Starea Universității 2.0

De . Categorii: 1/2017, Interviuri, Numere revistă

Etichete: , ,

Publicat în November 01, 2017 , o comentarii

Echinox 3-6/2006: Starea Universității, volumul 1În iulie 2006, Echinox publica un număr intitulat Starea Universității (volumul 1, numărul 3-6), un dosar curajos în care Horea Poenar, Cornel Vîlcu și redacția de atunci inventariau diversele probleme ale UBB, dar și ale Facultății de Litere. Numărul era deschis de Manifestul pentru reînnoirea structurală a Facultății de Litere și reconsiderarea problemelor interne ale Universității, „o listă de propuneri pentru îmbunătățirea stării de lucru în instituția noastră.” Manifestul propunea soluții manageriale, soluții ale problemelor studenților, soluții pentru îmbunătățirea calității învățământului, soluții ale problemelor cadrelor didactice și, în cele din urmă, „elaborarea și publicarea unui protest al corpului didactic al Facultății de Litere privitor la inadecvarea criteriilor CNCSIS pentru specificul științelor culturii,” încercând să acopere toate categoriile de, să zicem, utilizatori ai Universității. Numărul, așadar, inclusiv prin criticile punctuale aduse, propunea crearea unui spațiu public de dezbatere a situației UBB, în general, și a Facultății de Litere, în particular.

Marius Lobonțiu povestește, în articolul său din Observator Cultural („Conflict la Universitatea «Babeș-Bolyai»”, numărul 351), că invitația la dialog s-a concretizat printr-o dezbatere programată pe 23 octombrie, dar care ar fi fost sabotată, conducerea Facultății luând decizia, „cu câteva minute înaintea începerii [dezbaterii],” de a nu „permite prezența la întâlnire în această postură” moderatorului propus, Cătălin Ștefănescu. Dincolo de acest prim semn al lipsei de deschidere spre dialog a Universității, dezbaterea are loc, fiind moderată de inițiatorii dosarului, Horea Poenar (director Echinox) și Cornel Vîlcu (redactor asociat). În cele din urmă, dezbaterea se concentrează mai degrabă pe problemele Universității, și nu, așa cum titlul o anunța, pe „Agonia Literelor,” după cum consemna Claudiu Groza în Ziarul Clujeanului (25 octombrie 2006), punctând totodată atmosfera tensionată, dar și prezența la dezbatere a unui număr mare de studenți și cadre didactice ale mai multor facultăți. „Concluzia […] a fost ca inițiatorii dezbaterii să realizeze un plan de propuneri, pe puncte, prin care să ofere și soluții la problemele discutate.” Ar fi fost grozav dacă, într-adevăr, întâlnirea s-ar fi încheiat în felul acesta. Din nefericire, însă, la o zi după apariția în presă a mai multor articole despre dezbatere și finalitatea acesteia, Biroul de Presă al UBB publică o precizare legată de cei doi inițiatori ai dosarului Echinox, dar și alte cadre universitare prezente la întâlnirea de la Litere: „[Horea Poenar și Cornel Vîlcu] nu au nici cele mai mici informații despre situația facultății sau a Universității. Din păcate, nu au nici performanțe profesionale sau vreo contribuție la dezvoltarea facultății care să justifice afirmațiile pe care le-au difuzat de câteva luni. […] Aurel Codoban predă la mai multe universități și este mai puțin preocupat de starea filosofiei de la UBB. Neîmplinirile sau frustrările sale personale nu sunt din cauza managementului UBB.” A pune problema în felul acesta, a încerca să discreditezi un mesaj aruncând cu noroi în mesageri e departe de comportamentul adecvat al unei instituții academice și nu face decât să sublinieze lipsa unui răspuns și a unei apărări serioase. Mai mult decât atât, ideea, susținută și de Decanul Facultății de Litere de la acea vreme, Mircea Muthu, conform căreia inițiatorii numărului Echinox nu ar fi fost „în vreun fel abilitați științific sau administrativ” (Poziția Decanului Facultății de Litere, 26 octombrie 2006) să facă asta e derizorie și lasă să se înțeleagă faptul că exprimarea unui punct de vedere cu privire la starea Facultății sau a Universității e condiționată nu de statutul de student sau cadru didactic universitar, ci de meritele sau poziția ocupată în instituție. Au existat reacții la cele două luări de poziție, iar discuția a continuat, nu în cadrul UBB, cum ar fi fost normal, ci în presa scrisă. Poziția UBB rămâne neschimbată, punând accentul și în ulterioarele comunicate de presă pe încercarea de a-i defăima pe Poenar, Vîlcu și Codoban: „În momente diferite cei trei au distrus revista «Echinox». Aceasta se poate sesiza cu exactitate pe documente. Nu insistăm asupra faptului că Echinoxul ar trebui să fie o revistă a studenților, acum uzurpată de doi lectori cu valoare discutabilă, care nefiind publicați de alte reviste instrumentează reviste studențești.” (Impostură și agresivitate, Biroul de Presă al UBB, 30 octombrie 2006) La puțin timp după publicarea acestui comunicat, Universitatea trece la partea de amenințări, încercând să-i sancționeze pe Horea Poenar și Cornel Vîlcu pentru gestul lor; studenții de la Litere strâng, însă, peste 500 de semnături (Studenții clujeni strâng semnături împotriva conducerii Universității, 9am.ro, 20 noiembrie 2006) ca protest față de reacția UBB. Se înțelege destul de clar de aici că deschiderea Universității față de propunerea unui dialog constant a lipsit în aproape toate luările de poziție, încercând, în schimb, să portretizeze problemele punctuale aduse în discuție în dosarul numărului 3-6/2006 sau în cadrul dezbaterii de la Litere ca simple frustrări personale.

