Per-cel-Mare şi Per-cel-Mic

De . Categorii: Doar online, Literatură, Proză

Etichete: , ,

Publicat în May 12, 2017 , o comentarii

Au fost odată ca niciodată doi fraţi, şi pe amândoi îi chema Per, pe cel mai în vârstă l-au numit Per-cel-Mare, iar pe mezin l-au numit Per-cel-Mic. Când tătâne-său dădu ortu’ popii, Per-cel-Mare luă ograda în stăpânire şi îşi făcu rost de o nevastă cu mulţi gologani. Dar Per-cel-Mic stătea cu mumă-sa, şi trăi pe spinarea ei până se făcu mare. Şi atunci îşi luă în primire averea, iar Per-cel-Mare îi zise că de-amu trebuia să-şi ia tălpăşiţa din ogradă şi să nu mai mănânce din mâncarea mumă-sii, era mai de folos să se ducă în lume şi să se apuce de ceva.

Da, Per-cel-Mic fu de părere că n-ar fi rău; îşi agonisi un armăsar bun şi o căruţă de unt şi brânză şi se porni spre târg, şi cu gologanii ce-i căpătă îşi luă jinars şi băutură, şi nu se întoarse acasă mai ’nainte de a fi zi de târg la el în sat, adică de îndată, şi făcu cinste şi la megieşi şi la cunoscuţi, şi ei îl cinstiră la rândul lor, şi tot aşa o duse, numai într-o petrecere, cât l-au ţinut buzunarele. Dar când gologanii se istoviră, şi Per-cel-Mic umbla cu traista deşartă, veni iar la mumă-sa acasă, şi ea nu avea mai mult decât un viţel. Când veni primăvara, a dat drumul viţelului şi l-a lăsat să pască pe pajiştea lui Per-cel-Mare. Şi aşa se supără Per-cel-Mare şi îi făcu de petrecanie viţelului. Per-cel-Mic îi jupui pielea, o agăţă în saună până se uscă aşa cum se cade, o împături, o îndesă într-o desagă, şi porni cu ea spre sat, unde plănuia să o vândă; numai că unde se nimeri să ajungă, îl luară peste picior şi îi spuseră că nu le era de niciun folos pielea de viţel afumată.

După ce mersese o bucată de drum, ajunse iară la o ogradă. Acolo intră şi ceru adăpost peste noapte.

„Nu, chiar n-am cum să-ţi ofer adăpost”, grăi nevasta, „căci bărbatul meu e la stână, şi eu mi-s singură acasă. Poţi încerca să cauţi adăpost la ograda vecină; de nu primeşti, poţi veni înapoi, căci nici fără ’coperiş deasupra capului nu poţi sta”, zise ea.

Dar când Per trecu pe lângă fereastra hambarului, văzu că înăuntru era un popă, cu care nevasta îşi făcea de lucru, şi turna bere şi jinars şi un ceaun zdravăn cu rømmegraut[1]. Pe când popa îşi aşternu să înfulece şi să bea, se întoarse acasă şi stăpânul gospodăriei; dar când nevasta îl auzi în prag, nu întârzie mult şi luă ceaunul, punându-l sub o plită de piatră, berea şi jinarsul le duse în pivniţă, iar pe popă îl închise într-un cufăr care era la îndemână.

Toate astea stătu Per-cel-Mic şi le văzu de afară; şi nici nu intră bine omul în casă, că apăru şi Per-cel-Mic şi ceru adăpost. „Da”, zise omul, „o să primeşti adăpost”, şi apoi îl rugă pe Per să se aşeze la masă şi să mânce. Da, Per-cel-Mic se aşeză mai într-o parte şi luă cu el pielea de viţel şi o puse la picioarele sale.

Numai o clipită au stat, că Per-cel-Mic a şi început să calce cu piciorul pielea de viţel.

„Ce tot mai vrei? Nu poţi să-ţi ţii gura?”, zise Per-cel-Mic.

„Cu cine grăieşti?”, întrebă omul.

