Ionuț Chiva − kids are not OK (fragment)

De . Categorii: Doar online, Literatură, Proză

Etichete: ,

Publicat în April 03, 2017 , o comentarii

”kids are not OK va fi un roman despre trei prieteni și două vacanțe, petrecute în compania plăcută a doi cîini și un copil. Ne aflăm, în fragmentul propus, mai aproape de mijlocul cărții decît de începutul ei, moment în care își scoate capul, pentru prima oară cu adevărat, Problema, șarpele care le va ruina imperiul.”

6. Marile speranțe

j’ai trouvé ma mort
en maroc
pas de maison
pas de boisson
mon nom
dans ce monde
était ionut chiva
beau gosse
souriant
les mots volaient de ma bouche comme des oiseaux
incessant
incessant
et j’ai trouvé ma mort
en maroc
ou tous m’aimaient
(car j’avais de l’argent, de l’argent)

Acasă m-au concediat febril și au fugit în camera de argint și eu m-am dus și eu să mă culc în camera de aur și cînd m-am sculat după-amiază ploua încet, după ce plouase tare (pentru că auzisem în vis), și din pădure se ridicau aburi peste aburi, întinzîndu-se peste cîmp și deasupra caselor ude.
Și, privind pe geam în grădină la Andor, care urina pe o tufă, după care împrăștie cu picioarele din spate smulgînd smocuri de iarbă, după care se scutură blănos ca leul și porni cu pașii săi grăbiți, încrucișați, înapoi spre casă, privind deci ca într-un glob de cristal la Andor în ploaia mătăsoasă în grădină, l-am văzut pe Andor slab și răpciugos alături de David, care purta o șapcă ruginie cu cozorocul rupt în fîșii și o pelerină de militar, ieșind din tufele care mărgineau parcarea marketului modest Lidl, luminos ca un omen prost în bezna cîmpului, i-am văzut deci în zdrențe într-o seară posomorîtă de toamnă, cum numai la țară în mijlocul cîmpului pot fi de posomorîte serile de toamnă, cum ies din parcare prin tufe și o iau direct peste cîmp, dar nu spre Weiten.
Mi-am scuturat capul slav și mi-am trecut o palmă peste ochi, după care am coborît în living. Peste o oră Sabine își trăgea pelerina de ploaie și se ducea s-o recupereze pe Sofia de la Urs și eu l-am însoțit pe David pînă la domnul Mathieu, la pensiune, să lăsăm cîinii.
Era o casă mare, albă, îi mergea lui domnul Mathieu pensiunea, se auzeau cîinii lătrînd din boxe într-o anexă pe care era desenat un bearded collie cu o desagă pe umăr, lîngă care era scris un proverb german despre durabilitatea dragostei unui cîine. Bătrînul ieși prin ploaie și ne întinse sportiv mîna. Andor se duse spre el dînd din coadă rar, relaxat, după care bătrînul Mathieu ne deschise ușa și David trecu cu Andor și Egon impasibili printre boxe din care lătrau cîinii ca la pușcărie. Îi băgă în boxa lor, Egon se băgă imediat în coteț, în vreme ce Andor, blănosul, preferă să rămînă afară pe un palet, cu ochii galbeni prinși de ai lui David, măturînd podeaua cu coada. Cînd îl văzu că iese dădu să se ia după el, însă David îl trimise înapoi pe palet cu o pocnitură de degete, fără să-l privească, după care ieși repede trîntind ușa în spate și mă împinse ușor de umăr să merg mai repede.
Ploua mai departe în satul ăla unde era pensiunea, mergeam pe mijlocul străzii negre în ploaie fără să spunem nimic și cînd văzu o cîrciumă deschisă David mă trase de braț să intrăm în ea.
– Pula mea, cu turismul vostru și plecările voastre, spuse abia după un pahar de tărie, privind nu la mine, ci pe geam, la ploaie.
Era supărat, nu-i plăcea să-i lase pe cîini.
– Eu am vrut, domne, să mergem la dracu-n praznic? Eu am zis?
– Nu tu, Sabine. Tu doar ai zis că da, ok.