Am gândit dosarul acestui număr și implicit discuția următoare (avută în urmă cu aproape un an, în campania pentru alegerea Rectorului) ca pe o continuare, cu reconfigurarea de rigoare, a deschiderii la dialog inițiată de Echinox în 2006. Contactat de redacție, Prorectorul Ioan Bolovan a refuzat să răspundă întrebărilor noastre.

 

Răzvan Cîmpean: Ați semnat, împreună cu redacția Echinox de la acea vreme, Manifestul pentru reînnoirea structurală a Facultății de Litere și reconsiderarea problemelor interne ale Universității. Ce rămâne valabil din el?

Horea Poenar: Cred că atunci înțelegeam doar partea de deasupra a aisbergului și am crezut că punctăm niște carențe ale învățământului, iar UBB și Literele erau doar un studiu de caz într-un studiu de caz, dar ceea ce ne preocupa era direcția învățământului la nivel național. Era ceea ce Cornel deja începuse să facă în Echinox din 2001, printr-o rubrică ce se numea, un pic asumat angajată, Antiuniversitaria, tocmai împotriva ideii de Universitate născută din „reformele” ministrului Andrei Marga. În 2006, după cum ne-am dat seama ulterior, noi vedeam puține lucruri, deci Manifestul trebuie reînțeles și recitit ca o sumă de principii în care, în mare parte, credem și acum, dar numărul respectiv nici pe departe nu puncta toate problemele mari ale învățământului, pe care am început să le înțelegem după, dintre care unele s-au agravat foarte mult până în prezent.

 

R.C.: Cum ar fi?

H.P.: Impresia noastră atunci, la nivel de principiu, era că putem salva o idee de Universitate în care credeam și credem cu putere, una bazată pe cunoaștere, emancipare, egalitate, acces la cultură, dinspre ceea ce ni se părea la data respectivă, mai ales din cauza unor reforme prost gândite, unor oameni nepotriviți și orientați mai degrabă după timpurile vechi, care continuau să calce în picioare sau să nu înțeleagă aceste principii. Ceea ce am văzut era că ne aflam, și ne aflăm în continuare, într-o modificare de sistem în care Universitatea este doar o parte, și că este aproape utopic să mai crezi că Universitatea bazată pe cunoaștere și emancipare mai e posibilă într-o lume care gândește strict după regulile economiei de piață, în care ideea de Universitate a devenit de a produce oameni cu competențe bine parcelate, care să intre cât mai repede pe piața muncii. Am ajuns în punctul în care acceptăm că toată cunoașterea, iar Universitatea e în interiorul acestei cunoașteri, servește unui scop economic. Trebuie reglat acest mecanism pe care îl considerăm natural, dacă nu chiar sfânt – e o anumită doză de sanctificare aici a unui manifest economic. La data respectivă, trăiam cu speranța că sunt doar câteva ajustări de făcut – oameni de înlocuit, decizii concrete de luat –, de aceea Manifestul pare și e plin de naivitate, el îmbina principii și idei cu detalii concrete, care evident respectau aceste idei, iar în credința noastră de atunci acele detalii ar fi fost o parte dintr-un număr de decizii care s-ar fi putut lua pentru a merge în direcția acelor principii. De aceea, numărul Echinox era gândit ca o deschidere spre dezbatere: el se numea volumul întâi, ar fi urmat alte discuții, de aceea am ținut să facem dezbateri, mai întâi în Litere și în UBB. Or, faptul că dorința noastră de a afla care sunt, în viziunea altora, detaliile concrete pe care ar trebui să le urmăm pentru a respecta ceea ce credeam noi că este pentru 99% din lume ideea de Universitate a eșuat, acum o știm foarte bine, a fost din cauza reacției de o duritate stalinistă a conducerii Universității de atunci.

 

R.C.: Și a conducerii Facultății de Litere?

H.P.: Bineînțeles. Trebuie să precizez și acest lucru, nici colegii noștri din Universitate nu au dat în acel moment semnalul că ar fi doritori să urmeze această dezbatere. O redacție putea cu greu impune asta în 2006.

