Cătălin Pavel – Chihlimbar (fragment)

De . Categorii: Doar online, Literatură

Etichete: , ,

Publicat în November 10, 2017 , o comentarii

 

Fragment din romanul Chihlimbar, în curs de apariție la editura Polirom.

 

Cătălin Pavel a debutat cu romanul Aproape a șaptea parte din lume, Humanitas 2010. După Nici o clipă Portasar, Cartea Românească 2015 (recenzat de Cristina Popescu aici), romanul Trecerea, Cartea Românească 2016, a obținut Premiul Ziarul de Iași. Lucrează ca arheolog și ține rubrica de arheologie din Dilema Veche. Foto: Ilinca Zaharia Lefter.

Se trezi din somn poate doar cu o secundă mai devreme sau mai tîrziu decît ar fi trebuit ca să se trezească la o mie de kilometri distanță. Gîndul la ziua de dinainte, excesivă, îi dădu o mulțumire foarte parțială. Vru să rămînă toată ziua în cameră şi chiar în pat, care concentra abuziv esența acelei camere, ca să se gîndească, de fapt ca să nu se mai amestece poate, dar şi sub greutatea propriei lui căpățîni. Numita căpățînă mîncă totuși repede în bucătărie o felie de ceva făcînd firimituri dintr-un simplu obicei omagial. O stea filantă putu fi văzută o clipă pe fereastră. Plecă pe furiş, fără să dea seama nimănui, demonstrînd că el era bărbatul în casă. Traversă o succesiune completă de cadre, care se aflau în proprietatea: unei străduţe în pantă, cu case de piatră de calcar, unei coline galbene plantate cu susan de Birmania, unei rîpe unde ţiganii fluturari ai lui Zaibac făceau chirpici, unei livezi ce ţinea de biserica greacă, unei amintiri care îl ocupă totalmente, orbindu-l, unei cîrciumi în faţa căreia un cîine se uita la o muscă, unui foc care procesa nişte frunze folosite, iar apoi, după o priveliște, veni casa lui Argint, cu un gard jos, alb, părînd mai mare decît era, din cauza albului.

– Salut, strigă Josquin peste gard.

Băiatul se uită la el nemişcat, din grădina mare, după aceea ridică mîna puţin. Inima lui Josquin se făcu grea. Dar strigă:

– Ai timp?

Băiatul se uită în jos. Călătorul intră cu un fals entuziasm pe poartă, merse printre copaci, aşa cum într-un fel făcuse toată viaţa, dar acum cu atît mai mult se preta la luminile şi umbrele toamnei.

– Salut, zise el din nou, cînd ajunse în acea insulă.

– Ce faci? zise băiatul.

– Nişte urşi, zise Josquin. De ce stai aici.

– Aici e tunelul.

– Tunelul, sigur. Și despre ce…

– Păi în fiecare zi o cîrtiţă – şi băiatul făcu un semn explicativ cu mîinile – scoate pe-aici nişte bani de aur.

Era clar că lecția din ziua aia nu se mai putea ține. Josquin se uită uimit, aplecîndu-se. Nimeni nu ştia, și nici el nu știa, că nu mai vedea aşa bine.

– Prin celălalt, de unde stau eu, vin voci şi mirosuri; am chemat chiar oameni să vadă, care nu erau băuţi, şi mi-au confirmat. Sunt cele două respirători cred, de care au vorbit Dionysius Exiguus şi Aethicus Histricus, descoperitorii Argentinei.

– Ai cui?

– Ai Argentinei. Unii dintre noi trăiesc parţial în Argentina. Restul habar n-au.

Băiatul tăcu, apoi se trase de tricou.

– Am coborît, zise el simplu.

– Unde ai coborît, întrebă Josquin îngrijorat. Pot să vin şi eu? Ce e acolo?

– Nu ştiu, poate chiar această Argentina, nu pămîntul. E o ţară mult mai mare decît tot satul, care se schimbă mereu. Este foarte galbenă.

