Lene și încăpățânare

De . Categorii: Doar online, Proză

Etichete: ,

Publicat în June 28, 2017 , o comentarii

Au fost odată un soț și o soție, amândoi țărani care ar fi putut trăi în pace și fericire, dacă nu ar fi fost lenea, viciul urât al amândurora care, culmea, se împletea cu o încăpățânare de aragonezi.

Când oricare din soți se simțea fără de chef de muncă, și celălalt, mai abitir, se încăpățâna să îl întreacă în lene.

Într-o zi se trezește soția fără chef să facă nimic, dar în casă de-abia dacă mai aveau pâine să mănânce.

Soțul, dându-și seama de lipsuri, îi spuse soției:

— Maria, trebuie să frămânți pâine chiar în după-amiaza asta.

— N-oi vrea cumva să îmi bag eu mânuțele în făină, răspunse ea. Frământă tu dacă ai poftă să mănânci.

— Nu te-oi gândi să n-avem la masă pâine.

— Ai două brațe zdravene, mult mai puternice decât ale mele. Frământă tu.

— Maria, nu mă supăra!

— Quico, nu mă enerva!

— Eu nu frământ!

— Nici eu!

—Să nu ne certăm.

— Asta depinde de tine.

— Să îți spun la ce m-am gândit.

— Mă gândesc că e ceva ca să nu muncești.

— Și ca să nu ne certăm.

— Da, mai bine. Ce e?

— Pun rămășag că nu vrei să frămânți.

— Că tu oi vrea.

— Dacă tot niciunul nu vrea să frământe…

— Așa…

— Ca să terminăm cu sfada, hai să hotărâm. Primul care vorbește o să frământe pâinea. De acord?

Degeaba așteptă bărbatul răspunsul soției sale care, deși leneșă, proastă nu era și înțelesese că, dacă vorbea, trebuia să frământe. Trecură ore și niciunul nu vorbi.

Fără să pună nimic în gură, poate de frică să nu le scape vreun cuvânt printre buze, se culcară puțin după asfințit. Se întinseră spate în spate, unul cu fața la perete, unul cu spatele la celălalt și adormiră fără să spună vreun cuvânt.

Când se treziră în dimineața următoare, se făcură că se uită chiorâș unul la altul. Bărbatul stătea serios, femeia mai-mai să înceapă să râdă, dar niciunul nu se dădu bătut.

Clopotul bisericii anunță că era deja amiaza, dar cei doi erau tot în pat, fără să fi deschis gura să vorbească, doar să caște, deși erau hămesiți de foame.

Asfinți și soarele, veni și noaptea, iar căscatul celor doi se înteți. Vecinii, mirați că nu văzuseră pe niciunul sau măcar o ușă deschizându-se toată ziua, se gândiră că o nenorocire era cauza acelei liniști. Se strânseră și merseră la primar ca să îi povestească ce bănuiau.

Fără să mai piardă vremea, plecară spre casa celor doi, cu primarul în fruntea lor. Strigară în fața porții cu putere, dar nimeni nu răspunse și nici nu se auzi vreun zgomot. Continuară să strige, dar, cum nu răspundea nimeni, hotărâră să spargă ușa. Intrară în casă tremurând și merseră în dormitorul lui Quico și Maria. Niciunul nu se mișca și nici nu dădeau semne de viață. Aveau ochii închiși și fețele palide, dar asta nu ar trebui să ne mire, trecuseră o zi și o noapte fără să pună nimic în gură.

— Quico, Maria, răspundeți-i primarului.

Dar leneșii încăpățânați nu scoteau nici un sunet și nici nu se mișcau.

— Rugați-vă lui Dumnezeu pentru sufletele acestor nefericiți. Ocupați-vă de cele trebuincioase pentru înmormântare. Li se păru că, deodată, trupurile celor doi începură să tremure. Cât ai clipi veniră șase vlăjgani să ia trupurile celor doi nefericiți și să îi îngroape creștinește.

Ajunși la locul de odihnă, luminat doar de lumina lunii, lăsară pe pământ trupurile celor doi. Norocul făcu să îi pună pe o parte, față în față. Nici un om dintre cei care se găseau acolo și nici măcar luna nu își dădură seama că bărbatul și femeia își deschiseseră ochii și se priveau cu ură. Quico dădu să spună ceva, dar nu vru să se dea bătut, așa că închise ochii și își mușcă limba. Maria căscă, deși era cât pe-aici să fie văzută de cei care se pregăteau să o bage în groapă.

Era deja în groapă femeia când bărbații merseră după trupul lui Quico. Dintr-o dată se auziră urlete de groază din gurile bărbaților și femeilor de acolo care o luară la fugă mâncând pământul.

Săracul Quico, dându-și seama că era să nu mai vadă lumina zilei, se dădu bătut și, deschizând ochii, începu să strige cu o voce ca venită din morți:

— Ajutor! Ajutor! Nu am murit.

Cu greu își convinse vecinii că nu a murit, dar culmea, Maria, ridicând capul și brațele din groapă, spuse râzând:

— Acum tu frămânți.

 

Cuentos Españoles anonimos, Pereza y testarudez.

http://www.ellibrototal.com/ltotal/ficha.jsp?idLibro=512

 

Traducere din limba spaniolă de Iulia Alexandra Ciogescu.

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de