Scriere creativă cu Simona Popescu: Fais ce que tu voudras!

De . Categorii: Dosar Litere, Dosare, anchete

Etichete: ,

Publicat în March 06, 2018 , o comentarii

Studiul literaturii într-o universitate a viitorului – exerciții de imaginație. Dar imaginaţia e, uneori, realitatea din altă parte – sau de mai tîrziu! Pînă la imaginaţia pură, unde vedem, cu ochii minții, universitatea din alt secol funcţionînd pe bază de impulsuri informatice şi afective venite dinspre „maşinile dezirante”, iar (hyper)literatura conectată printr-un program special stabilit de autori (sau hermeneuții lui) la sunetele şi imaginile lumii, să ne ocupăm puţin de imaginația legată de realitatea imediată.

 

De imaginat, mi-am imaginat (realist!) mereu cursul „ideal” de literatură ca fiind un curs de lectură și scriere creativă care să dureze un an, altfel nu e eficient (e ca și cum ai lua antibiotice 3 zile în loc de 5!). Mi-am imaginat și un mic departament de acest fel, cum existau cel de teoria literaturii, cel de folclor sau de literatură universală și comparată. Ba chiar un masterat în continuarea studiilor literare, care să creeze competențe nu doar pentru un viitor scriitor, ci pentru oricine ar lucra mai tîrziu cu ceea ce numim „creativitate” (redactori, editori, jurnaliști, manageri culturali, specialiști în publicitate, „creatori de evenimente”, artiști vizuali, filozofi – nu doar ai limbajului, scenariști etc). Cum catedre/ masterate de creative writing există în toate marile universităţi ale lumii, am început să mă documentez citind varii site-uri – mai ales americane, englezeşti (am dat și de un masterat d’écriture créative de la Sorbona – care, între timp, a dispărut, am citit mai ieri deconcertantul anunţ: „Expression écrite et atelier d’écriture créative, niveau 1. Discipline rare. Non”).

 