– Argentina este foarte galbenă într-adevăr, spuse călătorul gînditor. Cînd am văzut-o prima oară, eram de vîrsta ta, zise el, era în subsolul unei case, respira pe acolo. Cînd am coborît, am dat peste o cursă de cai. Ce-ai căutat acolo?

Se uitau amîndoi şi chiar răscoleau cu vîrful piciorului acea moviliţă lîngă care era o gaură nu prea mare.

– Păi ar trebui să fie secret, zise copilul. Nu e vorba numai de mine, e vorba de mama.

– Există oameni care sunt argentinieni, zise Josquin. Poate că mama ta este un asemenea om. Atunci coboară acolo uneori. Tu ai coborît s-o cauţi poate.

Josquin se trase de nas, apoi punînd piciorul pe capătul unui băţ, lovi celălalt capăt al băţului cu celălalt picior şi băţul se rupse în două, cu un zgomot plăcut. Nu era nimeni. Totul era la cheremul luminii piezișe cu alte cuvinte. Băiatul lui Argint zise.

– Vrei să mă ajuţi? Eşti mai puternic decît mine.

– Să văd. Trebuie să fie şi taică-tu de acord, eu nu pot să mă bag.

Băiatul se duse în casă de unde se întoarse cu o hîrtie. Josquin desfăcînd-o şi apropiind-o de un ochi văzu că era o hartă. Pe hartă era satul, mic, apoi ceea ce era în jurul lui, şi mai multe puncte marcate, îți dădeai seama, cu mare răbdare.

– Ce reprezintă punctele.

– Tunelele.

– Pe unde fug argentinienii?

– Da.

– Şi ce vrei să faci?

Băiatul nu spuse, dar se apropie de Josquin şi se uită care era punctul unu; această ignoranţă în privința unui lucru care părea deja temeinic cercetat personal îi păru bărbatului un lucru admirabil. Începură să meargă pe nişte uliţe mărginite de case părăsite, unele cu ferestrele zidite. Lîngă una din ele stăteau însă cinci sau șase bătrîne cărora le dădură bună ziua. Fiecare din ele îi salută de cîte două ori, adăugînd urări de bine. Mai încolo auziră nişte păcănituri, dar cînd se apropiară două ţestoase se îndepărtară cu viteza fulgerului.

– De cînd cauţi astea, respirătorile astea.

– De cînd mi-am dat seama că există Lumea Doi.

– Argentina?

– Da.

– Ai spus Lumea Doi?

Băiatul nu zise nimic. Celălalt șovăi.

– Cum ţi-ai dat seama că există?

– Mama dispărea acolo.

Josquin încercă cu degetul mortarul dintre pietrele uneia dintre casele părăsite. La început nu se întîmplă nimic, dar cu timpul, o bucățică se desprinse, fără să știe de ce nu îi fusese îngăduit să mai stea în peretele casei părăsite încă 50, sau 60, sau mii de ani. Oricum, nu era mortar propriu-zis, de var, ci pietrele fuseseră legate cu pămînt. Băiatul îl urmărise cu atenție. Acela spuse:

– Cît dispărea.

– Minute întregi. Dispărea de sub ochii noştri. Mai tîrziu zile întregi. Știu că avea nevoie de tunele. Cum recunoşti un argentinian?

– Răspunsurile în doi peri. Dar nu e un semn sigur. Sau rămîne pe gînduri. E ușor să-ți dai seama… Vrea să fie singur.

Merseră pe lîngă un cal împiedicat care veni după ei cîţiva paşi, dar rămase în urmă şchiopătînd. Copilul se duse şi îi tăie sfoara dintre picioare cu briceagul. Calul n-o luă la fugă, ci rămase să pască liniştit pînă veni stăpînul lui peste vreo două ore.

– Tu eşti argentinian? întrebă copilul.

– Eu? Nu ştiu. Nu.

– Ai zis că e uşor să-ţi dai seama. Ca să fii, părinţii tăi trebuie să fie?

