu cu toată lumea? Ce se întîmplase cu finul cunoscător al vinurilor și coniacurilor, cu gastronomul rafinat și cu omul de lume care organiza fastuoasele vînători ale lui Ceaușescu? După Revoluție, lansarea în afaceri îi sporise considerabil averea, dar îi răpise parcă de la an la an rafinamentul. Faptul că Mihai Corneliu, crescînd, aspirase către modelul reprezentat de tatăl său din tinerețe, fusese, poate, felul lui de a protesta împotriva unui stil de viață din ce în ce mai neconvențional, dezordonat și impulsiv.

Privirea Ministrului continuă să-l scruteze pe Henry, care se uita pe geam. La un moment dat bătrînul își trase nasul cu un zgomot foarte nedelicat. Concluzia care i se impuse lui Mihai Corneliu nu mai putu fi evitată: tatăl său devenise un vulgar.

Ca să nu mai fie nevoit să vorbească, Ministrul se reîntoarse la jocul de pe telefon. Își dorea să ajungă mai repede la Diana, în apartamentul ei confortabil și simplu, vopsit în culori calde. El plătea chiria și întreținerea și se îngrijea ca venitul ei lunar să fie mai mult decît convenabil. Părăsi jocul și deschise aplicația de calculat. Cîteva adunări îl informară că Diana Fotino îl costa pe lună, atunci cînd era în România, undeva între 4000 și 5000 de euro. Odată cu plecarea ei în America, fondurile se dublaseră, asta neținînd cont de prețul cursului de actorie care durase trei luni (6000 de dolari). Aceste cheltuieli nu erau excesive, dar apărînd la intervale regulate și fiind transferate prin bănci puteau fi interceptate în urma unor controale financiare, lucru care ar fi deschis o adevărată cutie a Pandorei. Acum, după trei luni de cînd n-o mai văzuse, se aștepta la o primire cît mai plăcută, care să-i alunge grijile și care să-i justifice, așadar, așteptările.

Tatăl său îl mai întrebă ceva, dar el rămase tăcut, cu bărbia sprijinită în palmă, examinînd copacii și clădirile. Prezența lui Henry îl posomora și-l irita. Da, ar fi trebuit să-l lase mai întîi acasă și abia apoi să meargă la Diana. Răul fusese deja făcut, însă chiar nu avea chef să vadă mutra zîmbăreață a tatălui său în timp ce se îndrepta spre blocul amantei. Ar fi fost prea mult.

Cînd mașina intră de pe strada 11 Iunie în Piața Libertății, chiar la intrarea în parcul Carol, Ministrul îi ceru lui Stoica să oprească. Se dădu jos și-i spuse să-l ducă acasă pe bătrîn și să nu-l mai aștepte; voia să se plimbe prin parc; avea să-l sune mai încolo. Stoica încuviință. Lui Mihai Corneliu i se păru că-l vede pe Henry zîmbind strîmb și deschizînd gura. Trînti ușa, le întoarse spatele și intră în parc. Își consultă ceasul. Era patru și jumătate. Mai avea timp. Îi dădu un mesaj Dianei în care îi spuse că va sosi în jurul orei 5.

Erau destui oameni, dar nu-i păsa dacă îl recunoșteau. Menținu privirea ridicată și se delectă cu imaginea copacilor plesnind de verdeață și cu mausoleul aflat deasupra scărilor din capătul parcului. Tineri de vîrsta fiului său alergau pe biciclete sau coborau scările pe patine cu rotile, executînd mișcări complicate și periculoase. Cîini de talie mică zburdau printre flori. Cîteva glasuri șușotiră și mai multe telefoane mobile îl fotografiară. Spre mirarea lui, chiar nu-i păsă. Era un politician care se plimba în parc într-o zi caldă și frumoasă de vară. Ce era mai firesc, mai european decît asta? Alibiul său era perfect valabil. La urma urmelor, viața trăită în spaimă nu e viață. Parcul era destul de mare ca să se strecoare neobservat pe una din alei și să iasă în Candiano Popescu. Oricum, decît să mai stea lîngă tatăl său, prefera riscul de a fi identificat.

