Richard Dawson – Peasant (2017)

De . Categorii: Cronici, Doar online, Muzica

Etichete: ,

Publicat în January 07, 2018 , o comentarii

Ce face ca travaliul descifrării muzicii să devină o activitate plăcută dincolo de discrepanțele gusturilor sau de nonconformismul artelor abstracte? La această întrebare poate să răspundă Richard Dawson, cântăreț și compozitor din Newcastle, prin cel mai recent LP, Peasant, lansat pe 2 iunie la casa de discuri Weird World.

Știm că avem de-a face cu un muzician experimentalist când acesta ia asupra lui sarcina de a transforma un amestec de influențe și subgenuri într-un proiect de sine stătător și cu un mesaj anecdotic de talia unei adevărate narațiuni poetizate a modernului. El reușește să atribuie folkului – un gen cu rădăcini atât de puternic înfipte într-o cultură muzicală bine delimitată – nuanțe de domeniul psihedelicului, avangardei sau, mai recent și vag definit, freak folk.

Cu cele șase albume de până acum, Dawson și-a instituit o persona a muzicii sale pe garaficul rock-ului experimental, undeva între (sau încercând să depășească) artiști precum Mike Patton, Captain Beefheart și Mike Waterson. Cu inflexiuni de blues, muzică devoțională de tip Sufi sau amintind pe alocuri de Robert Wyatt, stilul lui Dawson nu este ușor digerabil, cu atât mai mult cu cât se distanțează de influențele amintite printr-o violență programatică.

Astfel că în ultimul album înainte de Peasant (Nothing Important, 2014) culminează turnura pe care o ia folkul britanic odată cu Dawson: sub aparența structurii simetrice, ne trezim izbiți de haosul unei conștiințe confuze, expuse brutal ascultătorului. La extreme se află două piese scurte care constau în întregime dintr-un instrumental zgomotos de o corporalitate periculoasă. Acestea flanchează alte două compoziții întinse ca durată, dar care suscită căutarea atentă a unui mesaj ce se dovedește în unele cazuri chiar autobiografic. Stridența instrumentelor trimite la un imaginar aproape pictural al muzicii.

Cum reușește un asemenea stil să ajungă până și la cei mai puțin „pretențioși” în ale experimentalului este pasul înainte pe care îl face albumul Peasant, cea mai accesibilă formă pe care a luat-o muzica lui Dawson până acum.

Albumul conține 11 piese relativ lungi, dar semnificativ mai echilibrate în structura de ansamblu decât albumele precedente. Titlurile – inclusiv al albumului – desemnează statutul celor care „povestesc” fiecare cântec, de unde superba evoluție a vocii lui Dawson ca story-teller. Și nu este vorba de orice poveste, ci de o polifonie care dă viață unei lumi în aparență inaccesibile omului contemporan: Peasant este un album conceptual care ne trimite în epoca medievală, undeva între anii 500 și 700, după retragerea trupelor romane din Britannia. Însă albumul nu se vrea unul corect din punct de vedere istoric, ci o succesiune de povestiri care să transmită o anumită atmosferă pe care Dawson o asociază unei populații reduse la o stare aproape tribală. Muzical, acest efect se produce prin asemănarea efectivă a melodiilor cu stilul laic medieval, nu atât prin instrumentele în sine, cât prin modul în care acestea sunt folosite și alăturate vocilor insolite, de o armonie stranie.

Cu toate acestea, survine din partea ascultătorului o empatizare profundă cu fiecare personaj, de la prostituată la soldat, sau de la cerșetor la peasant – pe care îl suspectăm a fi însuși artistul din postura lui simbolică, nu de rapsod, ci de modest muncitor al pământului. Printre aceste personaje, totuși în afara ierarhiei societății medievale, se numără și creaturi mitice, precum căpcăunul, himerice – the Shapeshifter, sau obscure, No-one.

Frumusețea lumii imaginate este rafinată într-un mod bizar, peisajele sunt vii, carnale în sensul cel mai propriu, un exemplu expresiv fiind a doua piesă – ”Ogre” – care se deschide cu o imagine grotescă, dar înălțătoare: ”A dice of houses cast with clay and sheepdung/ Through a soup of starlit peatsmoke/ Gradually emerges as we descend”. La fel și această muzică se dezvăluie mai mult cu cât ne adâncim în tărâmul ei mistic la fiecare nouă audiție.

Limbajul în sine este poetic, auratic pentru cititorul de poezie de acum. Însă pentru ascultătorul lui Dawson, întâmpinat de inflexiunile teatrale ale vocii lui (când gravă, guturală sau aproape rostită, când stridentă, nazală sau ludică) însoțite de armoniile atipice ale unui cor juvenil, discursurile devin incantații ale unui suflet mai bătrân decât lumea.

Instrumentalul pune cel mai mult în valoare expresivitatea întregului album. Un aspect din biografia artistului merită menționat aici, întrucât i-a marcat amprenta stilului în chiar începuturile formării sale muzicale. După ce lucrase timp de 10 ani în diverse magazine de discuri, a decis să își cumpere o chitară acustică ieftină cu corzi de nylon, care a devenit o revelație în momentul când, după ce a stricat-o din greșeală și a fost reparată, ea dădea un sunet nou, unic. Acea chitară este de atunci instrumentul lui principal și poate fi auzită cel mai pregnant în fiecare melodie. Ea conferă nuanțele rustice, primitive și pasionale rezultate în urma unei interpretări precise și haotice totodată, corzile fiind aproape smulse cu o forță și o stăpânire fascinante.

Un alt aspect deosebit este modul în care sunt introduse și evidențiate instrumentele, vizibil mai ales în piesa care deschide albumul și care are un pronunțat caracter ludic – ”Herald” joacă rolul pe care îl anunță (heraldul medieval vestește începutul turnirurilor), instrumentul folosit (trompeta) este de asemenea în concordanță cu rolul, dar Dawson duce jocul la un alt nivel când, de la jumătatea melodiei, corul trompetelor – unificat, armonic – se dispersează, fiecare instrument devine stângaci și indiferent celuilalt, spre final ascultătorul asistând la un fel de desfășurare a unei repetiții ca înainte de spectacol.

În ciuda acestor inovații de care un artist de felul lui Dawson nu se poate lipsi, este evidentă o abordare mai convențională a structurilor cântecelor, acordurile sunt preponderent în gama majoră, ritmurile sunt regulate și energice, este o muzică mult mai plăcută, mai „ascultabilă”, strict în sensul clasic al compoziției. Îmbinarea acestor fațete (arhaic – futurist, plăcut – perturbator) poate fi observată și în colajul care este coperta albumului: o fotografie realistă din interiorul unei păduri, editată pentru a părea veche, în care se avântă o creatură antropomorfă, cu un contur bine definit, în stil de animație, dar totuși de neidentificat ca specie, totul sub un titlu cu font ludic.

Sunetele ambientale care se aud chiar dincolo de instrumentele atât de diversificate și utilizate cu pathos, dincolo de mulțimea de voci în armonie, atestă ca Peasant este un moment, că se întâmplă acum și că nu este menit să rămână în studio.

Cu acest album, este evident că Dawson face un efort pentru a se apropia de o gamă cât mai amplă de ascultători, demolează orice eventuală opinie care ar afirma că muzica experimentală ar fi un hazard ușor de construit sau un haos fără vreo poveste de spus mai departe, și mai ales pe aceea că doar anumiți oameni pot înțelege unele genuri muzicale.

Roxana Pop

Redactor Am stat 5 ore sa scriu asta. Curaj. Hai ca se poate!

Mai multe articole de