Constantin C. Petolescu: Geneza poporului român

De . Categorii: Carte, Cronici, Doar online

Etichete:

Publicat în March 29, 2018 , o comentarii

Geneza poporului român. O sinteză arheologică și istorică (Constantin C. Petolescu, București, Editura Enciclopedică, 2017, 267p. + 2 hărți) este un volum de sinteză care are ca temă etnogeneza românilor sau „în cuvinte mai simple”, după cum propune autorul în cuvântul-înainte (p. 9), formarea poporului român.

Cititorului i se oferă în debutul cărții o „Introducere istorică”. Este rezumată conjunctura delicată în care acest subiect, anume al etnogenezei poporului român, s-a plasat pentru o lungă perioadă de timp, fiind totodată diagnosticat și argumentat cu referințe exacte. Vorbim, totuși, de un interval întins de conflict, cu cotiturile și răsturnările sale de situație, așadar, un „cuvânt-înainte” de câteva pagini (p. 9–18) poate să se simtă neîndestulător.

Lui Petolescu i s-a acordat în anul 2000 premiul „Vasile Pârvan” al Academiei Române. A publicat volume de referință în ceea ce privește antichitatea romană de la Nordul și Sudul Dunării, dintre care reținem aici Inscripții latine din Dacia (ILD, 2005, a doua ediție revizuită în 2016), Dacia. Un mileniu de istorie (2010) etc. Aparte de aceste cărți, care sunt și rezultatul unei munci îndelungate de teren, subliniem că istoricul C. Petolescu a efectuat săpături arheologice la Sucidava, Slăveni, Romula, Buridava. În calitatea sa de membru în proiectul de reeditare a fasciculelor pentru România (Oltenia, Dobrogea) ale faimosului Corpus Inscriptionum Latinarum (CIL), este legitim să afirmăm, pe de o parte, că autorul este o sursă credibilă, iar  volumul rezultat se așteaptă să reflecte rigurozitatea și eforturile unui cercetător serios, pe de altă parte. Totodată, suntem îndreptățiți să remarcăm faptul că ne aflăm în fața unei lucrări care se dorește un punct de reper în literatura de specialitate.

Munca impresionantă depusă în realizarea volumului poate fi dedusă cu ușurință și din simpla examinare a  numărului de trimiteri (996 de note bibliografice în cca 100 de pagini). Mai mult, pe lângă datele istorice pe care autorul ni le furnizează în abundență, deseori sunt ilustrate și „episoade” polemice dintre cercetători și direcții interpretative în legătură cu unele obstacole cheie din „povestea” etnogenezei.

Cele patru capitole ale volumului acoperă o perioadă mai mare de un mileniu: de la pătrunderea  romanilor în Peninsula Balcanică, până la nașterea poporului român și a limbii române, incluzând separarea dialectală (desprinderea celor patru dialecte – aromâna, istroromâna, meglenoromâna și dacoromâna – din trunchiul românei comune). Prezentarea faptelor istorice este cronologică, iar la polii capitolelor stau evenimente mari care ajută la o înțelegere clară a fenomenului. Spre exemplu, capitolul al II-lea, intitulat „Dacia în Orbis Romanus” (p. 43–103), începe cu cucerirea Daciei și se termină cu Bellum Scythicum (Războiul Scitic) care duce la „retragerea Aureliană”.

Cu toate că sinteza este rezultatul unei munci admirabile, nu înseamnă că volumul nu are cusur. Dificultăți de coerență în logica lucrării pot fi identificate la o citire critică. La un moment dat, cercetătorul argumentează că Dacia ar fi fost pierdută cu câțiva ani înainte de data unanim acceptată pentru retragerea aureliană, deci, 267–268 e.n., în loc de 271 e.n. Nu argumentele sunt însă aici problema, ci faptul că următorul capitol începe tot cu anul 271 e.n. ca reper, în pofida demonstrației din capitolul trecut. În alte locuri, pentru susținerea unor teze, istoricul se întâmplă să mai forțeze unele etimologii. De exemplu,  cuvântului lighioană, istoricul îi atribuie un etimon latin, anume legionis, pe când originea acestuia este, de fapt, una slavă: legeonŭ.)

Volumul se încheie cu o Anexă în care se reproduc atât rugăciunea Tatăl nostru în italiană, dalmată, dialectele aromân și istroromân, precum și crezul în dialectul istroromân și latină (Credo). Pentru cineva care găsește frumusețe în astfel de paralele, lectura acestora poate fi tulburătoare, în cel mai bun sens al cuvântului: „Io cred în ur Domnu, Ceace carle țire tote, carle facut-a ceru și pemintu, ceale ce se vedu și ceale ce nu se vedu./ Și în Gospodinu Isus Crist, Fil’u lu Domnu, îns nascut, carle din Ceace s-a nascut, mant’e de toț secoli.” (p. 174).

Am exemplificat unele sincope de dragul echilibrului. Fără îndoială că echilibru este și ceea ce Constantin C. Petolescu își dorește în mediul cercetătorilor și al celor interesați din domeniu. Lucrarea rămâne, însă, o cercetare valoroasă, fiind ultima (în sensul de cea mai apropiată nouă) de o asemenea amploare și importanță. Parcurgerea volumului nu este ușoară, iar cel neavizat se poate găsi în fața  unei incursiuni istorice lungi și dificil de digerat. În ciuda acestui fapt, cititorul se poate considera „la zi” cu problema genezei poporului român după parcurgerea cărții, iar pentru cei cărora intervalele de negură din istorie încă le mai frământă gândurile, lucrarea istoricului Constantin C. Petolescu, Geneza poporului român, poate reprezenta o aventură interesantă în trecutul acestui popor, având meritul de a  clarifica ambiguități și de a îmbogăți cunoștințe, coordonate care se doresc de bază pentru oricine se angajează într-o dezbatere de ordin istoric și lingvistic. Iar pentru specialiști această sinteză este un eveniment important.

Ionucu Pop

Om bun

Mai multe articole de