Daniel Pandele – Dinți de rechin (proză)

De . Categorii: Doar online, Literatură, Proză

Etichete: ,

Publicat în May 15, 2017 , o comentarii

Bărbatul s-a uitat la ea, apoi pe jos, ce-ai făcut, prințesă? Și-atunci a bușit-o plânsul. Aparatul i-a scăpat în chiuvetă și s-a așezat pe marginea căzii, plângând.

Chiuveta era plină de părul blond al fiicei sale. Pereții nu aveau faianță. Ora? În jur de 9. A ridicat o șuviță de pe jos. A privit-o în lumină. S-a uitat în oglindă, s-a gândit c-ar fi bine să se radă un pic, dacă tot scosese Irina aparatul din cutie. A început cu obrazul stâng, apoi mustața, apoi și-a pipăit chelia care începea să se extindă. Și-a tăiat o brazdă de pe frunte până la ceafă.

S-a uitat în oglindă, l-a apucat râsul. A întors capul către Irina, râdea și ea. Apoi s-a uitat din nou în oglindă și s-a gândit că ce-o să zică Adi mâine, la serviciu? Dar directorul Papuc?

Și-atunci l-a lovit așa ca o lehamite, și de fi-sa, și de păr, și nenorocitele alea de plăci de faianță, că de doi ani stau în cămară. I-a zis nevesti-sii, Mihaela, nu punem faianță neagră, c-arată ca la neoameni. Dar Mihaela a trecut peste vorba lui și a luat mașina, a găsit un Brico Store, a găsit și un bou să nu se asigure în intersecție, și uite, femeia lui Dumnezeu, unde ne-ai adus, că ne-ai nenorocit pe toți.

Uite-așa, a aruncat aparatul de podea, făcându-l țăndări. Mihaela, din camera de alături, a strigat că ce se-ntâmplă. Bărbatul a trântit ușa apartamentului și a coborât scările în galop. A ieșit din bloc. A trecut strada, intrând în magazinul de vizavi.

A ieșit, a rupt țipla și, pentru prima dată după șapte ani, a băgat țigara-n gură. S-a gândit c-a dat dovadă de slăbiciune, că-i promisese Mihaelei că se lasă de fumat când se naște copilul. Apoi s-a gândit oare când trebuie să facă revizia tehnică la Opel.

Seara era grea și liniștită. Pe la ora asta Bucureștiul, în general, este cel mai suportabil. Un om cu părul alb a dat colțul străzii, deplasându-se pe lângă bordură. Din când în când, se auzea un scârțâit. Oprit în dreptul lui, bătrânul s-a bătut cu două degete peste gură. Bărbatul i-a întins pachetul și i-a oferit un foc.

− Cum te cheamă? a întrebat bătrânul.

− Cristian.

− Uite, Cristian, că mi-ai dat țigară, îți zic cum am scăpat de astea două, a spus bătrânul, uitându-se în jos, învârtind roțile.

A tras un fum, țuguindu-și buzele ridate. Cristi a scos telefonul ca să vadă cine-l sună. Mihaela? A închis.

− O lună m-au ținut în spital. La șase dimineața, pastilele. La prânz, din nou. Seara la șase, a treia oară. Apoi, la doișpe. Ca să nu merg la baie, mi-au băgat o sondă de-aia-n pulă.

A clătinat din cap.

− Îți dai tu seama, să stai o lună de zile cu ochii în tavan, eu care am bătut munții treizeci de ani.

− Ați fost alpinist?

− Geolog de meserie. Tu-ți dai seama ce greu mi-a fost? Oribil.

Și-a tras flegma și-a scuipat într-o parte.

− Da, deci, când eram în munți, găseam niște pietre minunate, agate și-ametist. Dar nu de-astea șlefuite. Le găseam în formă naturală.

Mihaela l-a mai sunat o  dată, dar tot nu i-a răspuns.

−Am găsit arici de mare la Albeștii de Argeș, a continuat bătrânul. Am găsit dinți de rechin acolo. Deci găsiți în piatră. Am găsit scoici cât cuprinde, da nu scoici de-astea. Deci unde-i muntele acum, a fost un fund de mare. Mergi acolo, vezi unde găsești. Doar să duci un ciocănel cu tine.

Bătrânul i-a mai cerut o țigară.

− Unde ziceați c-ați găsit arici de mare?

− La Albeștii de Argeș.

− Lui nevastă-mea i-ar fi plăcut să mergem. Și ei îi plăcea înainte muntele.