Cornel Vîlcu: Cred că au existat două excepții, intelectuali cu care colaborăm sau cu care ne înțelegem bine în continuare, Mircea Miclea și Aurel Codoban. Într-o întreagă universitate. Restul lumii prezentându-se ca asistență la o execuție publică, inclusiv la ceea ce noi intenționam drept o dezbatere. Dezbaterea pe care noi am fi vrut să o inițiem pornea de la anumite discrepanțe – că e ciudat să vorbești despre respectabilitatea universității când refuzi să le pui la dispoziție cadrelor tale didactice resurse ca să printeze niște foi pentru examene, de exemplu –, dar nu aveam niciunul dintre noi, înaintea comiterii acestui număr, idee despre cât de gravă era starea de încremenire a Universității. Pentru că asta a fost o infimă picătură negativă sau neagră în ceea ce era recomandat drept o Universitate perfectă de către Rector. Acesta a fost șocul, că în loc să discutăm despre cum se poate elimina această picătură, în loc să recunoaștem că ea reprezintă un aspect, cum credeam noi pe atunci, negativ, și să discutăm despre cum facem să-l scoatem, s-a intrat într-o ofensivă oribilă la adresa tuturor celor care își permiseseră să vadă această crăpătură în perfecțiune. Și aici apare o problemă care este a universităților care în loc să fie, să zic așa, oaze de înțelepciune sau, nu știu, să fie niște entități care duc înainte, nu neapărat societatea, dar dezbaterea despre societate, în România de atunci, dar în mare măsură și în România de acum, universitățile sunt refugii ale spiritului retrograd. Sunt ca niște cetăți foarte bine închise în ele însele, în care niște universitari se gâdilă pe burtă unii pe alții, spunându-și unii altora eterna poveste că, de fapt, lucrurile sunt perfecte și cine le vede în imperfecțiunea lor are un interes de un fel sau altul. Încă o dată, Manifestul respectiv s-a dovedit a fi spinul care a provocat o asemenea reacție, încât problemele despre care noi credeam că sunt problemele Universității au părut brusc insignifiante. Ne-am dat seama how deep the rabbit hole goes.

În termenii cei mai simpli, decanul Facultății de Litere a primit o solicitare oficială prin care se cerea ca domnului Poenar și mie să ni se desfacă contractele de muncă. Statutul personalului didactic spunea că asta se punea face doar pornind de la catedre sau departamente. S-au organizat două ședințe de departament. Absolut toți colegii din departamentul meu, nu numai că m-au apărat, dar au reacționat salutar, din punctul meu de vedere, spunând că este vorba despre dreptul la exprimarea propriei opinii. Această ședință, care ar fi trebuit să producă desfacerea contractului de muncă, a scos, dimpotrivă, o rezoluție care acuza, la modul cel mai clar, Universitatea și spunea că nu se va întâmpla treaba asta. Acel departament a fost desființat șase luni mai târziu. Ca departament. Să nu înțeleagă nimeni că au fost oamenii scoși afară din Universitate, pentru că se pare că asta era greu de făcut. El a fost alipit forțat cu un alt departament, care nu-și dorea nici el să se întâmple acest lucru.

H.P.: Imaginează-ți ședințe tipice, așa era dorința, de anii ’50, de înfierare, în care se aștepta de la noi autocritica. Ședințe înregistrate, în care au venit toți colegii de catedră, ca să mă refer și la cazul meu, fiecare a trebuit să ia cuvântul și să discute ce a făcut acest coleg și dacă trebuie să îl excludem acum din Universitate sau nu. Și în cazul meu, nu a existat nici o critică, dimpotrivă, o îngrijorare manifestată foarte clar de niște oameni care știau că sunt înregistrați, știau că se va înregistra și mai sus faptul că au făcut treaba asta. E unul dintre elementele care ne-au salvat. A mai fost, evident, și presa. Trebuie să-l amintim pe Mihai Goțiu, care a intervenit ca un adevărat jurnalist în această, cum să zic, moară antidemocratică.

C.V.: Au mai fost protestul și petiția studenților, foarte importante.

H.P.: Exact. Dar accentuez mai ales reacția colegilor noștri de la Litere, pentru că, în ciuda a ceea ce a urmat, a tăvălugului împotriva Literelor, în 2012 am fost votați Senatori de către colegii noștri, care, iată, nu ne-au purtat pică pentru acei ani de mari dificultăți. Revin la ceea ce începusem să spun: în entuziasmul respectiv, în acel Senat nou, dintr-o lume nouă, foarte multe lucruri au mers bine multă vreme. Semnele sunt mult mai îngrijorătoare acum. Pentru că, iată, în noul Senat – în care am intrat din nou, tot prin votul colegilor noștri, care, se pare, consideră că facem o treabă bună sau, cel puțin, au încredere în noi –, printr-un ordin de ministru, intră și Prorectorii, intră și Decanii. E un ordin de ministru obținut practic pentru a  contracara Carta UBB, care specifică foarte clar incompatibilitatea acestor lucruri. Evident că cei în cauză consideră că e foarte bine că e așa, dar din perspectiva noastră e un semnal clar antidemocratic, printre multe altele care continuă să apară în jurul nostru. Practic, aerul acela de libertate adus, să precizăm, de o lege a educației cu multe probleme, dar care a reușit să schimbe o parte dintre lucrurile pe care noi le puneam sub semnul întrebării sau în lumină în 2006. Acea lege a educației care a produs posibilitatea schimbării din 2012 este acum readaptată, corectată în direcția aceasta democratică, conservatoare, îngrijorătoare, așa încât viitorul nu știu ce ne rezervă.