– Nu, deloc. Cred că eu sunt, dacă vrei, emigrat acolo. Pe unii oameni am impresia că îi cunosc de acolo, cînd îi văd. Într-o noapte am stat într-o sală de aşteptare acolo, cu mulţi dintre ei; pe mulți i-am întîlnit mai tîrziu aici, rînd pe rînd. Uneori intru într-un birou și… Josquin abandonă ceea ce voia să spună.

– Eu, zise băiatul, am stat în grădina de la casa cea mare, casa de geamuri. O știi?

– Nu.

– Acolo m-am jucat cu mai mulţi copii, nevorbitori de română.

– Nevorbitori de limba română? Da, am auzit și de asta. Şi de-a ce v-aţi jucat.

– Am spart geamurile de la casă cu pietre. Poate părea infantil, adăugă el. Oricum ne-am simţit foarte bine. Pe unul din băieți l-am mai văzut o dată, a trecut pe-aici cu meşterii de vase; dar mergeau mai încolo, la Balcic.

– Da, argentinienii se distrează uneori excelent între ei, spuse şi Josquin, şi tăcură.

Erau dintr-o dată înconjuraţi de dealuri joase, terasate pentru vie; pe ele umbla lumina şi, cînd norul trecea de partea cealaltă a cerului, umbra lui se deplasa repede în direcţie opusă, astfel încît centrul de greutate al întregii instalații să rămînă același. Băiatul căută în jur, uitîndu-se pe hartă, după care scoase o mică exclamaţie de siguranţă şi uimire în acelaşi timp, şi ochii lui topazii străluciră o clipă.

– S-a mişcat iar, dar trebuie să fie pe-aici, zise el liniștit.

Găsiră gura mică a tunelului mai încolo, şi lîngă ea o moviliţă de cîrtiţă.

– Locul ăsta de aici răspunde întotdeauna într-un vapor cu punţile portocalii, unde toată lumea se plimbă în picioarele goale şi mănîncă gogoşi, zise băiatul, şi Josquin se uită la el.

– Și cu ce-ți pot fi de folos. Ce vrei să facem. Băiatul se uită la respirătoare, foarte scurt, apoi la moviliță.

– Păi, să-l blocăm.

Josquin se prefăcu că se gîndeşte şi zise.

– Ce-o să zică Argint.

– Nu ştie.

De ce vroia copilul să blocheze aceste respirători, întrebă el. Să vezi ce probleme o să am cu ta-su, își spuse în sinea lui cu o autoironică autocompătimire.

– Mama nu trebuie să mai treacă dincolo. A trecut destul.

Josquin răspunse imediat:

– Nu, ea nu trece pe aici, pe aici treci numai tu. E legea lui K.

– Legea lui Kaa?

– Da, răspunse el naiv, legea lui K. Dacă eu aş coborî acum, de exemplu, poţi fi sigur că aş ajunge în cu totul altă parte decît pe vapor. Aşa n-o să faci nimic. Unde e ea acum.

– La Bucureşti.

– N-o s-o puteţi niciodată ţine aici, dacă ea aşa e făcută, să treacă mereu dincolo, spuse Josquin, pragmatic. (Era foarte pragmatic cînd era vorba de iubirile altora.) În schimb puteţi să vă duceţi după ea în Bucureşti, tu și taică-tu, sau s-o ţineţi aici, dar nu cu sila, ci cu dragostea voastră. E foarte greu de arătat dragostea, mai zise el, apoi se opri lehămisit.

Josquin trebuise să coboare în tunel, pentru că băiatul se îndoise de ce spusese el. I se deschise în faţă o sală foarte lungă, cu nişe în care erau paturi unde stăteau întinşi bolnavi. Apropiindu-se, văzu feţele unora din ei; apoi cîţiva doctori veniră la el, dîndu-i un aryballos cu un medicament înăuntru; un necunoscut îl confundă cu cine ştie cine şi îl chemă cu o bucurie intensă în voce. Înapoi, afară, băiatul se uită la el fără să-l ia la întrebări. Celălalt îi arătă vasul mic, din care vărsă cu grijă o singură picătură. Picătura fierse cu violență pe piatră.