Am avut un an, prin 2005, parcă, în care am fost lăsată să ţin, de capul meu, un curs de „scriere creativă” (de fapt, unul de scrierereactivă, căci ea era stimulată de cititul anumitor autori). Creativi (la cum e evaluată azi “creativitatea”) ar mai fi, dar reactivi mai puțini, pentru că trebuie să ai la ce reacționa, adică-ți trebuie ceva cultură (nu doar literară). Nu ştiam ce fac alţii prin lume, l-am gîndit pentru genul de studenţi asemănători studentei care am fost. Am avut un plan de bătaie de la bun început, dar, de la o întîlnire la alta, îmi veneau tot felul de idei. Porneam de la nişte autori ca să ajungem la alţii, la marile teme ale literaturii şi la descoperirea personalităţii, stilului și temelor personale ale fiecărui student în parte, prin citit (oarecum dirijat) şi-apoi scris intensiv. Am avut şi noroc în anul ăla, am prins ultima serie de patru ani, ştiau carte, nu glumă. Şi-au ales cursul în cunoştinţă de cauză, erau cu adevărat interesaţi de literatură, aveau chef de scris, de citit, de vorbit, nu trăgeam eu de ei, aveau poftă să surprindă, era şi un soi de concurenţă, ca între prieteni (unii exigenți și perfecționiști). Cu ei am pornit şi romanul colectiv Rubik, apoi ni s-au alăturat alţii. Dintre aceşti alţii, cîţiva au venit un an mai tîrziu la un curs asemănător, într-o formulă „ajustată” (cum mi s-a sugerat de către şeful de catedră) la „curricula” universitară. Păi cam aşa mi s-a sugerat şi prin toamna lui 2014 să fac la masteratul de editare: mai „ajustat”, mai  multă teorie despre lectură şi mai puţină creativitate/reactivitate. Ce-şi imaginau oare „organizatorii” că făceam eu acolo, la masteratul lor? Cenaclu? Am renunţat la curs, deşi îmi erau dragi studenţii, plin de entuziasm. Mie mi se părea că ei, care vor ajunge editori sau redactori de carte, deși aveau cursuri de corectură sau sociologia cărţii sau legate de ediţiile critice etc., nu prea se descurcau acolo unde, după mine, era cel mai important – nu prea ştiau, adică, literatură (nu doar română), mai nimic despre scriitorii activi (cu care ar fi urmat să lucreze în viitor, ca oameni de editură, redactori sau PR-işti), nu prea erau orientaţi spre ceea ce se scrie acum în lume şi la noi, nu-şi formaseră gustul literar, le lipsea profesionalismul (dar de-aia urmau un master, nu?).  Aici chiar puteam să-i ajut, vroiau şi ei să-i ajut în ceea ce priveşte competenţa, expertiza literară (fără de care o editură e nulă). Cînd îi întrebam, la început, ce vor să se facă după ce termină masteratul, 90% se repezeau să spună: „corectori”. Le-am dat curaj să încerce să gîndească la altă scară, să imagineze colecţii, proiecte editoriale pe unde vor ajunge, să se gîndească chiar să înfiinţeze (poate împreună) mici edituri de nişă etc. Le-am adus scriitori invitaţi, am vorbit despre cărţi, despre scrisul şi cititul profesionist (începeam, de altfel, cursul chiar cu Cititori buni, scriitori buni, eseul lui Nabokov). Ne-am ocupat și de teorie (legată de actul lecturii, de receptare). Şi le dădeam uneori prilejul să „rateze” cîte un gen – proză, o dată chiar şi poezie (că poate e valabil şi pentru un editor ce spunea Călinescu despre criticul literar!). Mă gîndeam că n-ar fi rău să încerce măcar să scrie, din cînd în cînd, aici, la curs, literatură, să vadă cum e – mai ales că vor ajunge mai repede sau mai tîrziu în situaţia de a accepta sau respinge manuscrise. Cum să accepte sau să respingă un autor dacă ştiu doar corectură, sociologia cărţii sau teoria lecturii? Cum, dacă n-au citit destul, dacă n-au scris nimic în viaţa lor? Cum ar fi dat ei sugestii autorilor, cum ar fi făcut din manuscrisele primite niște cărți mai bune? (Sigur că se poate și fără să scrii tu însuți, dar e mai bine cînd măcar ai încercat. În general, la noi, cei mai buni editori sînt cei care și scriu ei înșiși literatură). Pe unii i-am învăţat, din mers, chiar şi corectură (făcuseră un semestru şi uitaseră, am recuperat în juma’ de oră!). Mi-a părut rău că a trebuit să renunţ la cursul ăsta prea – pentru unii dintre colegi – „creativ”. Eu cred că un editor e musai să fie creativ, să aibă gust literar, să fie destupat, să aibă „nas” pentru tot ce e valoros. Nici doar teorie (fără aderenţă la real) şi nici doar „practica editării” (fără aderenţă la adevărata viaţă a literaturii!). Iar exercițiile de literatură nu dăunează sănătății (minții)! Dimpotrivă.

 

Exerciţii de scriere (și gîndirere) liberă – îi spun aşa – liberă de teme şi exerciţii şi limbaj (pseudo)academic am tot făcut de cînd mă ştiu cu studenţii – cu cei de la Litere, de la Biblioteconomie, de la masteratul de Editare, de la cel de Studii literare, ba chiar, punctual, şi cu fetele de la AMS (Asistenţă managerială şi secretariat). Întotdeauna mi-am zis că am în faţă nişte colegi, viitori profesori, redactori de carte, editori, bibliotecari şi manageriţe (sau secretare). În funcţie de profil, am vorbit altfel despre literatură şi le-am dat de scris în clasă, așa, cîte un pic, din cînd în cînd, spre deliciul lor (și-al meu) literatură. De ce nu? Literatură de scris în prelungirea literaturii despre care vorbeam, ocupîndu-ne de un scriitor sau altul. De pildă, după un curs de avangardă, fetele de la AMS au scris cele mai „tari” manifeste (politice, sociale). Dar cu excepția anului 2005, niciodată n-am avut senzaţia că lucrez cu viitorii mei colegi/prieteni scriitori. Cum ar fi? Cum ar fi!