„Ah, e o ghicitoare pe care o ţin în pielea de viţel”, spuse Per.

„Şi ce vede?”, zise omul iară.

„Zice că a mai rămas rømmegraut sub plita de piatră”, zise Per-cel-Mic.

„I-o fi rătăcind vederea; n-a mai fost rømmegraut aici, în casă, de un car de ani.”

Dar Per l-a rugat să arunce un ochi; şi omul făcu asta, găsind ceaunul. După ce l-au dovedit şi stăteau cum nu se poate mai bine, Per începu să calce pielea de viţel.

„Şşş!”, zise el”, „nu poţi să-ţi ţii gura?”

„Ce zice ghicitoarea acum?”, grăi omul.

„Că nu s-a golit de bere şi de jinars sub scara pivniţei, zice ea”, răspunse Per.

„Apăi dacă până acum n-o fi avut niciodată vederea rătăcită, acum sigur o are”, grăi omul. „Bere şi jinars? De-abia mi-aduc aminte să fi avut aşa ceva în casă.”

„Uită-te!”, zise Per.

Şi omul făcu asta – şi, pe cât se poate de desluşit, omul găsi băuturile, şi fu năpustit de fericire.

„Cât ai dat pe cea ghicitoare? Trebuie musai s-o am, cât ceri pe ea?”, spuse omul.

„Am primit-o moştenire de la taica, şi mult n-am primit pe ea”, spuse Per. „Dar nici nu m-aş despărţi cu dragă inimă de ea. Ei fie, tot un drac e, dă-mi cufărul care e în hambar, şi e a ta.”

„Cheia de la cufăr a dispărut!”, ţipă nevasta.

„Îl iau şi fără cheie”, zise Per; aşa că el şi omul se tocmiră curând asupra schimbului. Per primi în schimb o frânghie în loc de cheie, şi omul îl ajută să-şi pună cufărul în spinare, iar apoi Per îşi luă tălpăşiţa din ogradă.

După ce a tot mers o bucată de drum, a ajuns la un pod; pe dedesubt curgea atât de vijelios un pârâu, cu spume şi vârtejuri, şi atâta de tare vâjâia că podul se clătina. „Jinarsul! Jinarsul!”, zise Per, „pot să bag de seamă că m-am avântat fără să-l gust. Cum să merg şi să car după mine cufărul ăsta? De n-aş fi fost afumat şi smintit, nu mi l-aş fi schimbat pe ghicitoare. Dar acum cufărul o să meargă în apă, şi asta chiar într-o clipită!”

Aşa că se apucă să dezlege frânghia.

„Au, au! În numele Domnului, salvează-mă! E preotul aici, în cufăr, bagă de seamă!”, strigă el cât putu.

„Trebuie să fie însuşi dracul, care vrea să mă ducă de nas că s-a făcut popă”, zise Per, „dar şi dacă e popă sau clopotar, tot în apă se duce.”

„Oh, nu, nu! E vicarul, bagă de seamă, care a mers să o aline pe nevastă; dar bărbatu-său e smintit şi sălbatec, şi ea fu nevoită să mă închidă în cufăr. Am un ceas de argint şi unul de aur cu mine, astea le primeşti, şi încă opt sute de daler[2]; dă-mi doară drumul!”, strigă popa.

„Ei, nu, e chiar părintele atunci!”, spuse Per, şi luă o piatră şi sparse încuietoarea cufărului; şi popa ieşi de acolo, şi o porni spre casă şi degrabă şi fără grabă, căci ceasurile şi gologanii nu-l mai îngreuiau.

Per-cel-Mic porni acum spre casă şi spuse către Per-cel-Mare: „Preţuieşte zdravăn o piele de viţel la târg zilele astea!”

„Ei, cât ai primit pe cârpa de piele?”, întrebă Per-cel-Mare.

„Nu mai puţin decât făcea, primii opt sute de daler pe ea, dar pentru viţei graşi şi mari pielea preţuieşte dublu”, zise Per, arătând banii.