 

R.C.: În 2013, a avut loc Occupy UBB, care își propunea, independent de ceea ce se întâmplase la Echinox, să deschidă un spațiu de dezbatere. Dvs. ați fost implicat direct și activ în ocupare. Aș fi curios ce anume credeți că a fost bine la protestul acesta și, mai mult decât orice, de ce a eșuat.

C.V.: În primul rând, aș insista asupra faptului că ocuparea Universității sau, mă rog, a unei săli din Universitate, a fost o contrareacție la o închidere excesivă și, nu m-aș feri s-o numesc, cvasi-isterică a UBB-ului. Era vorba despre un grup de oameni, Tinerii Mânioși, care făceau proiecții de film în diverse facultăți ale UBB-ului de mai bine de jumătate de an și fuseseră proiectate zece sau unsprezece filme. E adevărat că tematica filmelor începuse să fie, cu vreo trei ediții înainte de momentul care a provocat criza, lupta studenților din diverse țări împotriva propriilor guverne, împotriva modificărilor legilor educației, împotriva creșterii costurilor de școlarizarea s.a.m.d. Ceea ce trebuie să fi deranjat pe cineva, sau din UBB, sau din afara UBB-ului – cel mai probabil, din punctul meu de vedere. Să nu uităm că în timpul Occupy UBB, cred că în a doua zi de ocupare, studenții relatează cum a venit peste ei Prorectorul Bolovan, spunându-le că are informații de la organele abilitate ale statului, care i-au ascultat prin baruri și i-au înregistrat, că acesta e un atac la adresa Universității. S-a întâmplat o tentativă de proiecție a filmului Blokada, film croat, care ar fi trebuit să se petreacă în clădirea centrală a Universității – era prima din sediul central, până atunci fuseserăm la Geografie, la Sociologie, la Litere –, proiecție care conform tuturor regulamentelor UBB era în regulă, aveam acordul Decanului, aveam ștampilă. Portarului, oamenilor de la Universitatea, li s-a dat o indicație prețioasă, nici acum nu știm de unde, să nu-i lase pe oameni să intre în clădire. Era un număr de 60-70 de oameni care erau deja obișnuiți să participe, inclusiv eu eram acolo și m-am trezit în fața Universității cu studente și studenți azvârliți pe scări în jos și scoși cu forța din Universitate. Proiecția s-a mutat foarte rapid la Tranzit.ro și, din discuția care a urmat, eu am înțeles cu mare claritate că urmează o reacție pe care și astăzi o consider potrivită și meritată. UBB a meritat să i se întâmple treaba asta. În momentul în care s-a produs ocuparea, ocuparea unei singure săli, ea a fost avantajată de faptul că și la București, în același moment, se întâmpla o ocupare în Facultatea de Filosofie, într-un amfiteatru care se numea tot Iorga. La București era cea de-a doua ocupare, Universitatea din București deja își învățase lecția, ca să zic așa. În vreme ce la Cluj, Prorectorii le spuneau studenților cum de la ora nouă vor fi scoși cu forța afară, decanul de la București spunea, dimpotrivă, vă mulțumim că ați creat aici un spațiu de dezbatere și încurajăm această discuție. UBB, din nou, s-a arătat a fi o instituție absolut nedispusă către dialog. Fiind și senator UBB, am participat la toate negocierile dintre conducerea Universității și ocupanți, iar principala temă era ce vreți să vă dăm ca să ne lăsați în pace?, la care ocupanții răspundeau nu aveți ce să ne dați, pentru că noi am ocupat acea sală ca să deschidem un spațiu de dezbatere. De ce n-a ieșit? N-a ieșit, din câte reușesc eu să-mi dau seama, dintr-un burnout, o lipsă de rezistență fizică și psihică a celor care ocupaseră sala și, ca și noi, cu Echinoxul, nu se așteptau nici pe departe la o reacție atât de dușmănoasă și de disproporționată. Oamenii au fost căutați de către forțele de ordine prin cămine, s-au dat telefoane părinților pe acasă. Ei ce făcuseră? Intraseră într-o sală și puseseră un banner care spunea că Universitatea este un spațiu de dialog. Asta era monstruoasa crimă a ocupării Universității Babeș-Bolyai. Câtă vreme toată reacția a fost plecați odată de aici, iar din partea ocupanților a fost să stea acolo cu zilele și cu nopțile, fiind supuși la tot felul de presiuni, după două săptămâni, oamenii au obosit și au plecat, obosise și conducerea Universității, în așa fel încât cred că și ocupanții așteptau un fel de portiță prin care să se poată retrage, pentru că nu mai rezistau, iar oamenii Universității erau dispuși să acorde această portiță. La momentul respectiv, se discuta despre semnarea unui soi de acord. Eu îmi amintesc cu foarte mare precizie ideile cu care s-a încheiat ocuparea, sunt convins că și le amintește și Președintele Senatului, și le amintesc și ocupanții, adică sala Iorga este, teoretic, deschisă oricând pentru reînceperea proiecțiilor de filme sau a dezbaterilor, dar nu a mai existat nici un soi de solicitare din partea celor care ocupaseră. În teorie, nu sub formă de ocupare, dar la o simplă solicitare, acea sală ar trebui să fie din nou disponibilă.

