Rashōmon în regia lui Kurosawa

De . Categorii: Diverse, Doar online, Film

Etichete: ,

Publicat în November 20, 2017 , o comentarii

Scenariști: Ryu̅nosuke Akutagawa, Akira Kurosawa

Regizor: Akira Kurosawa

An: 1950

Distribuție : Takashi Shimura, Minoru Chiaki, Kichijirō Ueda, Toshirō Mifune, Machiko Kyō, Masayuki Mori, Noriko Honma, Daisuke Katō


Rashōmon este filmul care i-a deschis lui Kurosawa calea către o carieră internațională. Inițial, acesta nu părea foarte promițător din perspectiva producătorilor și a asistenților de regie, care mărturiseau că nu pot înțelege scenariul. „Voi spuneți că nu puteți înțelege scenariul deloc, dar acest lucru este din cauză că inima omului în sine este imposibil de înțeles.” Tema centrală a acestui film este umanul, omul în complexitatea lui, care refuză să își asume un adevăr, chiar și față de sine.

Acțiunea filmului se construiește în jurul unei crime al cărei făptaș se cunoaște, dar despre care nu se poate afla cum a fost comisă. Tocmai în jurul acestei probleme, jocul perspectivelor este creat într-un mod surprinzător, atât la nivelul naratorilor, cât și prin intermediul camerei. La nivelul naratorilor – prin cele trei variante ale crimei, filtrate, totuși, de memoria martorilor și completată de propria variantă a unuia dintre ei, iar la nivelul camerei – prin poziția sa față de personaj. Ipostaza omului la judecată este centrală, unde avem de-a face cu judecători fără voce și nevăzuți, a căror existență o presupunem doar prin raportarea personajelor la aceștia. În afară de mediumul prin intermediul căruia vorbește cel ucis, ceilalți care depun mărturie se uită către cameră, dar niciodată la ea, ca și cum ar fi ceva dincolo, ceea ce întărește, pe lângă gesturile lor, ipoteza existenței unor personaje care ies de sub ochiul camerei.

Regizorul preferă să nu șocheze privitorul, prezentând figura celui ucis doar atunci când el este încă în viață, în amintirile celorlalți. Cel mai dur cadru din scena luptei este fie fața schimonosită a criminalului, fie mâinile celui ucis, încleștate și încremenite de spaima cu care a murit, în funcție de amintirea în care ne aflăm.

Kurosawa a inovat lumea cinematografică prin acest film, fiind prima dată când camera se întoarce direct către soare și surprinde câteva cadre cu acesta. Regizorul povestește că ideea i-a venit gândindu-se cum să producă în pădure efectele de lumină și umbre dorite. Una dintre primele scene în care aplică această metodă este cea în care filmează drumul personajului-martor prin pădure, înainte ca acesta să găsească pălăria soției celui ucis. Drumul este privit din mai multe unghiuri, camera îndreptându-se de câteva ori și către cer. Soarele este surprins direct și în relatarea criminalului, Tajōmaru (Toshirō Mifune). Conform acestuia, totul s-a petrecut din cauza unei brize ușoare care a dezvelit chipul frumoasei soții a victimei (Machiko Kyō). Atras de frumusețea și de spiritul ei puternic, o silește să i se dăruiască. Totuși lupta personajului feminin pierde admirația inițială a atacatorului, deoarece ea cedează după primul sărut. Kurosawa marchează această trecere între zvârcolirea femeii si dăruirea sa voită prin întoarcerea privirii camerei, împreună cu cea a femeii, către soare.

Ar mai fi posibilitatea ca fuga, prezentă pe tot parcursul filmului, să facă trimitere la „dou”( 道), calea care este atât de importantă în cultura japoneză. Pentru un japonez, cu adevărat important nu este scopul, ci drumul pe care cineva îl parcurge pentru a ajunge acolo. De-a lungul filmului avem 3 variante ale unei crime, prezentate cu o anumită detașare (fiecare variantă este povestită de martorii care au fost prezenți la tribunal), privitorului lăsându-i-se libertatea de a alege să creadă oricare dintre variante. Totuși, cred că toate acestea induc o anumită confuzie din cauză că privitorului îi este dificil să încline către una dintre poveștile auzite. Aproape de final, apare o a patra variantă, susținută de către unul dintre martori, cel care a denunțat inițial cazul poliției  (Takashi Shimura) și care  a susținut în fața tribunalului că el a găsit doar niște indicii în pădure, indicii care l-au condus către cadavru. De fapt, la sfârșit aflăm că el a fost martorul întregii scene a crimei, dar că a refuzat să spună asta judecătorilor. Privitorul nu poate fi convins nici de veridicitatea acestei mărturii, lucru evident și din faptul că omul căruia i s-au povestit toate aceste variante (Kichijirō Ueda) nu o crede nici măcar pe ultima. În final nu putem cunoaște cauzele problemei – de ce și cum a fost omorât bărbatul? – ci doar înțelege că aceste variante au fost o cale către inima omului, în toată complexitatea ei.

Kurosawa este un regizor foarte atent la detalii, pentru care  contează fiecare aspect și care preferă, în loc să mizeze pe improvizație, să pregătească totul dinainte. De aceea, a acordat foarte mult timp restaurării porții Rashōmon, unde este centrată acțiunea filmului, înainte ca filmările să poată începe. Această poartă era cea de la intrarea în vechea capitală Kyōto și purta numele de Rajōmon. Numele a fost schimbat de către scriitorul de piese Nō, Kanze Nobumitsu, prin înlocuirea caracterului central din羅城門 [Ra-jō-mon], care semnifică „castel” cu cel pentru „viață”, 生 [shō]. Regizorul a cercetat foarte mult pentru a afla dimensiunile reale ale porții, însă nu a găsit nimic concret, deși știa că trebuie să fi fost unele impunătoare, de unde și mărimea extraordinară a porții în film.

Prin multiplicitatea perspectivelor, a structurii non-liniare și prin nerezolvarea clară a conflictului, filmul antrenează atenția privitorului pe întreg parcursul său. Mai mult decât atât, încurajează crearea unui orizont de așteptare pe care, însă, îl deconstruiește la fiecare pas. Cu toate acestea, Rashōmon oferă privitorului posibilitatea de a-și construi propriile imagini și, în anumite limite, chiar propriile variante ale acțiunii. Pentru aceia care nu sunt familiari cu filmele lui Kurosawa, acesta este un film potrivit cu care să începeți deoarece reușește să exploreze umanul fără să se propună pe sine ca revelație a unor modalități de înțelegere a sinelui sau a alterității – mod de abordare specific regizorului în multe dintre filmele sale.

 

Cravanciuc Alexandra-Valerica

 

Sursă foto:

https://www.criterion.com/films/307-rashomon

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de