 

Acum un an, la o şedinţă a catedrei lărgite (că s-au topit diversele catedre într-una singură), s-a discutat despre necesitatea unui nou masterat, toată lumea era preocupată de eficienţă, nu mai puteam funcţiona cu cîţiva înscrişi, ca pînă acum (la Studii literare rămăseseră 7, iar la Teoria literaturii, cam tot atîţia). De ce nu mai continua lumea studiile aprofundate la noi? Și iată-mă luîndu-mi inima-n dinți și propunînd un masterat de creative writing, pur și simplu. Și iată-mă dînd explicații. Mă gîndeam că în oraş (Bucureşti) funcţionau mai multe „ateliere de scriere creativă” pe bani (nu puţini). Am fost invitată o dată la unul dintre ele, ca scriitoare, într-o duminică. Erau în sală peste 20 de aspiranţi, studenţi sau absolvenţi ai altor facultăţi (unii foarte buni, îmi trimiseseră toţi textele lor înainte de întîlnire). Cei 20, dar şi alţii, de la alte ateliere din Bucureşti (sau poate chiar din ţară) ar fi venit, cu siguranță, pe 0 lei, la un curs de doi ani cu unii dintre cei mai buni specialişti în literatură şi cu unii dintre cei mai interesanţi scriitori de azi (profesori la noi, la Litere, cel puțin vreo șase). Sigur, n-am îndrăznit să merg pînă acolo încît să visez cursuri separate de proză sau poezie, ca-n lumea largă. (Cum ar fi fost să propun un curs de scris poezie?) Bine, ne mai gîndim, vedem ce și cum. Pot să fac o schiță de proiect? Încerc…

Ei, și m-apuc eu să convorbesc cu idealuri, să-mi imaginez ceva cum nu mai există pe la noi (singura excepţie: masteratul de la Braşov, construit de dragul meu prieten Andrei, cu succes) şi atît de obişnuit (era să spun banal!) mai ales în facultăţile din lumea vorbitoare de engleză. Am căutat să-mi dau curaj căutînd informaţii despre aceste masterate gîndite în fel şi chip prin alte părţi. Am dat de titulatura sub care funcţionează unii dintre colegii mei de aiurea: Professor of Writing and Literature sau de titulatura departamentelor, a catedrelor: English Literature and Creative Writing (împreună, iar nu separat). Am dat chiar de impresionante filmuleţe cu studenţi care au urmat astfel de cursuri, de pildă unul de „lyrics and poetry”, îşi puneau versurile pe muzică, unii chiar cîntau şi la chitară (ca naiba, dar versurile nu erau rele).

Ştiam ce voiam. Cursuri în care ar fi fost implicaţi mai toţi colegii mei de la Litere, indiferent de specialitate – comparată, teoria literaturii, universală, istoria literaturii române (altfel re/citită/înţeleasă de cei care vor să ajungă scriitori!), dar și cei de la limbi străine. O reluare a unor discipline regîndite pentru viitori scriitori (orice scriitor ar avea nevoie de o astfel de articulare culturală minimală), pentru viitori creatori (și de „evenimente culturale”). Poate părea, în România, neserios, inutil un masterat din care să ieşi cu o diplomă de creative writing – un MFA in CW (Master of Fine Arts in Creative Writing)! Îmi închipuiam, în tot acest timp, neliniştea (de)ontologică a celor care se cred serioşi şi utili, unici purtători ai cunoştinţelor serioase şi utile, căci „academice”. „Purtătorii” ar putea avea, însă, surprize!

 

