Planeta Petrila (2016)

De . Categorii: Cronici, Doar online, Film, Social

Etichete:

Publicat în December 05, 2017 , o comentarii

Am plecat din Petrila în 2008, când aveam 12 ani. Ai mei și-au luat casa în spinare și ne-am dus undeva unde ei spuneau c-o să ne fie mai bine. Înainte să las tot ce era acolo în urmă le-am promis prietenelor că mă voi întoarce, că primul lucru pe care-l voi face la 18 ani va fi să mă urc în mașină și să mă întorc acasă, la ele, în locul dintre deal și munte. N-a fost să fie așa; la 18 ani m-am urcat într-un avion și m-am dus mult mai departe decât aș fi conceput eu la 12 ani și oricum, prietenele mele și-au văzut fiecare de viața lor, nu mă mai aștepta nimeni acasă. Asta se întâmpla în 2014.

Cândva între cele două date am dat de o pagină pe Facebook numită „Planeta Petrila” unde erau puse din când în când imagini cu locul sau cu evenimente culturale din zonă. După ce ani la rând le spuneam oamenilor că sunt din Petroșani, nu Petrila, ca să poată localiza mai bine zona, orașul devenise în sfârșit vizibil. Încă nu știa nimeni de Petrila, dar măcar știam eu că e cineva acolo căruia îi pasă și nu e singur.

În iunie 2017 a avut loc premiera documentarului „Planeta Petrila” chiar în localitate, urmând să fie apoi proiectat la TIFF (unde ia Premiul Publicului) și la Pelicam (unde ia Blacksea Docs Award). Descrierea documentarului de pe site-ul HBO GO sună cam așa : „Documentarul îl urmărește pe Barbu, un fost miner în vârstă de 61 de ani acum artist și activist care luptă să salveze clădirile unei mine de cărbuni și să le transforme în locuri dedicate culturii și istoriei.”

În principiu, chiar asta face. De la bun început ne este prezentat Ion Barbu, iar noi, ca spectatori, empatizăm cu el și încercările sale de a salva mina pe tot parcusul documentarului. Este o personalitate de zile mari, cu o carismă desăvârșită și care stârnește foare ușor râsul și simpatia. Dăscălescu documentează viața lui de zi cu zi, diversele ședințe, înființarea Muzeului Instalatorului Român din Petroșani și multele confruntări cu autoritățile locale, multele încercări de a face arta să crească de unde a murit o industrie. Al doilea „personaj” ales de regizor este minerul Cenușă, care luptă pentru colegii lui de echipă să obțină posturi la mina din Lonea după ce mina din Petrila va fi închisă. Cenușă apare în documentar ca vocea unui colectiv, una care trebuie să îi reprezinte și să îi susțină pe mineri în obiectivul și microfonul lui Dăscălescu. S-ar putea spune că prin Barbu ne esta arătată latura artistică și activistă a ceea ce se întâmplă în Petrila, în timp ce prin Cenușă vedem puțin din ce se întâmplă cu muncitorii.

Ce se întâmplă cu oamenii, cu petrilenii, cu muncitorii? E o întrebare pe care mulți și-au pus-o după vizionarea filmului și n-au găsit răspunsul în el, tocmai pentru că filmul se dedică misiunii lui Barbu de a pune Petrila pe picioare folosindu-se de cultură și nu lasă prea mult loc pentru alternative muncitorești. Petrila și oamenii ei se ascund undeva după mină (sau după Barbu) și nu intervin în poveste, nu sunt puși în vizibil, așa cum nici Dăscălescu nu intervine în poveștile spuse de cei doi protagoniști. Nu vedem efectele de-industrializării, nu vedem cum orașul caută alt punct de sprijin și poate cel mai important, nu vedem cât de gol e. În Petrila fanfara cântă la toate înmormântările iar în mod simbolic cântă și la închiderea minei Petrila, dar la fel de simbolic ar putea cânta de fiecare dată când o familie se mută, obligată de situație; la fel de simbolic ar putea cânta atunci când în loc să se muncească pentru reclădirea comunității se preferă spectacolul pentru cei din exterior.

Documentarul este foarte bine realizat din punct de vedere tehnic și foarte ușor de plăcut – cu un personaj central ca Ion Barbu, nici nu se putea pune altfel problema. Camera lui Andrei Dăscălescu surprinde foarte estetic contrastul dintre tonuri șterse și gri ale orașului și muralurile noi, colorate și pline de viață; ne duce cu gândul la un nou început pentru oraș, ne face să credem în misiunea lui Barbu și să ne solidarizăm cu ea.

Până la finalul documentarului pierdem însă din vedere esența locului. Șansa pe care unii o văd într-un oarecare turism cultural scapă din vedere viața care are loc în Valea Jiului și care se chinuie să ajungă la lumină. Prin salvarea minei Petrila ca un muzeu, o arhivă a ceea ce a fost demult, se oprește procesul de creștere și de regăsire al zonei care este absolut vital la momentul actual. Dacă nu, tot orașul ar putea fi un muzeu la dispoziția celor de afară, cu tot cu oameni, iar astfel nu ar mai trebui să ne punem orice fel de problemă în legătură cu Petrila; orașul a fost salvat, ce contează ce viitor are sau cum e să trăiești în post-industrial?

Acum când mă întreabă lumea de unde sunt, zic direct Petrila iar oamenii zâmbesc, spunând „ah, da, am văzut Planeta Petrila, mi-a plăcut mult”. Tot ce pot face e să zâmbesc și eu la rândul meu și să aștept vreo întrebare sau vreo remarcă legată de mină sau de petrileni. Nu vine niciodată. Tot ce sper e că o dată cu vizibilitatea dată de documentarul lui Dăscălescu va veni și solidaritatea și conștiința că acolo trebuie să se schimbe ceva, din moment ce nu e vorba despre piese de muzeu, ci despre o comunitate întreagă, viitorul unor oameni.

Imagine: docuart.ro

Jessica Brenda

Studentă la Facultatea de Litere majoritatea timpului, ferm convinsă că viața e un film de Iñárritu în care nimeni nu știe spaniolă. Sunt mai mereu cu camera în mână și în fața scenei, nu neapărat în ordinea asta.

Mai multe articole de