Își aprinse o țigară și o vreme nu mai zise nimic. Începea să se întunece sau poate că doar se înnorase mai tare, ploua mai departe inept, ca toamna. Femeia de la bar părea că adormise așa, în picioare, cu ochii din spatele ochelarilor de vedere prinși de geam, de ploaia aia de afară, dar se trezi cînd un domn cu cizme de cauciuc intră salutînd tare.
– Îți dai seama, reluă David după aproape, fără exagerare, o oră, îți dai seama ce le fac trei minute pînă uită de mine?
– Umanizezi.
– Trei minute în care vai de capul lor, mai vine ăsta vreodată după noi?
– Sau rămînem cu domnul Mathieu…
A plouat tot restul serii și mai departe peste noapte și a doua zi, cînd ne-am suit în mașină și am plecat, a continuat să plouă mărunt și din pădurile de pe dealuri ieșeau aburi groși ca fumul dens, alb al fabricilor, cu care se amestecau, și cînd am intrat în Franța ploua încă, Sabine se uita pe geam de pe bancheta din spate, Sofia juca un fel de tetris lîngă ea legănîndu-și picioarele și David fuma lîngă mine cu geamul abia întredeschis, ferindu-se uneori de stropii de ploaie care se  strecurau în mașină.

–   Domne, îmi spuse la ceva timp după, privindu-și sandalele roșcate pe o terasă din Essaouira, degeaba zici – nu mă mai întorc niciodată și o să-ți spun și de ce: Sofia, dă-i, dacă-i dai, nu-ți bate joc de ea, se întoarse însă, înainte de a-mi spune de ce, cumva peste umăr spre fată, care amăgea o mîță cu niște resturi de tadjine.
David avea, ca și învățătorii de pe vremea noastră, un ochi în ceafă.
– Îi dau, făcu Sofia din umbră, de sub un dafin, fără să îl privească, dar mai întîi trebuie să îi aleg.
După care răsturnă farfuria și plecă cu ochii în pămînt și mîinile în buzunarele rochiței de pînză cafenie și se așeză lîngă micul bazin din mijlocul curții. Lăsînd farfuria la mijloc între șapte pisici famelice, supercerșetoare, care se aruncaseră de prin colțuri pe ea gonind-o pe cea inițială, cea cu bătaia de joc.
David urmărise toată scena cu o intensitate ciudată, parcă trezit din somnolență o clipă, după care își luă țigara lăsată să se fumeze în scrumieră și se întoarse la loc spre mine:
– Rămăsese că nu vreau să mă întorc.
– Dar nu te-am întrebat dacă vrei să te întorci, i-am spus zîmbind. Observam doar că n-ai mai venit demult pe la noi gen și te întrebam dacă ai vreo problemă cu asta, vreun dor, mă-nțelegi…
– Nu, nu am. Imaginea curentă, dragă Mihai,  generală de fapt,  nu atît curentă,  despre emigrant este de sfîșiere dramatică,  de om măcinat de dorul față de prieteni sau de marele clan de acasă, de pămîntul reavăn și petecul de cer sub care a deschis prima oară ochii,  pizda mă-sii,  toate insondabilele  astea. Așa și o mutare la Slatina ar trebui să ne doboare,  pentru că,  nu?,  s-a dus dracu și petec de cer și tot.
– Dar nu este așa.
– Habar n-am, o fi. Dar dacă mă întrebi pe mine, nu, nu este așa – poate unde am deschis ochii pe beton, nu pe pămînt reavăn, și betonul este, orice ai spune, același peste tot.
– Da, în fine…să-mi spui cînd să te abordez, cînd ești mai puțin în formă, pe dimineață gen, poate îmi și răspunzi la întrebările mele nevinovate.
Amușinam aerul. Era sărat, dar mirosea a orice altceva decît a mare, mirosea a piele de la alea de tăbăcărie, a mentă și nu mai știu, se amestecau între ele ambra cu arganul și cu tot restul.