„Bine că-mi spuseşi”, grăi Per-cel-Mare; le făcu de petrecanie la toţi viţeii şi la toate vacile pe care le avea, şi porni la drum, spre oraş, cu pieile.

Când ajunse la târg şi tăbăcarii întrebară cât preţuiesc pieile sale, Per-cel-Mare spuse: „Opt sute de daler pentru cele mici, şi chiar mai mult pentru cele mari.” Dar lumea doar râse şi făcu haz pe seama lui, spunând că nu era nevoie să o ia aşa, şi că putea binişor să intre la casa de nebuni pentru un preţ mai bun; atunci pricepu cum stătea treaba, şi că Per-cel-Mic îl amăgise.

Pe când se întoarse acasă, nu se îmbunase, ci blestema şi suduia, spunând că vrea să-i facă de petrecanie lui Per-cel-Mic la noapte. Dar el stătu şi auzi toate astea. Şi când se puse în pat cu mumă-sa, după ce se înserase binişor, o rugă pe mumă-sa să facă schimb de locuri, căci el îngheţase, şi la perete era mai cald, spuse el. Ei da, o făcu ea şi pe asta. Nu trecu mult, că veni Per-cel-Mare cu un topor în mână şi se apropie cu băgare de seamă de pat, şi reteză capul mamei dintr-o lovitură.

În zori, Per-cel-Mic intră în odaia lui Per-cel-Mare.

„Fii mângâiat şi iertat tu, care ai lovit de moarte şi fără milă pe maica noastră!”, spuse el; „sergentului n-o să-i placă deloc că te-ai folosit în halul ăsta de ajutorul mamei.”

Atunci i se făcu aşa de frică lui Per-cel-Mare, încât îl rugă pe Per-cel-Mic ca, pentru numele Domnului, să nu scoată o vorbă din cele ce ştia; de se învoia, căpăta opt sute de daler.

Da, Per-cel-Mic trase spre el banii, puse capul mamei la loc, o aşeză pe o săniuţă şi porni cu ea spre târg. Acolo o aşeză cu un coş de mere pe fiecare braţ şi cu un măr în fiecare mână.

Şi uite-aşa trecu pe-acolo un căpitan de vas şi crezu că e o târgoveaţă şi o întrebă dacă nu are mere de vânzare şi cât primea pentru un şiling.

Dar bătrâna nu răspunse.

Căpitanul mai întrebă o dată.

Nu, tot nu răspunse.

„Cât primesc pentru un şiling?”, urlă el a treia oară.

Atunci se umplu căpitanul de atâta arţag, încât îi dădu una după ureche, încât capul se rostogoli în piaţă.

Chiar atunci veni sărind şi Per-cel-Mic; plângea şi se jeluia şi îl ameninţa pe căpitan că o să-l nenorocească, pentru că o lovise de moarte pe bătrâna lui maică.

„Prietene, dacă nu şopteşti nimic din ce ştii, capeţi opt sute de daler”, spuse căpitanul, şi atunci hotărâră să se împace aşa.

Când Per-cel-Mic se întoarse acasă, spuse lui Per-cel-Mare: „În ziua de azi preţuiesc mult la piaţă cumetrele bătrâne! Căpătai opt sute de daler pentru maica noastră”, şi îi arătă gologanii.

„Bine că aflai”, spuse Per-cel-Mare; căci el avea o bătrână soacră, pe care o apucă şi o lovi de moarte şi o luă din loc cu ea, ca să o vândă. Dar când lumea auzi că umbla şi se târguia pentru oameni morţi, vru să-l dea pe mâna sergentului, şi cu chiu cu vai scăpă, ca prin urechile acului.

Când Per-cel-Mare se întoarse, era aşa bosumflat şi furios pe Per-cel-Mic, că ameninţa să-l omoare cât ai zice peşte, şi nu era de niciun folos să piardă vremea aşteptând.