 

R.C.: Cum se văd din interior problemele Universității, în condițiile în care, în 2012, ați intrat în Senatul UBB?

H.P.: Aș puncta din nou faptul că am înțeles mult mai bine că problema este una de sistem, nu de caz concret. Faptul că reacția conducerii UBB în cazul Occupy UBB a fost comparabilă cu reacția Rectorului de tristă amintire, din 2006, merge în această direcție. Iată, nu oamenii erau de vină, ci o anumită mentalitate. Sigur, faptul că s-au stins atât reacțiile pozitive la numărul din Echinox, cât și reacțiile celor care au ocupat UBB-ul, e un semn că entuziasmul, deschiderea spre dialog, actele de genul acesta nu ajung. E evident că ele sunt etape necesare, dar dacă nu sunt urmate de o organizare, de un anumit program, de forme concrete de acțiune, cei care vor învinge sunt tot cei care merg spre o viziune conservatoare, spre o viziune închisă. Dat fiind faptul că istoria e, într-o anumită măsură, de partea lor în acest moment, toate aceste exemple – și probabil în viitor vor mai fi destule – sunt pândite de acest eșec. În ceea ce privește calitatea noastră de senatori, constatăm și aici o direcție îngrijorătoare. În 2012, când am intrat în Senat, și, aș preciza, eu cred că e ceva de are de-a face cu acțiunea noastră din 2006. Ni s-a spus din 2006 și până în 2012 că ceea ce a urmat împotriva Facultății de Litere, și a urmat o adevărată cruciadă împotriva acestei Facultăți, acuzată de incapacitate și incompetență, de deficite bugetare calculate, nici până astăzi nu știm, cum. Au urmat, începând cu noi, firește, atacuri la persoană, am fost atacați în presă, prin declarații ale Universității, semnate, de Președinte sau de Rector, în numele întregii Universități de atunci. Ar fi interesant să republicați acele comunicate agramate.

C.V.: Un alt lucru despre care nu știam, nici nu am fi avut cum să aflăm dacă nu am fi ajuns în Senat, este amestecul brutal, sau cel puțin a fost în anii ăștia, nu știu dacă așa o fi fost tot timpul, al politicului în modificarea acestei legi. Cam între Crăciun și Revelion, în fiecare an, venea câte un ordin de ministru, de foarte multe ori amuzant, pentru că era făcut ca un soi de plăcintă, în care despre fiecare foicică vedeai cu claritate că rezolvă niște probleme punctuale ale cuiva de pe undeva de prin sistem. Se spunea așa, la articolul cutare, se introduc sau se scot cuvintele cutare. După care se sărea la un alt articol. Fără motivație, fără vreo viziune de ansamblu. Așa este și cu această scoatere a incompatibilității dintre funcțiile numite – să nu uităm, Rectorul este singurul ales de UBB, dar el își numește Prorectorii, își numește Decanii, iar Decanii își numesc Prodecanii. Asta este contrabalansată de documentul Universității Babeș-Bolyai, Carta. Or, ordinul de ministru venea punctual și spunea că aceste funcții sunt compatibile unele cu celelalte. Poate să pară de excesiv formalism, dar în momentele în care cineva din interiorul unei universități face o intervenție la Minister, pentru ca Ministerul să dea o lege peste Cartă, lucrurile deja devin îngrijorătoare și pentru faptul că ai senzația, cel puțin eu în Comisia de Regulamente, că poate nu are niciun sens să ne agităm astăzi, să decidem ceva, că e oricând posibil să vină un ordin de la Minister, care să întoarcă toate lucrurile pe dos.

H.P.: Ceea ce am înțeles din 2006 până în prezent e că e o chestiune de schimbare la nivel de Europa a ideii de Universitate la nivel global, într-o direcție care, sigur, în termenii lui Andrei Marga, ne arată drept dependenți de o ideologie putredă. Ce ar fi această ideologie putredă? Ar fi ideea că universitatea este un loc pentru dialog, că ea aparține studenților și comunității locale, că rolul Universității este de a produce un orizont cultural, un orizont emancipator, de a da șansa oricui. Asta a devenit, nu doar în mintea lui Andrei Marga, ci într-o minte a sistemului, o ideologie putredă.

