Scriitorul în cetatea digitală: T. O. Bobe

De . Categorii: Doar online, Interviuri

Etichete: ,

Interviu T. O. Bobe

Publicat în February 27, 2017 , o comentarii

Interviu T. O. BobePrin facebook, skype sau e-mail ca loc de întâlnire, scriitorul contemporan e provocat să vadă rețelele de socializare ca pe un spațiu al unui dialog ipotetic dintre el și cititor.

Cu T. O. Bobe pe chat

În anul doi de Filolgie, când mă întâlneam cu colegii de la Română în cadrul unor seri de lectură, o prietenă basarabeancă a venit cu recomandarea, ca la o reuniune viitoare, să vorbim despre Cum mi-am petrecut vacanța de vară. Atunci l-am cunoscut pe T. O. Bobe. A doua întâlnire a avut loc pe facebook, când m-am hotărât, cu sfiala studentului anonim, să profit de rețelele sociale pentru a urma o pistă paralelă de lectură a scriitorilor contemporani. Atunci s-a întâmplat un lucru cel puțin interesant. Citeam Contorsionista pentru un colocviu studențesc și mi-am dat seama că ceea ce văd în paginile cărții seamănă cu  fotografiile de artă de pe contul de facebook al autorului, iar stilul postărilor, cu care eram deja obișnuită, deși mai puțin șlefuit, împrumută același sarcasm și aceeași atenție la lexicul care creează forme din volumul de proză scurtă. Desigur, observația mea e, probabil, de ordinul evidenței, însă intenția era de a oferi un cadru interviului și de a începe prin a vă întreba: cum își petrece T.O. Bobe timpul pe internet? E facebook-ul/twitter-ul/etc. (sau ar puteai fi?), în torentul de informații personale vagi și fragmentate, și un laborator de creație al scriitorului de astăzi?

Bănuiesc că nu e un secret pentru nimeni că îmi petrec mare parte a timpui pe facebook, dar n-aș zice că e nici pe departe un laborator de creație. Mai degrabă un laborator de recreație. De recreație mare, foarte mare. E ca în școală, cînd între ora de fizică și de geografie, de exemplu, schimbai cu colegii informații despre muzică, filme, noutăți, cînd se formau grupuri de prieteni ceva mai apropiați în funcție de afinități, iar pe urmă se destrămau treptat, pe măsură ce apăreau alte interese pentru fiecare, și se formau alte grupuri, cînd auzeai în treacăt ce vorbea cineva care tocmai trecea pe lîngă tine și îi aruncai o replică în glumă, cînd te mai încăierai cîteodată, cînd puneai la cale farse pe seama vreunui profesor sau doar îi bîrfeai pe unul sau altul, cînd te dădeai mare cu ce-ai primit de la Moș Crăciun sau te lăudai cu pozele din vacanță și așa mai departe, mai departe, dar nu și mai încet, tot mai încet, ci, dimpotrivă, din ce în ce mai tare, fiindcă facebook-ul are tendința să fie o recreație din ce în ce mai zgomotoasă. Altfel, n-am cont de twitter și nici pe alte rețele de socializare (Google+ nu se pune, fiindcă pare o rețea pentru introvertiți, iar eu nu sînt chiar atît de intro). În rest, ca toată lumea, citesc știri pe internet, ascult muzică, mai răsfoiesc niște site-uri, cîteodată caut să verific niște informații – lucruri obișnuite.

Mi-era teamă de posibilitatea ca odată întrebările pregătite, să constat că T. O. Bobe a ieșit, din nou, de pe facebook. Chiar în momentul în care scriu aceste rânduri, verific pentru a treia oară dacă vă mai găsesc în mediul online. Sunt pauzele de la rețelele sociale pauze de scris? Dacă da, nu o să vă întreb ce pregătiți când sunteți off, deși e și asta o curiozitate, ci cum funcționează relația cu prietenii-cititori în afara sferei virtuale?