„Da, da, toţi pornim pe drumul ăla; şi numa mâine nu-i poimâine”, zise Per-cel-Mic. „Dar dacă tot e să-mi iau tălpăşiţa acum, am să te rog un singur lucru: pune-mă în sacul care stă agăţat colo, şi dă-mi drumul pe râu”, spuse el, şi Per-cel-Mare nu-i zise nu; îl îndesă în sac şi o porni din loc.

Dar nici nu mersese bine o bucată de drum, că-i veni în minte că uitase ceva după care trebuia să se întoarcă, şi între timp puse sacul pe marginea drumului. Aşa veni un om care mâna o imensă turmă de oi.

„Spre împărăţia cerurilor, spre paradis.

Spre împărăţia cerurilor, spre paradis!” , strigă Per-cel-Mic, care şedea în sac, şi fu el cel care se frământa şi nu mai avea deloc astâmpăr.

„Pot primi să te însoţesc?”, spuse cel care venea cu turma.

„Ba da, dacă dezlegi legătura de la sac şi te tărâşti înăuntru în locul meu, ajungi acolo”, spuse Per-cel-Mic; „eu pot rămâne pe altădată”. Dar trebuie să strigi la fel ca mine, altfel nu ajungi în locul care trebuie.”

Omul desfăcu legătura de la sac şi se puse în locul lui Per-cel-Mic; apoi Per legă sacul la loc şi omul începu să strige:

„Spre împărăţia cerurilor, spre paradis.

Spre împărăţia cerurilor, spre paradis!”, şi tot aşa o ţinea, cu lecţia învăţată. După ce Per l-a băgat în sac, n-a mai întârziat; s-a grăbit să o ia din loc cu turma, şi a cotit dibace drumul.

Între timp se întoarse şi Per-cel-Mare, îşi puse sacul în cârcă şi porni cu el spre râu, şi cum tot mergea, ciobanul stătea înăuntru şi urla:

„Spre împărăţia cerurilor, spre paradis!”

„Da, da, numai încearcă să dibuieşti drumul!”, strigă Per-cel-Mare şi îi dădu drumul.

După ce Per-cel-Mare făcu asta şi o porni spre casă, dădu peste frătâne-său, care venea mânuind o turmă de oi înainte-i. Per-cel-Mare fu răvăşit peste poate, şi întrebă cum putu Per-cel-Mic să sară din apă, şi de unde a căpătat turma asta uriaşă de oi.

„A fost, adevărat, un gest frăţesc din partea ta, că m-ai aruncat în apă”, răspunse Per-cel-Mic. „M-am dus la fund ca o piatră, şi, ce să crezi, îmi fu dat să văd turme de oi; erau cu miile acolo jos, o turmă mai mare ca alta. Şi poţi singur să vezi: sunt chiar oi de lână!”, grăi Per.

„Bine că-mi povestişi”, zise Per-cel-Mare.

O întinse acasă la nevastă, o luă cu el la râu, se vârî într-un sac, şi o rugă să se grăbească să îl înnoade şi să îl arunce peste pod. „Mă duc după o turmă de oi”, spuse Per-cel-Mare; „dar dacă vezi că zăbovesc, şi bagi de seamă că nu pot struni turma de oi, poţi sări după mine, să dai o mână de ajutor”, zise el.

„Da, doar nu zăbovi prea mult, căci aştept cu nerăbdare să văd oile”, grăi nevasta.

Ea stătu şi aşteptă o vreme, dar apoi îi veni în minte că bărbatul nu izbutea să mânuiască turma de oi, aşa că sări şi ea după el.

Şi uite-aşa scăpă Per de toţi; moşteni şi curtea şi pământul, şi caii şi uneltele, şi avea de-acum gologani pentru sine, ca să-şi cumpere şi animale de pus la jug.

 

[1] Fel de mâncare tipic norvegian făcut la ceaun, în care ingredientul principal e smântâna

[2] Unitate monetară norvegiană

 

Druţă Gianina

Traducere realizată după basmul Store-Per og Vesle-Per, din volumul Samlede eventyr, 4. bind, Oslo, 2001, De norske bokklubbene

Gianina Druţă

Mai multe articole de