Bogdan Coșa – Ultraviolență (fragment)

De . Categorii: Doar online, Literatură, Proză

Etichete: ,

Publicat în March 20, 2017 , o comentarii

În tren, Bogdan întoarse din nou problema pe toate părțile. Da, era decizia lui – și fu mulțumit de decizia pe care o luase. Citi până la destinație, iar seara, când fu întâmpinat la gară de organizatori, le zise că partenera lui nu putuse să vină. O oră mai târziu citi în fața unui public relativ restrâns, format în proporție de cincizeci la sută din invitații festivalului, fragmentul de roman pentru care fusese chemat, fragmentul reprezentativ, apoi bău cu restul lumii până la ziuă.

A doua zi, după un mic dejun abulic, încet, încet se apucară din nou de băut și o ținură așa până noaptea.

În timpul primei lecturi, primi un telefon de la Irina.

Vorbiră puțin, nu o auzea – afară ploua, iar ea n-avea deloc vlagă.

Pe la zece, își luă rămas bun de la cei câțiva amici, mâncă o șaorma și se duse la gară să prindă trenul de București. Pe peron întâlni un scriitor mai în vârstă, care nu mai putuse să rămână nici el. Continuară băuta și discuțiile despre literatură în vagonul-restaurant, apoi, la miezul nopții, se mutară în cușetele lor și se mai treziră abia dimineață, când veni însoțitorul de drum să-i anunțe că ajunseseră la destinație.

Ridicând capul, Bogdan văzu Podul Basarab, apoi, prost luminată, Gara de Nord. Simți un gol în stomac și se ghemui câteva secunde, chipurile să-și lege șireturile. Vagonul se balansă, trecu un macaz, apoi încă o dată, cotind în direcția opusă, și intră pe culoarul repartizat. Îi veni să vomite, dar inspiră adânc și închise ochii.

Când se ridică, îi fu mai bine.

Era prea devreme ca să găsească pe peron oameni veniți în întâmpinarea celor dragi. Zări totuși ici și colo câte un bărbat cu gulerul ridicat, o femeie fumând – restul, cel mai probabil, se oferiseră de cu seară să plătească ei taxiul, numai să scape de ieșit și așteptat în frig, iar acum pregăteau micul dejun în sufragerie, cafeluța, scoțând setul cel bun, cu farfuriuțe și bombonieră, pentru oaspeți.

– La revedere, pe curând!

– Sigur, ne mai intersectăm, răspunse scriitorul la salutul tânărului, apoi urcară în mașini diferite.

În taxi, Bogdan îi dădu dreptate. Asta făceau ei, se intersectau. Nu erau prieteni, erau tovarăși de drum; camionagii; fiecare își depăna povestea atât cât ținea semnalul stațiilor de emisie-recepție – uneori zece, alteori douăzeci de kilometri, în funcție de relief.

 

La ei în bucătărie tavanul era luminat, semn că cineva se trezise, așa că intră prin spate, unde știa că trebuie să fie deschis. Proprietarul imobilului locuia la parter și descuia poarta în fiecare zi la ora șase, când pleca la serviciu.

Sus, bătu cu unghiile în geam, iar Irina îl întâmpină somnoroasă și-l pupă pe obraz.

– Ți-e foame? Vrei să-ți fac o omletă?

– Nu mi-e atât de foame. Aș mânca ceva rece.

– Am făcut o tartă cu pere, vrei?

– Da, e perfect.

După ce se așeză, întrebă:

– E și cafea?

– Am făcut.

– Nu trebuia să te trezești.

– N-am prea dormit oricum.

– De ce?

– Vrei să-ți încălzesc tarta? Cred că e mai bună caldă.

– Atunci încălzește-o un pic. De ce n-ai dormit?

– N-am putut.

„Așa, deci”, își zise el. „Începem.” Dar Irina se luă în mâini și duse discuția în altă zonă, apoi îl puse să-i povestească cum a fost la festival. Cât mâncă, îl întrebă tot felul de amănunte, iar el chiar se apucă să-i povestească, uitând preț de câteva minute că întrebările ei nu erau adevărate și că acea curiozitate nu era reală, cum nici poveștile lui nu erau, chiar dacă nici mincinoase nu erau. Erau niște convenții, iar naratorul era nevoit să-i treacă, cu răbdare, prin ele.          

Privindu-se în ochi, văzură din nou decorurile de carton pe care scria mare DUMINICĂ DIMINEAȚĂ. Irina îl luă de mână și îl duse în dormitor. Dar când se așeză la marginea patului, văzu scris SCENĂ EROTICĂ RATATĂ – EA E NEFERICITĂ, așa că-și trase așternutul peste cap, încercând să nu se gândească la nimic.

Dezbrăcându-se în reluare, Bogdan se opri în fața geamului: TOAMNĂ TÂRZIE.

– Ce vânt bătea ieri când m-ai sunat – și ce ploua! zise pe un ton neutru.

Cu cureaua și șlițul pantalonilor desfăcute, își descheie nasturii de la manșete și-și dădu jos cămașa.

– Ce-i cu tine? Nu ești în apele tale.

Irina mormăi ceva de sub plapumă.

– Te simți bine? o întrebă el, ridicând puțin vocea către finalul propoziției.

Înaintea replicii, între paranteze, citi indicația vag îngrijorat.

