Herta Müller: „Vătămarea este o legătură intimă“

De . Categorii: Carte, Cronici, Doar online

Etichete:

Publicat în March 25, 2018 , o comentarii

Literatura Hertei Müller, laureata Premiului Nobel pentru Literatură în 2009, are drept trăsătură de bază concentrația poetică, fapt care o face greu de citit pentru multe persoane, căci fiecare propoziție trebuie citită cu multă atenție și „înregistrată“. Acest lucru se reflectă și în volumul de interviuri Patria mea era un sâmbure de măr: O discuție cu Angelika Klammer, apărut la editura Humanitas în 2016 în traducerea lui Alexandru Al. Șahighian. Titlul face referire la un spațiu carceral minimal care pune presiune asupra persoanei – metafora unei dictaturi.

Prima parte, „Bufnițe pe acoperiș”, are ca tematică copilăria autoarei în satul șvăbesc Nițchidorf din Banat. Scriitoarea discută despre tristețea rurală, adică despre sentimentul de singurătate, având drept prietene plantele din vale pe care uneori le și mânca. Acest joc ludic o anunță pe viitoarea poetă: „Eram convinsă că plantele stau nemișcate numai peste zi, dar că noaptea, când toată lumea doarme, ele umblă încolo și încoace făcându-și vizite ori călătorind în alte ținuturi. Că rădăcinile lor rămân în pământ, așteptându-le, și că spre dimineață, când se luminează, ele se întorc, acesta fiind motivul pentru care cresc în același loc zi de zi“ (p. 9). Dar copilul de atunci evident că nu confesa nimănui aceste gânduri: „De m-ar fi prins lumea cu de-astea, ar fi fost cel mai rău lucru cu putință, fiindcă s-ar fi crezut că nu-s normală la cap“ (p. 11).

O superstiție era că dacă bufnița era pe acoperiș și țipa, atunci cineva din casa aceea urma să moară. Iar întâlnirea cu moartea a fost bruscă. Un moment important e acela când, trecând pe stradă, copila vede pe cineva murind, iar un trecător îi acoperă fața cu un ziar. Un altul ia ziarul și îl înlocuiește cu o batistă.

Întrebarea „Ai  o batistă?“ reprezenta pentru copilă un atașament mascat al mamei față de ea. Pentru ea, batistele sunt obiecte proteice (cu caracter schimbător), folosite „pentru suflatul nasului, pentru lacrimi, ștersul mâinilor, bandajarea unei răni, improvizarea unei fâșii pentru a apuca ceva ori pentru a pune în ea niște bani, pentru a-ți acoperi capul când bate soarele sau plouă“ (p. 20). Privată de iubire, „sentimentele nu existau decât în invizibil“ (p. 21). Confesându-se, scriitoarea afirmă că: „Cred că m-aș fi speriat dacă dintr-odată mama m-ar fi mângâiat. N-aș fi resimțit-o ca pe o mângâiere, probabil că n-aș fi fost pregătită sufletește pentru asta și nici n-aș fi fost în stare s-o interpretez ca pe o tandrețe și s-o support în acel moment neașteptat“ (p. 21).

Batista apare ca un obiect central, atât în discursul pe care l-a susținut cu ocazia decernării premiului Nobel, dar și în romanul Încă de pe atunci era vulpea vânătorul, bastistă folosită când stătea pe casa scărilor, după ce fabrica în care lucra a dat-o afară din birou pentru că nu dorea să fie informatoare.

În partea a doua a volumului de interviuri, Rima o știe, Herta Müller mărturisește că nu-și putea exprima sentimentele deoarece cuvântul „singurătate“ nu exista în dialectul satului, ci doar cuvântul «ALLEIN [singur], pronunțat „alleenig“, iar asta nu eram niciuna din noi când vorbeam împreună» (p. 27). Herta Müller atinge multe puncte sensibile, precum ura Asociației Șvabilor Bănățeni care a conlucrat împotriva ei și după emigrarea în Germania din 1987, fiind defăimată ca informatoare a Securității – o absurditate. Pentru Asociația conaționalilor, Ținuturile joase a reprezentat un scandal enorm și o monstruozitate deoarece ei nu-și puteau imagina patria lor ca ceva imperfect. Ideologia patriei nu vedea dincolo de dictatură.

În „Hainele socialismului”, scriitoarea vorbește despre partea estetică a operei sale: „Esteticul nu-i doar un „mijloc stilistic“, e și substanță. Determină conținutul tuturor lucrurilor, și nu doar propoziția pe care-o scrii“ (p. 66). Ea își dă seama de faptul că frumosul devenea frumos prin prisma literaturii ei, față de urâtul care nu avea nevoie de nimic ca să rămână urât: „[…] nu cunosc o estetică venită din preexistent, ci doar una venită din nevoia de afară și dinăuntru. De aceea mi-e așa de greu să vorbesc despre artă. Urâtul n-avea nevoie de mine să fie urât, era deja gata întronat, puternic, irevocabil. Frumosul însă avea nevoie de mine ca să fie frumos. Frumosul îl cărai cu tine ca individ.  Exista în tine, ambulant și năucit. Era sprinten și pe fugă […]“ (p. 69).