– O să rîzi, făcu David întorcîndu-se iar spre mine, poate privindu-mă în ochi din spatele ochelarilor de soare negri, o să rîzi, dar nu-s așa departe de adevăr prostiile astea pînă la urmă. Pentru că: dacă nu sufăr o clipă de dorul de casă, sufăr mereu pentru că eu nu mai casă. Îmi iau cîteodată seara cîinii și urc pe deal, unde am stat după party la Urs și am combătut. De acolo dacă mă uit în jur, văd valea, Freudenburg, Weiten și Faha. Paradoxal, acolo s-a filmat seria Heimat. Dar este casa lor, nu a mea. Mă întorc atunci spre deal sau mă bag în pădure, unde te-ai aștepta să găsești, nu?, o urmă de universalitate gen. Și, ce să vezi, nu că pădurea, dar uneori, seara, propria grădină, luată cu banii mei, îmi rămîne stranie, străină, continuă avîntat, lăsîndu-și ochelarii pe masă și făcîndu-mi cu ochiul. E dureros pentru că pădurea aia de după cîmp, din spatele casei, care mă respinge uneori violent, e totuși mult mai a mea decît orașul nostru București, în care m-am născut. Tot așa cum, și să n-o iei feminin, cu supărări și așa, tu și restul clanului meu îmi sunteți mai străini, atunci cînd vă văd, decît îmi sunt străinii cu adevărat pe care îi văd în parcare la Lidl în Orscholz.
Rămăsese parcă tot el abătut, tot el supărat, în ciuda avertismentului, se freca în barba roșcată și se uita parcă în gol. Cum eram ușor deasupra străzii în vale îmi arătă cu degetul o arcadă cu tencuiala gălbuie scorojită pe care mai mulți pescăruși, vreo zece-doișpe, se așezaseră în linie și rămăseseră așa, împietriți în soarele din miezul zilei. Mai departe și mai în jos se vedea cerul palid, decolorat parcă, ca și marea stătută, albicioasă, prăfuită.
Sabine intră pe terasă dînd din umeri a dezvinovățire, urmată de un puști care-i căra sacoșele.
Puștiul i-o luă înainte, ghicind cu ochii lui ageri, de marocan care te citește în secunda doi, la care masă sunt prietenii ei. Lăsă cumpărăturile pe un scaun și așteptă politicos pînă ce David îi plasă niște monede pe care puștiul le zornăi sceptic în palmă. Ar fi preferat să mototolească o bancnotă.
– Sorry, făcu Sabine așezîndu-se, nu am putut scăpa, practic mi le-a luat din mînă.
Kif, sir? se aplecă puștiul conspirativ peste masa noastră.
– Non, merci.
– Mes prix sont très démocratique.
David izbucni în rîs.
– Make you fly, good kif. Espanol?
– Non, roumain, făcu David.
– Aaa, Hadji.
– Oui, c’est ça.
Rămas în pană de conversație, lipsit de skillurile celor puțin mai mari, puștiul întinse mîna cu bădărănia copilului și zornăi monedele din ea. Mai primi două, cu un gest definitiv.
– InshAllah, făcu și se pierdu flegmatic în soarele alb exact cînd chelnerul se îndrepta spre masa noastră să-l gonească.
Apoi chelnerul lăsă tava pe masă și turnă ceaiul de foarte sus în ceștile mici. Era fierbinte și bun.
– Nu mai pot de cald, făcu Sabine. Ce vorbeați? Dar nici nu contează între prieteni, important  e să vă auziți vocile trăncănind, nu?
– Frate, ce sus ești tu. Te scoți puțin din echipă ca să faci niște cumpărături și gata, cînd te întorci tu vii de fapt din altă parte decît noi și ești cu totul altceva, spuse David privind într-o parte. Ce-ai luat?
– Argan, săpun negru, prostii…Cu ea ce e? făcu arătînd demonstrativ spre Sofia, care se întinsese cu totul pe gresia răcoroasă de pe marginea bazinului și își trecea mîna prin apă.
– I-a mai dat David o lecție de viață.
– Formidabil o să se termine toate în stilul ăsta, să știi, spuse Sabine către prietenul nostru comun.
– Da, făcu și Sofia dinspre bazin, formidabil o să ne mai distrăm, tati.
– Și tu nu mai trage cu urechea, este unul din lucrurile cele mai rele pe care le poate face cineva, i-o întoarse Sabine. Vino la masă, bea un ceai și ascultă ca un om, nu ca un…
– Fii atentă ce s-a înroșit ăsta cînd a auzit de tras cu urechea, izbucni David în rîs arătîndu-mă cu degetul.