– Ai văzut aşa ceva pe vaporul tău? întrebă cu o tărie cu totul nelalocul ei, pentru care se blestemă imediat. Pe toate le făcuse, numai asta mai rămăsese, să deschidă ochii la copii că oamenii mari nu trăiesc mult, îi omoară tristeţea, glumele pe care le fac.

– N-am văzut.

Băiatul reflectă o vreme.

– Poate dacă nu foloseşti tunelele o vreme, se resorb. Prin cuvîntul ăsta vreau să spun că se strîng la loc și nu se mai vede nimic. Şi mortul, dacă stă mort mult timp, dispare, gîndi băiatul lui Argint cu voce tare. Dacă nu mă mai duc eu, poate nu se va mai duce nici ea, sau nu aşa des.

– Putem, dacă vrei, să le acoperim cu pietre fără să le distrugem. Ca să nu existe prizonieri în Lumea Doi. Le astupăm temporar, așa trebuie să ne exprimăm. În felul ăsta nu trebuie să luăm nici o hotărîre. Știi ce înseamnă hotărîre? întrebă Josquin, dîndu-și seama imediat că habar n-avea cum să explice ce înseamnă o hotărîre. Deci le acoperim și atît, fără să fie ceva ireversibil, în caz de nevoie de tunel, putem să… adică tu. Dar deocamdată fă o pauză. Stai locului. Lui Josquin îi păru iar rău că adusese vorba de chestii ireversibile într-o conversație cu un copil inocent și fragil; te putea acuza de epigonism.

Băiatul se scărpină pe picior, apoi foarte grav zise:

– Aș putea să nu mai cobor. Dar la şcoală e groaznic şi acasă mă plictisesc.

– Fă sport, zise Josquin, controlîndu-se.

– Tu chiar nu mai ţii nici o oră la şcoală?

– Nu, la școală nu.

Josquin regreta mai ales orele de la clasa a patra, unde copiii îi puteau explica absolut orice. Chiar și cei mai mici aveau o înțelegere grozavă a lucrurilor, dar într-a patra cuvintele în plus făceau lucrurile absurd de bogate. Ochi un pietroi cît toate zilele şi se duse după el, îl ridică, apoi veni crăcănat şi zise repede:

– Îi dau drumu’, da sau ba.

– Dă-i drumul.

Bărbatul dădu drumul pietroiului care căzu pe gura tunelului, astupîndu-l temporar.

– Ştii să înjuri, întrebă bărbatul.

– Nu.

– Cunoști termeni de argou şi de jargon?

– Nu.

– Trebuie să înveţi urgent, o să-ţi fac nişte liste. Trebuie să intri în rîndul copiilor. Crud eşti?

– Nu ştiu.

– În fine, foarte important este să ştii cînd trebuie să înjuri, nu numai cum. De exemplu acum, cînd vii cu pietroiul şi îi dai drumul peste gaură şi se aude zgomotul căzăturii şi tu te uiţi la ce s-a întîmplat şi la puţinul praf care se ridică de pe astupuș, e obligatoriu să tragi o înjurătură. De ce ?! Vreo problemă ?! Te-a supărat cineva !? Ai avut ghinion !? Nu.

– Atunci de ce?

Celălalt nu păru să audă.

– Ăsta a fost număru’ unu, întrebă mai tîrziu.

Puștiul lui Argint se uită cu mare atenţie pe hartă, puse degetul şi zise da.

Mergeau pe coama dealului. Josquin îşi luase înapoi pălăria de pe capul copilului. Tunelul al doilea, la fel de mic, era la rădăcina unui copac; copilul spuse că pe-acolo ajungea într-un tobogan coclit sub care era un oraş, pe care Josquin nu reuşi să-l identifice, în ciuda descrierii detaliate. Trînti o lespede deasupra şi înjură. Aruncă și el o privire pe hartă.

– Da’ un tunel pe lîngă vreo cîrciumă n-ai?

– Nu, de ce?