Poate ar fi pauze de scris, dacă ar apuca, bietele de ele, să fie ceva mai lungi și dacă mintea mea ar apuca să se seteze din nou pe modulul lent de gîndire și n-ar mai păstra reziduuri de gîndire spontană, reactivă, pe care o presupune facebook-ul. Însă, după cel mult cîteva săptămîni de citit cărți (ăsta e antrenamentul pentru concentrare pe spații mai largi), se întîmplă cîte ceva care mă face să-mi reactivez contul. Fie e vorba de faptul că dau peste un paragraf dintr-o carte despre care îmi spun că ar merge postat, împărtășit cu alții, fie se întîmplă (ca acum) cîte-un pocinog socio-politic și mă mănîncă degetele să tastez și eu ceva, să-mi dau cu părerea, să văd ce păreri au alții, să combat, să mă indignez, să alea-alea. În ce privește prieteniile din afara sferei virtuale, aș spune, după un model celebru, că n-am prieteni, iar cu cititorii nu știu cum și nici de ce aș avea relații. Relația scriitor-cititor se petrece, din cîte țineam minte, prin intermediul cărților și ar fi culmea să mă ițesc ca un pop-up dintr-o cărticică de-a mea și să-l sperii pe bietul om care vrea și el să stea cîteva minute tihnit.

Întrebarea de mai sus vine, mai degrabă, ca o constatare a unei stări de fapt. Mi se pare că prin facebook, scriitorii români contemporani au câștigat vizibilitate (în rândul cititorilor de toate tipurile) în ultimii ani. Credeți că se poate vorbi despre creația lui Zuckerberg ca despre un loc în care scriitorul își poate atrage și educa un public cititor? Câți dintre prietenii dvs. de pe facebook presupuneți că îl citesc pe poetul și pe prozatorul T. O. Bobe și în ce măsură întâlnirea cu dvs. în spațiul virtual constituie o influență?

N-am nici cea mai vagă idee cîți dintre cei pe care îi am în lista de pe facebook mi-au citit cărțile sau măcar una dintre ele. Oricum, indiferent cît de mare sau de mică ar fi acea listă, știu că setările rețelei nu le arată tuturor toate postările mele. Ce știu e că unii mă cunoșteau din cărți și m-au adăugat în listă, alții au aflat că am scris cîte ceva de pe facebook, dar probabil că majoritatea mă văd doar ca pe un tip din mașinăria de tocat creiere a lui Zuckerberg. Altfel, ce să zic? Nu prea cred că educația se face pe facebook, chiar dacă e evident că există o oarecare influență a lui asupra publicului. Dar, dacă aș miza pe facebook pentru, ca să zic așa, marketare, n-aș posta atît de mult, pentru că, deși nu mă pricep cine știe cît la publicitate, sînt conștient că supraexpunerea nu face bine deloc.

Închei prin a spune că, în ultimele zile, ați fost unul dintre prietenii de pe facebook ale căror impresii de la protest le-am așteptat cel mai mult. Mi-a plăcut să văd, de-a lungul timpului, în recomandările dvs. de cărți., în senzațiile, destul de rare, de lectură, în părerile despre un anumit subiect sau  în muzica share-uită (termen nefericit, știu) de pe contul dvs. puncte cu care sunt întru totul de acord, cărți sau autori care sunt în topul meu sau frânturi din muzică pe care le ascult adeseori (singurul exemplu care îmi vine în minte acum e Autumn Waltz, de Adam Hurst). De aceea, cred că poziția mea de cititor contemporan e una privilegiată. Cum se văd lucrurile de partea cealaltă, a scriitorului care se expune pe rețelele de socializare? Ce nu vă place și ce vă place la facebook? Cum, de ce și în ce moment v-ați creat contul?

Ah, ce bine că mi-ați adus aminte de Adam Hurst! Chiar asta fac acum, în timp ce răspund – ascult Autumn Waltz. Vedeți? Așa arată lucrurile din partea cealaltă: îți aduci aminte de ceva și revezi sau reasculți, afli lucruri de la alții (ca să dau doar un exemplu, de pe facebook am aflat de trupa Kiss the Anus of a Black Cat), citești păreri, comentezi, dai like-uri. E la fel pentru toată lumea, nu există o parte și altă parte. Tocmai de-aia îmi place drăcovenia asta nocivă, la care am fost foarte reticent prin 2009, cînd mă tot ruga cineva să-mi fac un cont ca să-i mai dau animale sau ceva de genul ăsta pentru ograda virtuală din FarmVille. Mi l-am făcut abia prin primăvara lui 2011, cînd stăteam singur în apartamentul meu din Constanța, unde mă dusesem tocmai ca să pot să scriu la Contorsionista fără să fiu distras de nimic și de nimeni. Mă plictiseam prea tare și la un moment dat am zis că de ce nu. Și uite-așa curiozitatea a omorît pisicosul.

Amalia Cotoi

Mai multe articole de