− Ție nu-ți plăcea?

− Păi dacă-i plăcea ei, trebuia să-mi placă și mie, nu?

− Adevărat. Căsnicia asta-nseamnă. Mă rog, fiecare cum îi place. Mie nu prea mi-a plăcut. Eu sunt cu munții, cu natura.  Doar o singură dată a fost cât pe-aci să mă-nsor. Dar ce vrei să zici că-i plăcea înainte? Acuma nu-i mai place?

− Poate i-ar plăcea, dar nu mai poate.

− De ce? Zi drept, a trecut vremea și a pus pe cur, nu-i așa?

− Nu-i vorba de asta. E mai complicat.

− Lasă, mi-e să nu zic vreo prostie. De-asta mă bătea tata când eram copil, că nu făceam prostii, dar aveam gura asta proastă. Ia zi, tu unde-ai copilărit?

− În Constanța.

− Ei, uite, vezi că la Constanța am pățit și eu beleaua, care a fost cea mai mare din viața mea. Mai dai o țigară?

Bărbatul i-a mai dat, observând că fumaseră împreună jumătate de pachet. Nu mâncase decât un covrig azi-dimineață și îi era cam rău.

− Bun. Deci chestia a început mai demult, prin ’84, când am găsit la Constanța o tătăroaică cum n-am văzut în viața mea. M-am dus de patru ori la magazin, numai să cumpăr ceva, s-o văd. Mai intram cu ea în vorbă, îți dai seama, stătea acolo toată ziua, i se ura și ei.  Înaltă cât mine, cum eram eu, 1,90 aproape, cu ochii ăia măslinii și migdalați, cu niște pomeți din-ăia. Băi, era de o frumusețe. Crede-mă că eu nu prea poftesc așa, dar când am văzut-o. Era bijuterie.

Mihaela îl suna în disperare.

− Când am intrat a patra oară, îmi zice: Știu de ce-ai venit. Zic, de ce? Ca să mă vezi. Dar zice, pe tine te las să stai cu mine de vorbă, că ai vorba dulce.

A aruncat țigara și a strivit-o cu roata căruciorului. Fără un cuvânt, i-a mai cerut una.

− Vezi tu, ea avea bărbat, copil. Bărba-su, un tătar de-ăla rău, de era-n stare să muște din tine. El era marinar, știi, se ducea pe mare zece luni pe an. Dar avea rude, frați. Stăteau ăia cu ochii pe ea ca pe butelie. Băi, dar frumusețe ca aia n-am mai văzut. Că tătarii sunt mici de statură. Mici și crăcănați. Cum veneau pe cai. Io știu ce genă o fi fost, că amestecătura aia din Dobrogea e tare ciudată. Acolo-s toate genele posibile.

Și-a frecat obrazul.

− Și să vezi, că mă duceam odată la Constanța cu o treabă. Și am zis să trec și pe la Fatiha. Magazinul închis, am sunat-o la telefon. M-am văzut cu ea, mi-a zis că-i murise bărbatul. Plecase acum trei ani, și până acum nu s-a întors. Am întrebat-o: Îl mai aștepți pe bărbată-tu? Și-a zis: Nu.

A tras un fum.

− Cum să-ți zic, a fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea. Dacă îți închipui, a reușit să mă facă să m-așez la casa mea, eu care, vorba aia, numai pe drumuri am fost. Mă punea să-i povestesc pe unde am fost la viața mea, ce-am făcut. Am cerut un post acolo, la Constanța, la Institutul de Cercetare Marină. M-am împrietenit și cu fi-su, un tătăraș tot ca mă-sa, cu ochii așa, migdalați. Seara, când mă-ntorceam de la serviciu, găseam mâncarea caldă, și apoi, mai târziu… Uite măi, așa niște țâțe avea. Femeie ca asta.

Și și-a făcut cruce. Cristian a simțit că-i vibrează telefonul în buzunar.

− Și într-o seară, când eram toți trei la masă, aud o bătaie în ușă. Se duce ea să deschidă, dar n-am auzit cum se deschide ușa. O văd, se-ntoarce în bucătărie, se-ngălbenise toată. O-ntreb, ce-ai pățit. Ea, nimic. Se speriase și ăla micu. Atunci mă duc la ușă, mă uit pe vizor și băi, deci nu te mint, era acolo în casa scării…

Atunci au auzit Cristi, și bătrânul, și toată strada:

− Cristi, răspunde la telefon, că te sun aici ca o tâmpită! Cristi!