– …, răspunse Josquin.

Se opriră lîngă o casă de lemn în plin cîmp, care arăta ca şi cum fusese construită în jurul acelei respirători. Un copac singuratic creștea lîngă ea. Din loc în loc pe copac era un tiv lung tras de cîte o ciocănitoare solitară.

– Aici, şi băiatul arătă cu un gest neputincios, sînt mulţi oameni ursuzi care coboară un munte de nisip la poalele căruia începe o pădure rară. Aici am avut un prieten foarte bun. Ne-am întîlnit de cîteva ori.

Josquin aşteptă, dar copilul tăcu îndărătnic. Puseră o piatră şi plecară.

– Ştii să scuipi, întrebă călătorul.

– Da.

Copilul scuipă, dar fără să îndeplinească standardele de precizie, distanţă sau impresie artistică.

– Nu aşa.

Josquin își răscoli amintirile, unde erau stocate și aceste competențe, și trimise un scuipat la doi metri, apoi unul printre dinţi la un metru, apoi altul din colţul gurii, toate trei însoţite de marcajul fonic al unei întregi paradigme semantice.

– O să-ţi fac nişte scheme.

Mai găsiră un tunel lîngă groapa în care se adunau gunoaiele satului.

– Eşti în vîrful unui turn, zise băiatul lui Argint. Vezi mult mai mult decît ai văzut vreodată. Vezi săbiile din vitrina unui magazin. O pisică scoate capul pe după jobenul unui om. Odată a stat lîngă mine o femeie neagră care s-a uitat la mine şi a zîmbit. Mi-a scris ceva pe o hîrtiuţă. De pe turn auzi totul. Nişte oameni vorbeau într-o cameră despre faptul că apa este mai scumpă ca vinul.

– Ceea ce nu e imposibil, poate în cazul unei secete…. sau dacă… Josquin se împotmoli. Anumite circumstanțe internaționale…

Rămaseră amîndoi pe gînduri o vreme, aşezaţi în fund. Mai încolo băiatul scoase o plăcintă dobrogeană şi îl întrebă pe Josquin dacă vrea, dar acela zise că nu, şi băiatul începu să mănînce din ea, învîrtind-o şi rotunjind-o. Josquin nu se mai putu gîndi la nimic altceva vreme de cîteva minute şi pînă la urmă se hotărî şi ceru şi el o plăcintă. La început nu avea cine ştie ce gust, probabil din cauză că gura nu se aştepta la mîncare. Mestecînd şi băgînd fără grabă mîncarea la locul binecuvîntat unde exista o măsea şi deasupra şi dedesubt, bărbatul observă că plăcinta capăta un anumit gust, pe măsură ce se terciuia şi el însuşi depăşea acea inhibiţie psihologică faţă de mîncatul din senin al plăcintei, iar la sfîrşit, cînd înghiţi noul sistem al plăcintei, imediat îşi propuse să mai ia o gură, ceea ce și făcu, dar se grăbi poate şi nu mai fu cine ştie ce; apoi durerea care veni în gingii de la dinţii falşi, de la nimic tare, doar de la plăcintă deci, îl mîhni pe Josquin. Băiatul se arăta el însuşi nemulţumit, din motivele lui, la sfîrşitul acelei experienţe şi îl întrebă:

– Ce cîştigi dacă mănînci?

– Trebuie să mănînci.