Avea dreptate, puteam să fi zis că de la soare, dar avea dreptate – Marrakech era ocru cu verde, Essaouira era alb cu albastru, Tanger și Essaouira erau pentru hipioți, Casablanca era muncitoare, Marrakech era ocru cu verde, Essaouira albă și eu eram roșu pentru că obișnuam să trag cu urechea și după ce a mîncat și Sabine și am mai băut un ceai ne-am dus la riad.
Obloanele erau trase, era răcoare în camere și prin gurile de aerisire simțeai cum trece aerul altfel stătut de afară. Se auzeau pescărușii.
Sabine ieși goală și udă din duș și se trînti în pat lîngă David, cu picioarele bronzate întinse drept în sus.
– Uite bă ce lumînare fac.
Din camera mea, cum stăteam în pat și îmi venise prostia asta în cap, m-am întors pe o parte strîngînd pleoapele, de parcă așa aș fi putut adormi și nu aș mai fi avut prostii în cap.
– Nu așa se face, mormăi David, trebuie să ridici și bazinul.
– Ajută-mă tu, spuse Sabine, cu o voce schimbată, răgușită.
M-am întors pe partea cealaltă și o vreme m-am uitat printre zăbrelele obloanelor de lemn cojit.
Vedeam într-o parte vilele albe copleșite de antene parabolice și, mai mult pentru că știam dinainte ce se află acolo, mi se părea că deslușesc și terasa aia, Dar Loulema, unde mai bine m-aș fi dus să văd dacă fac rost de ceva de băut decît să fac ce făceam.
Ridicîndu-se în genunchi, cambrat cumva, bronzat și subțire, David o apucă de gleznele picioarelor  puternice cu o mînă și cu cealaltă de sub mijloc și îi ridică bazinul și eu m-am dat bătut și mi-am lăsat mîna pe burtă.
O ținu o vreme așa, doar de glezne, agățată ca oile în măcelăriile de pe drumul spre Essaouira cum vii din Marrakech, și cu cealaltă mînă îi strecură o pernă sub fund. Apoi a lăsat-o ușor în jos și cînd a atins perna cu fundul mi s-a părut că aud un strigăt mic din camera lor, dar poate că mi s-a părut doar, cum eram cu prostiile mele, și ochii ei s-au holbat puțin a surpriză și la sfîrșitul sfîrșitului, cînd s-a lăsat să cadă peste ea, Sabine i-a zis ”nu s-a terminat, să nu terminăm niciodată, să nu se termine niciodată” și au schimbat locurile și ea l-a privit de sus dar era de fapt fața asudată, asemănătoare dar ca în vis, asemănătoare și nu prea, transfigurată de ceea ce se întîmplase, a Sofiei și a mai zis ”niciodată” și atunci eu m-am aruncat din pat și m-am dus să-mi dau cu niște apă în cap și să termin odată dracului cu toate prostiile și cu tot.
Am zis să mă duc la Dar Loulema aia sau vizavi, la Casablanca. Cum stăteam la etaj, trecînd pe lîngă camera lui David și a Sabinei mi s-a părut că aud iar un scîncet și jos, în curtea interioară, Sofia se juca cu niște bile pe gresie, între două yucca.
– Ce faci singură acolo, fată? am întrebat-o surprins neplăcut de cum mi-a sunat vocea, cu ecou.
– Mă joc, ce să fac. Am cerut voie.
– Cui?
Arătă cu degetul spre bucătăria pe unde era mereu de găsit la concierge, o femeie mică cu ochelari pentru care dirahmul avea aceeași valoare în fiecare zi dacă o întrebai, în lumea ei safe bursa nu suferea vreodată cea mai mică fluctuație.
– Hai să te cinstesc cu o înghețată, spusei, și Sofia urcă în grabă scările în întîmpinarea mea, cu mîna întinsă ca să o apuce pe a mea și să mă ducă repede să mîncăm dracului o înghețată.
Era un copil bun, avea bucurii fenomenale din orice căcat.
Am ieșit pe poartă și un băiat a sărit ca ghepardul dintr-un grup de băieți care stăteau la colț mîncînd nuci și s-a îndreptat spre mine ”Hello, my friend” și nu știu ce, însă atunci a ieșit și Sofia și băiatul a dat din mînă a pagubă, mi-a mai aruncat un zîmbet resemnat, de data asta pe bune, și s-a întors între ceilalți.