Ei, și pe cînd mă urneam eu (mai greu) cu gîndul să fac o echipă (mai ales cu, dintre profesori, colegii mei scriitori) cu care să concoctăm revoluţionarul proiect, am aflat că se crease o alta care deja articulase ceva… european, cu de toate pentru toți. Urma să concurăm cu proiectele. Am renunţat. Dar am rămas cu utopia. Îmi imaginez, din cînd în cînd, cum studenţii ar fi depus o aplicaţie şi texte (de poezie şi proză), urmînd să facem o selecţie (că nu intră oricine la un masterat, nu?). Îmi imaginez cum am fi lucrat nu înghesuit într-un semestru (nu poţi face nimic într-un semestru, dacă vrei cu adevărat să ajuţi la formarea cuiva ca scriitor), ci cu un curs desfăşurat pe un an întreg, îmi imaginez cum am fi re-citit marile cărţi ale lumii şi marile cărţi româneşti, am fi vorbit despre ele, am fi scris despre ele, pornind de la ele, reacţionînd la ele. Îmi imaginez cum am fi invitat scriitori. Dizertaţia ar fi putut fi un fragment de literatură (mai mult decît cerinţele de la o prestigioasă universitate: „2.500 word portfolio of creative work (or equivalent for poetry), plus a 500 work reflective critical commentary”). Ar fi venit sigur absolvenţi de la alte facultăţi, cei de la arte, de pildă, cu care am lucrat pentru romanul Rubik (pe partea lui de DVD). Cei de la limbi străine, desigur. Dar şi cei de la filozofie sau chiar alte facultăţi, studenţi doritori să le creeze cineva cadrul pentru pur şi simplu creativitate în chiar domeniul lor.  Fiind mulţi, am fi făcut mai multe grupe (nu poţi lucra cu grupe mari). Am fi scos antologii de poezie şi proză la sfîrşitul fiecărui an. Poate ar fi ieşit de-aici nişte tineri scriitori, teoreticieni sau critici literari tobă de carte, oneşti (care ar fi „ratat” măcar un gen pînă să-i judece pe alţii, nu?). Poate s-ar fi lăudat cu noi, măcar un pic, conducerea Facultăţii, cum o fac unii prin alte părţi (“The English Department is proud to house Harvard’s Creative Writing program”). Aşa. Iar Facultatea ar fi organizat – ca la Oxford, of course – şi o şcoală de vară! Poate ar fi scris absolvenţii ceva statements despre cît de mult le-a adus cursul de poezie (da, de poezie!, cum fac alţii prin alte părţi), chiar dacă nu s-au făcut poeţi. Mă gîndesc din cînd în cînd la colegii mei de aiurea (pe unii i-am ascultat vorbind despre preocupările noastre comune): la Mary Caponegro („Professor in Literature and Writing”), de pildă, de la Bard College, sau la David Vann, profesor de creative writing la Warwick, ori la Andrew Cowan, profesor, dar şi director al programului de creative writing la University of East Anglia (toţi trei scriitori). Mă gîndesc cum ar fi să reiei istoria literaturii române chiar cu unii nu doar tobă de carte, dar cu poftă de-a reciti totul (și) ca scriitori, fără complexe, relaxați, cu admirație, cu – de ce nu? – reticențe, cu opinii personale, foarte personale, gata de spectaculoase critificțiuni. Căci e cu totul altceva să citeşti literatura ca un scriitor (fie şi unul în formare), nu ca un student (de multe ori sătul și plictisit de școală) care dă examen. Le-aş pune în braţe – adică le-aş pune în fața ochilor, link-ul către cartea minunatei Francine Prose, Reading like a writer. Am vorbi și despre literatura din lumea largă, cea care se scrie (și) acum. Și despre filme, am vorbi, despre muzici. Am aduce specialiști mișto. Şi ne-am distra şi-am scrie, am face lecturi publice şi ne-am umple de entuziasm pînă peste cap şi, plini de entuziasm şi de idei, chiar am scrie cărţi întregi – ei, desigur, dar chiar şi eu! Pentru că nu inspirația e totul, nici transpirația, ci entuziasmul!

 

Cît despre utopie, mai multe altădată. Aşa, pe scurt: un fel de creative writing/reading/speaking + cursuri despre cinema, muzică şi arte plastice timp de 4 ani + cursuri de vară (unde oamenii să stea împreună măcar 2 săptămîni, mîncarea să fie gătită de ei, à tour de role; ziua scris, seara filme, spectacole, happeninguri, improvizate chiar de ei). Un loc unde nimeni să nu simtă scrisul ca obligaţie, unde „trainerii” să lucreze cot la cot cu studenţii. Un fel de Kastalie şi de L’abbaye de Thélème (în care să se încurajeze şi plimbările peripatetice!) care să aibă ca deviză, desigur, „FAIS CE QUE TU VOUDRAS”! Paralel, în fiecare an, cursanţii să aibă parte de ceva de genul: http://www.rolexmentorprotege.com/mentors__proteges/literature. Iar cei grozavi să aibă parte și de o bursă de creație! Nu?

 

Simona Popescu

Ilustrații: Dan Perjovschi

 

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de