Efectele de incertitudine ale unui anti-documentar

De . Categorii: Cronici, Doar online, Film

Etichete: , ,

Publicat în April 26, 2017 , o comentarii

După vizionarea documentarului lui Gianfranco Rossi, e destul de greu să reușești să-ți imaginezi insula Lampedusa ca spațiu turistic sau ca orice altă destinație, în afară de „țărmul” celor ce supraviețuiesc. Fuoccoammare (Fire at Sea) (2017) este documentarul care a câștigat marele premiu la Berlin International Film Festival, fiind deopotrivă criticat și aclamat. Gianfranco Rossi filmează un an pe insula Lampedusa, devenită una dintre cele mai periculoase rute de traversare dinspre Africa, Orientul Mijlociu și Asia, în Europa. Refugiați din Siria, Libia, Nigeria, Eritrea, Somalia și alte zone fug de violență, bombe și război, încercând să ajungă în Europa, în bărci supraaglomerate, plătind 1000 dolari, în speranța de a atinge țărmul de unde începe o altă lume. Se estimează că au murit 15 000 de oameni în bărcile scufundate pe această rută a fugii de moarte.

Documentarul începe cu convorbirea înregistrată dintre autoritățile locale și barca cu 500 de oameni scufundată în 2013 în apele Lampedusei. „Your position, your position, please” se aude de mai multe ori, ca răspuns la cererea de ajutor interceptată. Tăcerea coordonatelor neprimite, de la cei din barcă, va rămâne în fundalul întregului documentar, care nu-și propune să-i caute pe cei pierduți, ci să se uite, din interior, la cei rămași, la locuitorii Lampedusei. Tocmai de aceea, Gianfranco Rossi urmează structura unui anti-documentar, pândind narațiunile ce se țes pe lângă semnele de moarte și agonie venite de pe alte continente. Camera lui Rossi rămâne la țărm, ancorată într-o perspectivă care nu ascultă povestea de la supraviețuitori și care nu o compune, nici măcar prin ochii celor de pe insulă, ci prin ochii unui copil care încă nu poartă memoria insulei. Aflăm că Samuele poate va fi pescar și învață să alunge răul de mare petrecând timpul pe un ponton. Pe lângă asta, jocul cu praștia care țintește în păsări și diagnosticarea „ochiului leneș” al lui Samuele, care trebuie „forțat” să trimită imagini creierului, în vederea vindecării, sunt momentele ce marchează emoțional tăcerea, liniștea izolată și defensivă a interstițiului dintre lumi.

Documentarul nu se întreabă de unde discontinuitatea dintre cei ce ajung pe insulă deshidratați sau cu arsuri pe piele de la combustibilul din bărci și cei care dedică balade la radio din nostalgie pentru mare. Ceea ce face Gianfranco Rossi e să persiste în ruptura care face ca cele două realități să crească paralel una față de alta, chiar și atunci când se întâlnesc. Documentarul nu definește această ruptură, ci doar îi ascultă propria tăcere care nu înregistrează nimic și nu întipărește niciun strigăt de ajutor. O mare parte e dedicată preluării refugiaților din bărci, de către autoritățile italiene. Procedura întâlnirii dintre omul cu masca de protecție și refugiatul aproape asfixiat în barca de pe mare are ceva din incoerența umanului la mijlocul drumului dintre recunoașterea sinelui și definirea străinului. Însăși camera e acel „ochi leneș” al lui Samuele, care nu reușește să distingă între poveștile ce vin în bărci și nu sunt înțelese și poveștile familiare ale pescuitului și mâncatului. Poate tocmai de aceea documentarul deranjează, punându-ne în situația inconfortabilă a ireconcilierii planurilor, a separabilității lor ireductibile.

Am putea spune că Gianfranco Rossi nu se obosește să ne arate ce se întâmplă cu acești oameni, povestea lor oprindu-se în centrele italiene pentru refugiați. Într-un interviu regizorul spune că nu a vrut să ofere informații, înțelegând miza riscantă a unui anti-documentar ca simplă insinuare a unui tip de înțelegere fără răspunsuri și judecăți. Și da, poate că starea cu care rămâi după acest documentar e una existențial-apăsătoare mai mult decât conștient-politică, tocmai pentru că noi, ca spectatori, ne permitem să reflectăm asupra vieții, nefiind puși pe drumuri de fuga de moarte. Cu toate astea, documentarul eșuează atunci când așază meditația sa silențioasă asupra dezrădăcinării și tragediei mai presus de poezia rap despre injustiție, cântată de unul dintre refugiații din centrul de primire.

 

 

Călina Părău

 

Sursă foto:

http://www.imdb.com/title/tt3652526/

Călina Părău

Mai multe articole de