C.V.: Universitatea este un prestator de servicii. E un ofertant pe piața serviciilor.

 

R.C.: Dar care e riscul unei astfel de viziuni?

H.P.: Putem vedea de aproape, în calitate de senatori, cum funcționează acest mecanism de transformare continuă a Universității în această direcție. În opinia mea, în maximum două decenii, vom fi în punctul în care nu va mai exista în România învățământ universitar gratuit, va fi foarte clar parcelată posibilitatea de a ajunge într-o facultate sau alta, în funcție de posibilitățile materiale, și inclusiv planurile și disciplinele de studiu vor fi tot mai mult adaptare la posibilitatea lor pragmatică de a produce un efect în economia de piață, astfel încât, iată, cum se întâmplă de fapt la un nivel ce depășește învățământul universitar în prezent, se reduc materii devenite inutile, cum ar fi Latina, pentru că în această gândire bazată pe sfânta piață ele nu mai au niciun sens.

C.V.: Vă mai dau un exemplu foarte ciudat, pentru că a afectat în oarecare măsură cercurile noastre de film, discuțiile de sâmbăta de la Litere. Au existat tentative de modifica regulamentul utilizării clădirilor. Întotdeauna, un regulament este inovat, ca să zic așa, de către zona administrativă și vine la comisiile de la Senat. Noul proiect de regulament presupunea închiderea tuturor clădirilor la ora opt seara, închiderea completă a acestora sâmbăta și duminica. Pentru a putea intra în aceste clădiri, îți trebuia aprobarea scrisă atât a Decanului, cât și a cuiva de la Direcția Administrativă. Ca să intri tu, student sau cadru didactic, în propria facultate sâmbăta sau duminica, trebuia să faci o cerere pe care s-o depui în două părți și să aștepți. Acest regulament a fost întors, de exemplu, de comisia noastră din Senat, cu ideea că nu e admisibil să se facă asta. Nu a mai trecut, dar între timp Decanilor și, prin Decani, portarilor, li se dăduse această indicație: să nu lase pe nimeni în clădiri la sfârșitul săptămânii, ceea ce este o aberație. Universitatea ar trebui, din punctul meu de vedere, iar acum se va spune că exagerez în sens contrar, să fie un bun public. Eu mi-aș dori un UBB în care să vină lumea din afara UBB-ului sâmbăta și duminica să asiste la cursuri facultative, să facă orice în așa fel încât Universitatea să fie implicată nu în viața establishment-ului economico-politic  al cetății, ci în viața cetățenilor.

H.P.: Atunci am să spun de ce aceasta e o ideologie putredă, pentru că, spre exemplu, în sistemul universităților americane acest lucru este interzis direct, cei care participă la un proces de învățământ trebuie să plătească. Noi nu putem oferi nimic aici fără schimbul acesta reprezentat de o taxă. În această direcție mergem.

C.V.: Există și aspecte amuzante în treaba asta. Unul care pe mine, în perplexitatea mea intelectuală, dacă vreți, mă încântă este că universitățile românești se ghidează întotdeauna după starea pieței de la momentul respectiv. În momentul în care era o cerere înspăimântătoare pe piață de absolvenți de studii economice, universitățile nu prea aveau lucrul ăsta și a crescut într-un ritm amețitor numărul de studenți, iar pe când apucau ei să termine, piața muncii fusese saturată. Asta făcea ca universitățile să dea rateuri în continuare. Acum, treaba asta încercând să fie contracarată printr-o speculație, și ea foarte amuzată, despre cum ar putea să arate piața muncii peste patru sau cinci ani, pe când termină studenții noștri.

 

R.C.: Dincolo de argumentul conform căruia Senatorii sunt aleși, iar Prorectorii și Decanii – numiți, de ce reprezentativitatea crescută în Senatul UBB e îngrijorătoare?

H.P.: Cred că orice decizie, în orice instituție, e bine să fie discutată și analizată de cât mai multe minți. În sistemul de până anul acesta, echipa Rectorului gândea documente, regulamente, iar acestea erau discutate de o echipă senatorială care nu avea nicio legătură cu autorii. Evident că asta nu însemna că întotdeauna aceasta echipă era împotrivă, nicidecum.

C.V.: Actualul Rector a folosit expresia corp ponderator. Senatul, în teorie, ar trebui să limiteze, iar aici chiar îl citez pe Ioan Aurel Pop, excesele echipei administrative, rectorale. Or, când toată echipa rectorală este și membră în Senat, probabil și la fruntea comisiilor de specialitate corelate cu domeniile de activitate ale fiecărui Prorector, o să folosesc o expresie foarte neacademică, ei centrează, ei dau cu capul. În toate domeniile, cred că separarea puterilor în stat este o mică garanție de democrație ceva mai mare.