Am traversat piața albă în soare și nemișcată și ne-am oprit pe terasă la Casablanca.
– Ce țigări sunt astea? spuse Sofia la un moment dat, întrerupîndu-se din mîncat și apucînd pachetul verde.
– Marquise.
– Ce limbă-i asta, franceză?
– Da.
– Nu știu, n-am învățat. Dar nevasta ta unde e, acasă?
M-a pufnit rîsul. Trecuseră două săptămîni de cînd venisem și acum o mînca curiozitatea.
– Nu e nevasta mea, e prietena doar. Nu suntem căsătoriți.
– Dar ai avut și nevastă.
– Am avut, s-a dus.
– Copil?
– Nu, nu cu mine.
Nu se mai putea așa, trebuia să contraatac:
– Dar tu, îți place vreun băiat? Încă nu?
Dădu din mînă a lehamite și își redirecționă atenția spre înghețată. Sirena unui vapor din larg pătrunse liniștea și o adiere de vînt ridică colțul feței de masă.
– N-am eu treabă cu pula, făcu apoi ridicîndu-și ochii din înghețată.
Dădusem să-mi aprind o țigară, însă îmi sări bricheta din mînă.
Ce-a făcut asta? Se întorsese la înghețată, avea o pălărie de pai și pe cocardă era un cîine care stă în șezi și din coada lui ieșea scris cu alb Sans Dieu Rien, era deviza unui whisky.
– Așa vorbiți voi prin sat, m-am recules, cu pula, cu astea?
– Nu, făcu privindu-mă atent în ochi, eu de altfel zic pentru prima oară.
– ”De altfel”, am maimuțărit-o.
– Pe cuvîntul meu, spuse izbucnind în rîs și ridicîndu-și două degete în aer.
– OK, tu spui prima oară, cum zici tu, din partea mea poți să mai și spui.
– E urît să zici, nu? mă întrebă mimînd remușcarea.
Un bătrîn cu djelaba maronie uzată rău, cu mîneci crem soioase veni spre masa noastră cu două pumnale în mînă. I-am făcut semn din mînă că nu le vreau și nu știu ce intensitate perfectă oi fi pus în semnul ăla că, pentru prima oară de cînd eram acolo, am reușit să fac pe cineva să înțeleagă și să nu vină la masă pentru o discuție de un sfert de oră.
Pierdusem totuși momentul, Sofia de acum lăsase iar înghețata să se odihnească și se juca în soare în mijlocul pieței albe cu un cățeluș alb, sîrmos, un maidanez cu față de terrier. Erau rari maidanezii în Maroc, ceea ce mă face să cred că erau rari cîinii în Maroc. Zburdau în schimb pisicile, te piși în ele.
Nu știam cum să aduc discuția înapoi cînd s-a întors la masă.
Un chelner mustăcios cu față pămîntie și pungi mari sub ochi le adusese niște ceai unor englezi. Aici îți dădeau un pahar mare cu un pat de mentă peste care venea ceaiul.
– Bem un ceai, Sofia?
– Da, bagă, ce pula mea.
Mi-am aprins o țigară și m-am uitat o clipă la ea:
– Sofia, nu te întreb de unde știi tu cuvintele astea, că știu – de la David; îl auzi și le zici și tu.
– Nu de la David.
Avea dreptate. Cînd le spunea David nu-ți atrăgeau atenția cu nimic, veneau din fluxul vorbirii ca plesniturile unei screen-door trîntite de perete repetat înaintea ploii de vară. De aceea David detesta de fapt cuvintele într-adevăr urîte – nu l-ai fi auzit spunînd vreodată ”cur” sau ”buci” și nici pe alții nu-i lăsa să le spună. Deci nu de la el le știa, pentru că, spuse de el, cele alese atent, nu-ți atrăgeau atenția o clipă, erau mai degrabă ca mașina frînînd pe pietriș cînd te-ai întors acasă după ce ai fugit pînă în Orscholz să cumperi ceva: nici cîinii nu se mai deranjau să se ridice.
– Și atunci, Sofia?
– E rău să le spui, nu?
– Nu știu cum e.