În același timp, gîndul că expunerea era păguboasă și că probabil ar fi trebuit să rămînă în mașină nu-i dădea pace, ca un tăune bîzîitor. Iată o alee mai lăturalnică. Niște adolescenți joacă tenis de picior. El trece prin dreptul lor cu mîinile în buzunare, în costumul său fin, aplecat ușor în față, nu neapărat un politician, cît un om de afaceri care se gîndește la următoarea strategie de marketing. E un bărbat preocupat, impunător, respectabil, copleșit de probleme. De ce nu s-ar plimba prin parc? Oricine ar dreptul să se plimbe prin parc.

— Ăsta nu-i Cantacuzino? întreabă unul din băieți.

Ministrul nu se întoarce. Merge liniștit mai departe.

— Nu e el.

— Ba da, mă. El e.

— E singur?

— Da.

— Ce face? Se plimbă?

— Domnu’ Cantacuzino!

Cu siguranță, acești băieți habar nu au că e ministru, ci doar unul din politicienii importanți pe care-i văd la televizor sau despre care aud vreo știre la radio. Nici o grijă. Mihai Corneliu merge mai departe.

— Domnu’ Cantacuzino! N-auzi, bre, cînd te strig?

— Alo!

— Ia stai, mă, locului, că vreau să te întreb ceva, în morții mă-tii!

Acesta e momentul cînd Ministrul găsește aleea potrivită pentru a ieși cît mai repede din parc și grăbește pasul. În față nu e nimeni. Doar vocile supărate din spate, a căror intensitate crește. Vocile, ațîțate, continuă să rîdă, să chiuie, să țipe, să-l cheme și, mai ales, să-l înjure. O minge trimisă către el ratează ținta și se duce într-un tufiș. Ministrul e îndemnat să le dea mingea înapoi. El merge mai departe în marș forțat. E numit “bulangiu”. O piatră se lovește de un copac, urmată de altele care trec razant pe lîngă capul lui. Acum Mihai Corneliu o ia la fugă de-a binelea și, dintr-o dată, toată mahmureala dată de beția de ieri îi lovește iar tîmplele. Îl doare capul, îl doare stomacul, inima îi bate ca o mitralieră. Cum de-a putut să fie atît de inconștient? Să se plimbe liniștit prin parc? Liniștit? Tocmai el? Ce e aici, Scandinavia? A uitat oare că întotdeauna a existat un conflict mocnit între el și ei? Că în aceste părți de lume pleava e atît de primitivă încît nu așteaptă decît un prilej pentru a sări la gîtul unui demnitar?

— Cantacuzino! Vino, mă, încoace să-ți zicem cava!