− Mă scuzați, a spus Cristi, strângându-și fruntea în palmă. A trecut strada. O seară bună s-aveți.

A intrat în bloc, urcând scările până la 3, unde stătea. Și acolo, în casa scării, a găsit-o pe nevastă-sa întinsă pe jos. Când l-a văzut, s-a oprit și s-a ridicat în coate. S-a aplecat înspre ea, dând s-o ajute.

− Haide, că te văd vecinii.

− Nu mă atinge, a răspuns Mihaela printe dinți.

A intrat în apartament, călcând pe lângă trupul soției sale. Femeia s-a târât și ea înapoi în hol. Cristian a aprins lustra. Montase săptămâna trecută în hol un bec dintr-ăla, economic. Au trebuit câteva secunde până să lumineze cum trebuie. Mihaela s-a ridicat în capul oaselor și s-a sprijinit cu spatele de ușă.

− Ție cu ce ți-a greșit Irina, să te porți așa cu ea?

− Dar cum m-am purtat?

− A venit la mine și mi-a zis cum ai început să spargi și să țipi.

− Când am țipat eu?

− Când ai prins-o că încerca să se tundă. Și când ai spart aparatul, nu te-ai gândit că puteau să-i zboare așchii în ochi, s-o orbească?

− Cum căcat.

− Și-apoi ai fugit din casă, așa, de nebun.

Cristi s-a enervat și el.

− A, eu am fugit? Da’ tu când ai fugit? Uite, ai luat mașina și-ai văzut pe dracu’! Eu ți-am zis, în baia mea să nu prind faianță neagră.

− În baia ta, mă? Ei, fire-ai al dracului.

Și-atunci a deschis ușa de la cămară, s-a întins și a apucat ciocanul de șnițele și a început să izbească în pachetele de faianță care nici măcar nu erau atât de urâte, adică uite, poate mai cumpărau și altă culoare, făceau un zig-zag, adică nu toate băile trebuie să fie la fel, nu? Adică.

I-a sărit un ciob în ochi. Femeia a țipat și a început să plângă, dar nu atât de durere, cât de situația în sine. Cristian a ridicat-o în brațe și a dus-o în baie. A pus-o pe marginea căzii. S-a spălat pe mâini, apoi au început amândoi să clătească ochii femeii. Cristian a îndepărtat șuvițele de păr care se adunaseră în gaura de scurgere a chiuvetei. A observat că, slavă Domnului, era doar apă care se scurgea.

S-a așezat pe veceu, luându-și capul în mâini. Femeia se liniștise și ea. L-a întrebat încet:

− Ai fost cu ea la doctor?

− Am fost.

− Există vreun tratament?

− Am vorbit cu doctorul. Există niște injecții pe care i le face în scalp, dar e prea mică pentru așa ceva. Nu poate să-i dea nici pastile, că-i dereglează naibii hormonii. Mai ales la vârsta asta.

Au tăcut o vreme.

− Mă Mihule, a spus el, noi devenim din ce în ce mai neîntregi. Și-n loc să ne-ntregim, numai așa ne rupem bucăți din noi ca proștii.

Iar au tăcut. Mihaela a oftat, spunând:

− Ce dracului facem, mă Cristi, mă.

Și-atunci bărbatul s-a ridicat de pe veceu și s-a pus și el pe marginea căzii și s-au luat în brațe ca doi bătrâni pe care-i dor toate oasele.

Cristian s-a dus și a adus căruciorul. A așezat-o ușurel în scaun și a dus-o până în dormitor, unde a ajutat-o să se urce în pat. S-a întins lângă ea. Mihaela l-a îmbrățișat. Și-a pus capul pe brațul lui. Bărbatul, aproape adormit, se tot întreba, oare ce naiba văzuse bătrânul pe vizor.

A sesizat sunetul hotei. S-a ridicat și a intrat în bucătărie. Doar lumina de la hotă era aprinsă. Irina la aragaz. Urcată pe un scaun, învârtea clătite într-o tigaie. Lângă ea, o stivă măricică de clătite pe o farfurie. S-a uitat la el:

− Păi am zis să-ți fac clătite, tati, că știu că-ți plac clătitele, și dacă ești supărat, nu există decât un singur remediu…

Avea un cap ca un cățel jigărit. Câteva smocuri de păr îi atârnau încă de scalp. Și-a luat fiica în brațe și a început să-i pupe fruntea, mâinile, gâtul, obrajii.

 

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de