H.P.: Și ar arăta și o reală încredere în democrație. Pentru că decizia celor care vor să fie și Prorectori, și Decani, și Senatori, de a merge, așadar, în ambele direcții, dovedește o clară neîncredere în capacitatea celorlalți de a înțelege ce se întâmplă în Universitate. Este o prezumție de inegalitate. Or, în opinia mea, cel puțin Universitatea ar trebui să rămână, într-o societate și un sistem bazate, din toate punctele de vedere, pe inegalitate, o oază care crede în axioma egalității. Ceea ce înseamnă că nu mai consideri că sunt de neînlocuit. Dacă nu sunt eu capabil să duc documentul până la capăt, el va suferi neapărat lucruri negative. Aceasta e o viziune îngrijorătoare, pentru că este o viziune corporatistă sau chiar totalitaristă, dacă cele două nu sunt de fapt unul și același lucru în lumea în care trăim noi acum. Care spune ceilalți nu știu, nu vor înțelege, vor greși, trebuie protejate ideilor lor. Mi-e teamă de o asemenea viziune.

C.V.: Care spune că ideea este democrația pusă în balanță cu eficiența. Evident că probabil cel mai eficient mod de a obține exact dezideratele unei echipe de conducere este ca acea echipă să nu dea socoteală nimănui. Ne închidem în spatele autonomiei universitare și, așa cum s-a întâmplat în epoca Marga târzie, câteva persoane iau toate deciziile vizavi de tot ce li se năzare că ar trebui să se întâmple cu Universitatea. Actuala echipă rectorală pare să fi fost deranjată de faptul că aveau de dat socoteală de fiecare dată în fața altor oameni care, pe alocuri, gândeau altfel decât ei.

H.P.: Aici aș puncta că suntem într-un val mai larg, pe care numeroși analiști din occident l-au analizat, și anume ceea ce Jacques Rancière numește ura împotriva democrației, care e vizibilă prin această încercare de a înlocui dezbaterea cu criteriul economic de nedezbătut. Așa-numita conducere de către experți, care vin și nu fac politică. Ce înseamnă că nu fac politică? Că nu mai există discuție. Că, iată, criteriile unei „științe”, care este economia, sunt naturalizate, ele nu se mai discută, ne adaptăm la ele. Atunci, rugămintea mea este să scoatem cuvântul democrație din toate felurile, caracteristicile și definițiile instituțiilor. Atunci e OK. Dar dacă încă mai pretindem că această idee funcționează sau că ar trebui să funcționeze, deci ea este pozitivă, atunci avem dreptul să punctăm această îngrijorătoare schimbare.

C.V.: Eu sunt lingvist, sunt obsedat de cuvinte, de concepte și de sintagme. Actualul Rector al Universității, și foarte probabil persoana care va fi aleasă din nou în funcția de Rector, a făcut mici modificări de la vechiul proiect de candidatură pe care a câștigat primul mandat. La noul proiect de candidatură, una dintre modificările fundamentale fiind titulatura. În vechiul proiect, atenție, Universitatea era văzută drept o comunitate a egalilor, acum același om îi spune o corporație a egalilor. Ceea ce, din punctul meu de vedere, este un oximoron, o sintagmă auto-contradictorie. Sau gândești corporatist, sau gândești democratic.

H.P.: E exponentul, din nou, al unei încercări care nu are cum să nu eșueze, de a îmbina cele două lucruri. Trăim într-o lume care ne arată, în ultimele decenii, că asta nu se mai poate face și că îngrijorătoare sunt mai ales sistemele sau direcțiile care au recunoscut acest lucru, care au mers mai departe pe viziuni nedemocratice, dar corporatiste.

 

R.C.: În încheiere, dacă ar fi să faceți un bilanț al activității din Senat, ce funcționează bine și ce nu funcționează bine acolo? Vă întreb asta pentru că mi se pare că vorbim despre un sistem destul de închis.

H.P.: Să punctez și aici o direcție: când am candidat în 2012, toate proiectele noastre, CV-urile noastre au fost expuse public în Facultatea de Litere. Au existat mai multe panouri unde toți candidații aveau documentele, oricine le putea citi. Noi am oferit aceste documente și acum. În plus, cei care am ocupat deja poziția de Senatori, am scris un raport care a ajuns în dosarul de candidatură. Sigur, ele sunt pe site și deschise tuturor, dar nu au mai fost afișate. În ceea ce privește, dacă întrebarea mergea și în direcția asta, felul cum vedem noi lucrurile, Senatul în cei patru ani a funcționat în general pozitiv, chiar dacă, inevitabil, a avut inerții, a avut momente de oboseală. Dar în mai multe cazuri, când noi sau alți oameni am atras atenția asupra unor aspecte din niște regulamente care veneau la noi într-o formă care presupunea că trebuia să le citim cu o zi sau două înainte de ședința de Senat, pentru că în mare parte aici a fost o altă problemă în mecanism. Documentele dintre echipa Rectorului veneau foarte târziu înainte de ședința de Senat, ele deseori fiind masive, presupunând tot felul de analize și dezbateri care nu mai ajungeau să se facă. Și atunci tendința era, și din cauza aglomerării ședințelor de Senat cu o ordine de zi uriașă, apărea această oboseală și, cel puțin după câteva ore de discuții, atenția nu mai este aceeași. Dar ceea ce voiam să punctez este că atunci când cineva insista, în general, Senatul intra într-o acțiune care vota idei, principii și nu după alte criterii. M-aș bucura ca asta să rămână. Pe de altă parte, Senatul e un for care poate oricând deraia. Depinde foarte mult de cum este condus, de tot felul de factori pe care nu-i poți prevedea. Ideal ar fi, și de aceea mă întorc la această insistență a noastră pe detalii care altora pot părea insignifiante, pentru că deseori ele produc niște diferențe, modificări de care mai târziu e mai greu să te ocupi.