Se aude un scuipat. Nu-i vine să creadă. Aleargă mîncînd pămîntul, nu-i mai pasă dacă-l vede sau nu cineva. Vrea să ceară ajutor, dar nu e nimeni în preajmă. Cum e posibil așa ceva? Te atacă ziua în amiaza mare. Asta e țară europeană? Trebuie să iasă din parc, dar a greșit aleea, vede strada Candiano Popescu dincolo de gard, însă aleea o ia paralel cu parcul, nu e bine, nu e bine deloc, mai ales că acum drumul urcă și e din ce în ce mai greu să înaintezi, iar vocile sunt din ce în ce mai aproape. Ministrul scoate telefonul din buzunar și se pregătește să formeze numărul de urgență, dar e atît de surescitat că nu mai știe cum, a uitat codul de deblocare — mai e nevoie de deblocare în cazul unor urgențe? — Doamne, or să mă omoare ăștia, or să mă sfîșie! Ține telefonul în mînă, îngrozit că l-ar putea scăpa. Nu e în stare să articuleze un cuvînt, se sufocă, și în tot șirul de mașini aflat de cealaltă parte a gardului nu e nici măcar un om. Cu o sforțare nemaipomenită, Ministrul se repede spre gard, îl urcă, se zgîrie, costumul lui frumos se agață și se rupe, metalul îi străpunge cămașa și-i intră în piele, el grohăie și, în cele din urmă, reușește să se elibereze. Îl doare un picior și simte un lichid cald pe sub pantaloni. E pe Candiano Popescu, se uită dezorientat în jur și încearcă să identifice blocul Dianei. Uite-l, e la două sute de metri distanță. Aleargă spre el, privind îngrijorat tufele de dincolo de gard, de unde se aud chiote și rîsete. Nu-i mai vede pe urmăritori. Asta îl neliniștește și mai tare. Unde sunt? Ministrul se apleacă pe lîngă mașini și continuă să înainteze. Poate, cine știe, o să scape. Dintr-odată, vocile nu se mai aud. Ajuns în fața blocului cu numărul 63A, Ministrul se mai uită o dată în jur, nu vede nici țipenie de om, își vine cît de cît în fire, trage aer în piept și caută în buzunar cheile. Telefonul îl are în mînă, dar cheile nu mai sunt. Probabil au căzut cînd a sărit gardul. Formează la interfon codul apartamentului Dianei. Așteaptă ca pe ace. Se pipăie. E julit la o coastă. Pantalonul stîng e și el sfîșiat și un firicel subțire de sînge i se scurge pe picior și-i udă ciorapii. Din fericire, nu e o rană gravă. Interfonul sună, sună, sună, nu se mai oprește. Ce Dumnezeu face fata asta? În dreapta apare o mașină. În stînga se ivesc niște oameni. Ei să fie? Privirea i se încețoșează. Clipește, dar lacrimile și sudoarea îi pun o pîclă peste ochi. Ei sunt. Vor să mă omoare. Cei pe care îi reprezint. Această prostime agresivă. Această gloată turbată. Din interfon răsună vocea veselă și ciripitoare a Dianei:

— Hi-hi, cine-i?

— Deschide! mugește el. Deschide, pentru Dumnezeu!

Ușa se deblochează și Ministrul se prăvălește înăuntru.

 

*

 

După ce avu confirmarea, din spatele perdelelor, că pericolul a trecut și că în stradă nu-l așteaptă o mulțime furioasă, Mihai Corneliu se duse în baie, unde se dezbrăcă pînă la piele și se băgă în cadă, ținînd dușul mobil în mînă. Își potrivi apa și rămase cu dușul pe piept, cu capul sprijinit de perete și cu ochii închiși, julit și însîngerat, o expresie a suferinței umane. Cu toate protestele lui, Diana se așeză îngrijorată pe marginea căzii și-l întrebă pentru a doua oară ce s-a întîmplat.

Fata purta un halat de mătase alb și o bluză de satin. Mai demult, Mihai Corneliu remarcase cît de bine îi stătea în alb. Faptul că-și amintise acest amănunt îi făcu plăcere. Îi povesti ce pățise. Pe măsură ce vorbea, fruntea Dianei se încrețea. Mușchii îi formară un fel de pătrat deasupra nasului și ea spuse revoltată:

— Vai, dar nu pot să cred, dragul meu! E groaznic! De ce nu suni la poliție? Uite ce ți-au făcut!

— Nu e nevoie, nu e nevoie, vorbi încet Mihai Corneliu. Niște derbedei.

— Te-au văzut intrînd aici?

— Nu cred.

— Doamne, dar ce-i cu mine? Sîngerezi și eu stau așa… Să-ți dau niște spirt și un plasture.

— Un plasture e suficient, șopti Ministrul în timp ce Diana cotrobăia într-un dulăpior.

Se spălă cu migală și observă că nu mai sîngerează. Se șterse cu un prosop și-și lipi peste rană plasturele întins de Diana, apoi se ridică din cadă, îmbrăcă un halat și ieși din baie. Ajuns în sufragerie, se trînti pe canapeaua din fața televizorului stins. Îl porni și schimbă posturile pînă găsi Fashion TV. Se uită cîteva clipe la creaturile silfidice care defilau pe podium, îmbrăcate în rochii pastelate. Închise din nou ochii, ascultînd muzica repetitivă și narcotizantă.