Aşa coborau prin iarbă, mai multe buruieni decît iarbă. Un şoarice de cîmp fugi disperat cînd îi auzi că vin. Ei nu-l văzură pe el, ci doar firele de iarbă şi buruienile mişcîndu-se foarte repede. Poate că nu era şoarice ci altceva prudent. Continuară să astupe acele respirători. Josquin de la un punct nu prea mai comentă, asculta explicaţiile, îşi imagina în minte ce spunea băiatul, îi dădea dreptate, dar nu făţiş; apoi ridica un pietroi printr-o tehnică specială, care descărca greutatea nu asupra coloanei, ci asupra picioarelor şi bazinului; pietroiul, astfel înşelat, bodogănea. Călătorul nu era deloc sigur pe lucrurile pe care i le spunea copilului despre Lumea Doi. Cunoştea destule cazuri în care oameni blocaţi acolo, în Argentina, se îmbolnăviseră grav. Uneori, prin acelaşi tunel doi oameni diferiţi ajungeau în acelaşi loc, lucru împotriva legii și care ducea la o focalizare a fasciculului emoţiilor unuia asupra altuia, avînd drept consecință îndrăgostirea, praful şi pulberea alegîndu-se într-un mod exemplar. Bazaconiile le îndruga însă mai departe, închipuindu-şi că ele aveau o valoare metodologică pentru băiat, şi că îl iluzionau în mod productiv asupra posibilităţii de a pune ordine în minte. Un cîine lătră, referindu-se la Josquin; acesta fu foarte dezamăgit, deoarece pretindea că pe el nu-l latră niciodată cîinii, ceea ce în general era adevărat dar în nici un caz întotdeauna.

Străbăteau satul, cînd bărbatul întrebă.

– Care mai e.

– Cel din grădină.

– Ascult.

– Am trecut pe lîngă o conditorie, plină de prăjituri. Mi-am luat de mai încolo un covrig. O femeie cu o căciuliţă împletită prin care i se vedea părul a trecut pe lîngă mine apoi m-a strigat şi a venit după mine ca să-mi aranjeze gulerele de la cămaşă, care erau unul afară şi unul înăuntru. După ce am dat colţul mi-am aranjat gulerul la loc cum era. Picura, cum am spus. M-am aşezat pe o bordură şi într-o clopotniţă am văzut un om bărbos. Seara, la tîrg, m-am suit în roata de treizeci de metri înălţime, ca să trec neobservat. M-am uitat la oamenii şi copiii care împuşcau animale de placaj. Animalele cădeau cu capul în jos şi continuau să zîmbească. Şi atunci am văzut-o pentru singura oară pe mama în Lumea Doi, Argentina cum îi spui tu, am spus corect?; adunam banii de aur care țîşneau în toate părţile din nişte maşinării luminoase pentru floricele. Mama dădea jetoane celor care împuşcau animalele, şi era obligată să zîmbească. Și toți oamenii care trăgeau, ţinteau de fapt în ea.

– Nu ținteau în ea, zise repede Josquin. Și nici nu erau puști adevărate.

– Nu văd asta întotdeauna, doar din cînd în cînd.

Mai puține iluzii, mai multe defazaje.

– Tunelul ăsta nu-l acoperim deloc. Lasă-l aşa, zise Josquin. Cum să-ţi explic? Trebuie să ai două-trei lucruri care să te bîntuie. Dar nu mai mult, zise Josquin, uitîndu-se speriat în părţi. Se lăsase seara, care îl împiedica să fie obiectiv. În timp ce vorbeau se uitau distrați la o cioară care arunca o nucă de pe sîrma de electricitate în mijlocul drumului, aștepta pînă treceau cămilele spre Agighiol, apoi se ducea s-o culeagă și o lua de la capăt.

– Auzi.

– Da?

– Eu aş bea ceva. Poate vrei să bei un suc, acum dacă am terminat.

– Nu beau suc.

Erau în fața gardului alb, părînd mai mic decît era, pentru că scîndurile erau așa lătărețe.

– Bine, o să vorbesc cu taică-tu. Dar data viitoare… În această propoziție neterminată, de-abia începută de fapt, Josquin speră că strecurase ideea că data viitoare, probabil, în loc să umble de nebuni, aveau să studieze ceva, poți să știi?, așa cum era înțelegerea cu Argint, numai că între timp devenise destul de clar că lipsea orice înțelegere cu mama copilului.

Puștiul lui Argint își luă ochii de la el și se uită la copaci. Grădina era pustie, plină de umbre. Copacii erau niște tuneluri. O vreme nu mai scoaseră nici o vorbă, apoi băiatul dădu să ridice mîna.

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de