„Un bărbat cu un buchet de flori” are ca subiect o discuție pe marginea romanului Animalul inimii (traducerea engleză The Land of Green Plums de Michael Hoffman e una excepțională, câștigând astfel Premiul IMPAC Dublin 1998), povestea unor prieteni care sunt urmăriți de Securitate după ce pun întrebări în urma sinuciderii unei prietene. Frica este senzația cea mai puternică pe care o cunosc: „Fricile alternează ca niște culori și colorează totul, pătrund în toate celelalte sentimente. Când ți-e frică, nu cauți cuvintele care s-o descrie. Asta n-ar schimba nimic. Uneori însă, știi ulterior ce frică te-a încercat. Sau ți-o spune unul dintre prieteni“ (p. 100).

În „Plin de o simțire rece”, Herta Müller discută despre interogatoriile la care a fost supusă de către Securitate. Nu era niciodată chemată în scris pentru a nu exista dovezi. Această confruntare era directă precum „tabloul de pe perete pus pe pat, pantoful pe frigider, sau scaunul din bucătărie în cameră“ (p. 108), dar și ascunsă precum tăierea blănii de vulpe, mult prea frumoasă pentru a fi tăiată, sau instalarea de microfoane în apartament. Scriitoarea e de părere că „chiar și după prăbușirea regimului, reprezentantul socialist al autoritarismului și-a păstrat până în ziua de azi atitudinea și mentalitatea“ (p. 122), dându-l drept exemplu pe Putin. Ea vorbește și despre distrugerea, nu doar epurarea, unor dosare ale Securității de după 1990.

În „Regimul își îngroapă crimele”, scriitoarea dă drept exemplu Cimitirul săracilor din Timișoara, unde multe persoane au fost înmormântate fără sicriu. În următorul capitolul, „Să răsufli ușurat de două ori”, povestește despre cum și-a primit dosarul de Securitate din care lipsesc pagini întregi, semn că noul serviciu secret SRI s-a implicat în epurarea lui. Vorbește și despre aflarea veștii că Oskar Pastior a colaborat cu Securitatea, fiind silit să aleagă între colaborare și închisoare. Colaborarea forțată era numită de el „complex al greței“.

În „Frumusețile patriei mele”, Herta Müller vorbește despre călătoriile ei în Germania, despre sentimentul de însingurare după lecturile publice, dar și despre plecarea definitivă din România și despre șicanele Securității, precum percheziția din ultimul moment și teama de a pierde trenul, dar și ștampila cu data de 29 februarie 1987, una inexistentă.

În capitolul dedicat lui Oskar Pastior, scriitoarea povestește despre munca lor în legătură cu redarea experienței din lagăr a lui Oskar. Redarea memoriile lui Oskar, care vorbea despre lagăr pentru prima dată după 60 de ani, a durat peste un an, el murind în acest timp. Vizitând locurile lagărelor unde a fost deținut, Oskar era fericit, semn că acasă a devenit lagărul. „Vătămarea este o legătură intimă“, adaugă Herta. Din munca celor doi, care „trebuia să fie o documentare poetică a lagărului“ (p. 186), scriitoarea a creat romanul Leagănul respirării, pornind de la remarci marginale pentru a crea mici situații. Naratorul subiectiv este un bătrân arhitect pe nume Leo Auberg care privește retrospetiv viața din lagăr.

În ultimul capitol, intitulat „Sertare și litere”, Herta Müller vorbește despre poemele-colaj. Acestea au început sub forma unor ilustrate de salut către prieteni și au continuat sub forma colajelor: „Cuvintele decupate diferă toate între ele, fiecare cuvânt e un alt obiect, poate chiar un individ. Felul cum arată, diferitele mărimi, culoarea, tiparul sunt la fel de importante pentru colaj ca și sensul cuvântului“ (p. 197). Printre volumele de poeme-colaj publicate în limba germană (Im Haarknoten wohnt eine Dame/ În coc locuiește o damă; Vater telefoniert mit den Fliegen/ Tata le telefonează muștelor – un text despre arta colajului însoțit de câteva poeme în românește de Corina Bernic se poate citi în revista Poesis International în numărul din septembrie 2012; Die blassen Herren mit den Mokkatassen/ Domnii palizi cu ceștile lor de moca) se numără și un volum în limba română intitulat Este sau nu este Ion (Editura Polirom, 2005).

Patria mea era/ un sâmbure de măr/ căutându-mi drumul / între seceră și stea este rima pe care Herta Müller o folosea în drum spre interogatoriu. Acest volum de interviuri străbate opera și viața scriitoarei de la debutul cu Ținuturi joase și până la Leagănul respirării, redând franc experiența ei cu Securitatea din România, dar și stilul ei cu accente poetice care a consacrat-o.

Paul Golban

Îmi place literatura scandinavă și cred că a o traduce în română înseamnă a o reciti. Iar acest lucru este cu atât mai adevărat în ceea ce privește poezia; ceea ce nu traduci cuvânt cu cuvânt rămâne poezie creată de tine.

Mai multe articole de