— Of, ce mă doare capul, zise.

— Vrei să bei ceva?

— O apă minerală.

— Desigur, dragul meu. Imediat. Nu ți-e foame?

Mihai Corneliu reluă de mai multe ori, în forul său interior, acest “desigur, dragul meu” și nu reuși să-și dea seama dacă exprima artificialitate, manierism sau tandrețe. Așa vorbea Diana. “Desigur, dragul meu,” “nu pot să cred, dragul meu…”,”dragul meu drag…” Avea legătură cu faptul că era actriță? Îi plăcea să fie afectată? Dacă i-ar fi cerut să înceteze cu apelativele astea, Diana l-ar fi ascultat; totuși, pe moment nu avea de ce s-o certe. Aici sunt în siguranță, gîndi. Să nu tulbur armonia.

— Ce ai de mîncare?

Diana deschise frigiderul și, scoțînd o sticlă de apă minerală, examină rafturile încrețindu-și din nou fruntea.

— Am o ciorbă de salată foarte bună și o friptură de rață cu fasole boabe. Ce vrei?

— Le vreau pe amîndouă.

— Bine, dragul meu. Uite apa.

— Mersi. Cum a fost în New York?

Înainte să-i răspundă, Diana scoase oala cu ciorbă, transferă cîteva polonice într-un bol și se lamentă puțin despre violența din societatea de azi, apoi îl mustră pentru că venise singur prin parc. Pură inconștiență. O persoană de calibrul lui nu trebuie să umble fără protecție. Chiar așa, el de ce nu beneficia de pază?

— Beneficiez. Dar pînă azi n-am crezut că am nevoie. Resursele statului.

Ei bine, continuă Diana, tocmai atitudinea asta liberală și relaxată îi face pe golani să-i considere pe oamenii cinstiți, ca el, drept pradă. Mai spuse că nu se poate sta la discuții cu animalele. Nu cumva erau țigani?

— Sincer, nu știu. Nu i-am văzut bine, răspunse el.

Punînd bolul de ciorbă în cuptorul cu microunde, Diana oftă și spuse că erau cu siguranță țigani. Pînă și ea fusese atacată în parc, acum cinci luni, de doi țigani care voiau s-o pipăie. Cu țiganii nu te poți înțelege. Ei nu știu decît de frică. Sunt niște nespălați. Dacă ar fi după ea, i-ar împușca pe toți. Ar trebui ca Mihai Corneliu să dea o lege, că doar e Ministru de Resort, și să scape lumea de pacostea asta.

— Mai bine spune-mi cum a fost în New York, insistă el.

Bineînțeles, a fost superb, superb, orașul e de vis, poate cel mai frumos oraș din lume, iar cursurile de la institut au fost mai interesante decît tot ce învățase în UNATC. După cum îi spusese și Ioanei (Ministrul nu știa cine e Ioana, sau dacă știa uitase), trei luni de Lee Strasberg bat trei ani de UNATC, oho! Îi mai povesti cîte în lună și-n stele despre tehnicile de actorie, despre profesorii întîlniți acolo, despre actorii celebri care țineau diverse ateliere creative. Cuptorul cu microunde emise un semnal sonor. Ciorba era gata.

— Vrei smîntînă?

— Da.

— Ardei iute?

— Da.

— Să-ți pun și pătrunjel.

Ciorba veni pe o tavă înaltă, împreună cu o lingură verde și un șervețel decorat cu modele roșii, pătrățoase. Smîntîna dizolvată o colora în roz, iar frunzele de pătrunjel, purtate într-un vîrtej lent, miroseau amețitor.

— Ai venit abia ieri și ai și făcut mîncare? întrebă Mihai Corneliu apucînd ardeiul iute și simțind cum i se umple gura cu salivă.

— Nu voiam să te dezamăgesc, dragul meu, răspunse ea privindu-l galeș.

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de