– E rău.
– Nu e neapărat rău, dacă așa vorbesc copiii prin sat…
– Nu vorbesc așa.
– Păi, de la David nu, de la copii nu…
– Ai lui Urs vorbesc așa, făcu dîndu-și pălăria pe ceafă cu un gest de ăsta de muncitor, de parcă următoarea mișcare ar fi fost să mă facă de o țigară. Vorbesc așa chiar și cînd e Hilde de față, toată ziua numai futere, pizdă, sloboz, căcare.
– Și Urs ce zice?
– Cînd e el nu le zic, doar cînd vine și Hilde le zic. Ea nu-i ceartă, rîde. M-a lăsat și pe mine să zic, dar nu acasă. Doar cînd e ea.
I-auzi.
Mă gîndeam la Urs, bărbatul ăla mare și chinuit, cum îl văzusem uitîndu-se atunci la Hilde nebuna, el să facă și să facă banul și uite ce căra în spate.
Am abandonat discuția și, uitîndu-mă la un moș tuciuriu în djelaba albă, care tocmai primea o monedă ca să fie fotografiat cum stătea pe brîul de piatră cu spatele la marea albă, ca și moartă în ziua aia, mi-am dat seama care era problema de fapt. Eram băieți liberali, nu ne speria cîte o porcărie scăpată de un copil, ne distram și noi pe ea, ca toți proștii, dar ce: Sofia nu vorbea prostii, așteptase să fie singură cu mine ca să zică, Sofia folosise prostia într-un context corect, adult, Sofia auzise prostiile în germană și apoi le tradusese în română acurat, căutînd probabil febril în dicționare, tratate, volume prăfuite, cu un interes acut și constant, pînă să ajungă nu la spermă, nu la sămînță, ci direct la sloboz. Sofia nu era în regulă pentru că luase prostia cu ea acasă și, în loc să o repete la cină, ca orice copil, se învîrtise nu știu cum pe net și prin dicționare pînă o tradusese băiețește.
Mi-am propus să discut asta cu ei cînd aș fi prins un moment. Și poate că nu ar fi trebuit să aștept nici un moment, poate un moment ar fi fost cînd i-am văzut ieșind amețiți în cămăși albastre pe poarta riadului cu băiatul care mă atacase și pe mine urmîndu-i fidel și gesticulînd pierdut în oferte, reduceri, explicații, și îndreptîndu-se spre terasă. Ai crede că așa ceva nu se uită, dar nu le-am spus pe loc și apoi am uitat.
Ne-am mai învîrtit pe plajă, privind un cîine mic care alerga însă ca un sloughi, cu toate picioarele ridicate de la pămînt în două momente, caricatural de maiestuos cum era mic așa și eu nu am zis nimic. Periodic se întorcea în cadrul nostru vizual un tînăr caraghios cu placa de surf sub braț, așteptînd nu știu ce de la apele mării alburii, ca și moartă, familii de marocani intrau în ea abia cu picioarele și au fost momente peste momente dar nu am zis nimic și dacă aș fi zis nu știu ce ar fi fost, ca să mai pot trăi îmi spun că David ar fi dat din mînă a lehamite sau s-ar fi enervat și ne-am fi bătut sub soarele ăla năucitor, care te bate în cap pînă te adoarme și uiți tot, uiți și cum te cheamă.
Seara ne-am suit în mașinuță și ne-am dus în Marrakech.
Aveam peste 30 de ani, nu aveam curaj sau uitasem să vorbesc despre un subiect, eram trist, nefericit în viața mea, cu o grămadă de probleme ale interiorității cărora speram să le dau o pauză fugind la ei și prin asta în spate în timp și plecam din Essaouira, cu pușcăria masivă ca o cetate roșcată la malul mării, care lui David i se păruse ultima cruzime, să faci pușcărie la mare, plecam trecînd cu 50 la oră ca să nu mai dăm nici un prilej să ne oprească pentru bani pe lîngă oi atîrnate în cîrlige și toți băieții ăia așezați pe taburete și privind foarte singuri strada cum stateau rezemați de zid, de pe la patru după-amiază și pînă la orele mici rămîneau acolo, nici yalla-yalla, nici nimic pe lume, nici nimic, nimic.

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de