Făcu câțiva pași, până în dreptul dulapului, cât ținea decorul, apoi, făcând aceeași pași, reveni în poziția inițială. Aruncă pantalonii într-un colț care nu se vedea, dar despre care presupunea că înseamnă LA MURDARE, apoi se așeză lângă ea și rămase așa treizeci de secunde – adus de spate, ciufulit, cu ciorapii trași caraghios de sus pe picioarele albe și păroase.

– Vrei să plec? o întrebă după ce numără în gând până la treizeci.

– Nu, zise ea, și începu să plângă și mai tare, cu suspine.

– Și-atunci? Ce vrei să fac?

Unu, doi, trei, patru, cinci, șase, șapte, opt, nouă, zece.

– Hm?

Unu, doi, trei, patru, cinci.

– Vreau să mă iei în brațe.

 

„OK, pauză cinci minute!” Am zis eu cu voce tare, răsuflând ușurat, de parcă chiar aș fi terminat de tras scena respectivă pentru mini-seria HBO la care visam.

Am deschis frigiderul și-am cotrobăit printre produse, dar tot ce aveam trebuia fie gătit, fie încălzit. Am mâncat o ciupercă crudă, apoi am făcut câțiva pași de la masă la fereastra blocată și înapoi, la fel ca personajul, iar când am crezut c-au trecut cele cinci minute, m-am uitat la ceas.

 

Făcură dragoste, apoi, ținându-se în brațe, începură să plângă ca doi copii, tremurând. 

– Știi, n-am simțit nimic. De fapt, m-am simțit îngrozitor. Am făcut duș împreună și totul a fost OK, după care ne-am băgat în pat și iarăși a fost OK, dar când s-a lăsat jos am simțit că mi se face rău. Acolo unde mă atingea, mă ustura pielea.

– Așa, zise el tremurând în continuare.

– Am dat-o la o parte și i-am făcut eu. Și chiar dacă era prima dată când îi făceam asta, știam că e și ultima.

– De ce nu te-ai oprit? De ce-a trebuit să-i faci tu ei!?

– Mă simțeam vinovată. Dacă n-aș fi făcut-o, m-aș fi simțit și mai vinovată.

– Asta își și dorea, să te simți vinovată – nu ți-ai dat seama?

– Nu mă certa. Te rog.

– Nu te cert, dar ești atât de proastă.

– Acum am făcut-o și nu pot să schimb nimic.

– Și cum a rămas? După ce-ai făcut-o și vita aia bănuiesc că a terminat și ți-a strâns capul între craci, ce i-ai zis, „pe mâine, păpușă? Pe săptămâna viitoare?”.

– Nu. M-am băgat sub plapumă și m-am culcat.

– Ai dormit la ea?

– Da.

– Dă-o-n pizda mă-sii! Irina! Nu-mi vine să cred că ai dormit la ea!

– Mda…

– Cum ați dormit, îmbrățișate? Și-a pus un picior peste tine?

– Te rog, nu –

– Acum ești femeia ei?

– Încetează! Nu mă mai certa! Nu, nu sunt femeia ei.

– Bine.

– Trebuie să-mi dau seama ce s-a-ntâmplat.

– Îți spun eu: m-ai înșelat. Asta-i tot.

– A, tu crezi că asta-i tot?!

– De ce? A venit de dimineață un tip și v-a futut și-n cur?

– Poftim? Nu. Nu!

– Sigur?

– Cum poți să spui așa ceva?!

– Îmi pare rău, da’ m-ai înșelat! Frate, prost mai sunt și eu, stau și te-ascult cum i-ai luat picioarele și cum te-a ținut de cap…

– N-am zis că m-a ținut de cap – dacă vrei, îți zic exact cum a fost.

– Lasă, ține-o pentru poeziile tale.

– Tu m-ai întrebat…

– Bine. Te mai întreb o singură chestie. Cum a rămas?

– N-a rămas nicicum.

– Păi n-ai zis tu că te ustura pielea?!

– Nu știu. Chiar nu știu, zise Irina și-ncepu să plângă din nou.

– Iartă-mă… Hei… Frate, nu mai plânge, -n pula mea! Tot tu faci și tot tu plângi –

– …

– Ce? Sun-o și spune-i să nu te mai caute.

– Nu pot.

– Cum adică nu poți?

– Vreau să mă limpezesc mai întâi. Să-nțeleg ce simt –

– Poftim? Poftim?! se ridică Bogdan din pat și strigă la ea, care începu să plângă și mai tare. Du-te și dormi la ea dacă vrei să vezi ce simți!

– Asta vrei?!

– Da!

– Să plec?

– Dumnezeule mare – da!

– Bine, zise ea și se apucă să umble bezmetic prin casă.

Își aduse valiza și aruncă în ea la nimereală haine din șifonier.

– Vreau să-i spui că s-a terminat și să n-o mai văd în viața mea în fața ochilor, asta vreau.

– Nu pot să-i spun asta, se opri ea și-l privi lung, rugător.

– Atunci… începu Bogdan, dar nu putu să zică ce-i trecuse prin cap să zică, iar cuvintele pe care și le-nghiți îi ieșiră pe ochi, legate la gură.

– Nu mă pune să aleg între tine și ea. Te rog, adăugă Irina încet, apoi se duse lângă el și-l îmbrățișă.

Bogdan se așeză pe marginea patului, iar gândul că ea încă se mai îndoiește, că nu se poate baza nici măcar pe asta, că dintre ei doi ea l-ar alege pe el, îl îngrozi.

Nu, partida nu se terminase, chiar dacă mutase și sacrificase regina.

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de