C.V.: Eu am o impresie poate ușor diferită de ceea ce spunea adineauri Horea. Am impresia că lucrurile au mers din ce în ce mai rău în Senat, în sensul asumării în tot mai mică proporție, pe măsură ce trecea timpul, a acestui rol de corp ponderator. Mai ales în ultimele luni, când UBB a luat câteva decizii extrem de grave, de exemplu, a fost decizia de desfacere a contractelor de muncă pentru un număr de 40-50 dintre colegii noștri care nu aveau doctoratul, sau o treabă de genul ăsta. Acolo, deja conducerea Senatului pare a fi venit la ședință convinsă de poziția Rectoratului, recomandând-o din toate punctele de vedere și contracarând orice soi de replică din sală la respectiva tendință. În termeni neuniversitari, asta se numește blat. Impresia mea este că spre finalul mandatului nostru, cel puțin în ultimele luni dinaintea acestor alegeri, Senatul a încetat să devină un corp ponderator, și a devenit un soi de mașină de vot care înghițea și accepta tot ceea ce i se propunea dinspre echipa Rectorului și a Prorectorilor. Aceste poate mici excepții, cum e regulamentul de utilizare a clădirilor. Zona în care lucrurile pot aluneca și mai rău sau se pot îmbunătăți depinde în foarte mare parte de conducerea Senatului, în ce măsură ți se asigură timp să vezi cu câteva zile înainte toate documentele, să te gândești la ele, să poți sta de vorbă cu colegii, în ce măsură mai e capabil Senatul să facă o discuție, pe care nu a prea avut-o, o discuție pe viziuni, despre ce vrem noi de la această Universitate, în totalitatea ei, sau încotro vrem ca ea să se îndrepte, și mai puțin pe amănuntele fiecărui regulament. Pentru că poți asigura viziunea, făcând propriu-zis ceea ce este prevăzut în regulamentul Senatului, lăsându-i pe toți oamenii să vadă fiecare document înainte cu 7 zile de a vota. Sau poți duce Universitatea unde vrei tu dacă pui în situația de-a-și zice oricum nu contează acest mic amănunt, uite că nu am apucat să văd decât în ultimele 24 de ore sau nu a ajuns la mine acel document, dar poate că nu-i grav.

H.P.: Istoria ne arată că după perioada asta de grijă de a păstra mai mult aparența democratică urmează o perioadă în care gradul scade și, la un moment dat, chiar dispare. Unele lucruri se întâmplă deja în acest fel. În Senatul în care am intrat, în 2012, era o Comisie de Strategie, care a funcționat vreo doi ani, cu bune și cu rele, dar a funcționat. După care ea a fost înlocuită, nu printr-o decizie a Senatului, ci printr-o decizie a conducerii Senatului, de Biroul Senatului, care discuta strategii, ceea ce înseamnă că protejezi o anumită viziune. Nu o mai testezi, nu îți mai asumi riscul să fie infirmată. Conform unui document pe care l-am primit de curând, Comisia de Strategie, din start, din regulament, e făcută din componența Biroului Senatului. Ca atare, ceea ce a devenit o realitate spre sfârșitul vechiului Senat, e acum o realitate în regulament, ceea ce arată că de la o deschidere democratică – strategia e discutată în Senat, pot apărea, așadar, alte viziuni, câștigă o viziune care, până la urmă, convinge mai mulți senatori –, trecem înspre o direcție în care strategia și viziunea sunt făcute de mai puține persoane și nu mai sunt supuse unei discuții. Lucrurile astea par, din nou, mici pași, dar direcția este întotdeauna relevantă și simptomatică.

Răzvan Cîmpean

Rezist cu greu o săptămână întreagă fără Bob Dylan sau Ada Milea, fără un serial bun, fără un roman sau un volum de poezie. În plus, dacă se nimereşte ceva interesant la teatru, ştiţi unde mă găsiţi. Şi, ca orice obsedat, scriu despre lucrurile astea ca şi cum ar fi singurele care contează.

Mai multe articole de