Despre criza umanioarelor: se amână funeraliile

De . Categorii: Diverse, Dosar Litere

Etichete: ,

Publicat în April 25, 2018 , o comentarii

Agendele politice de astăzi tind să taie tot mai mult teren „științelor omului” și științelor sociale în studiile universitare, fie literatură, istorie, filosofie, antropologie, sociologie sau științe politice. Dar există o fascinație morbidă care vine și din interior: moartea științelor umane e centrul unor sondări emergente numite „university studies”, care adună critici în special la adresa capitalizării educației, dar și a microspecializărilor sau polemicii tradiție versus pragmatism. Ne grăbim să profețim moartea iminentă a umanioarelor, dar este lumea unui azi sau mâine (cea care încă poate intra în orizontul nostru de înțelegere) pregătită să renunțe la studiul umanist?

Odată cu laicizarea studiilor umaniste, acestea par să fie într-o criză continuă pentru că gândirea critică pe care o proclamă din acest moment le obligă să se regândească în mod constant, să se repoziționeze chiar și atunci când aceasta înseamnă să se întoarcă împotriva lor. De la a legitima și a fi legitimate prin existența lui Dumnezeu, la a-l declara pe Dumnezeu mort și a trece prin filtru sceptic toate valorile care până atunci păreau inatacabile – istoria gândirii umanistice e un traseu plin de reconfigurări. Critica locului educației umaniste în societate nu ar fi fost posibilă fără turnura pe care a luat-o chiar atitudinea umanistică undeva la finalul secolului al XVIII-lea.

Un tip de critică pune criza umanioarelor pe seama ultratehnologizării și a industrializării excesive din ultimele decenii și susține că acestea creează o lume în care nu mai este loc pentru umaniști. Pe aceeași linie, discuțiile la nivel instituțional despre finanțarea studiilor cu profil uman, tot mai sărăcite în favoarea celor de interes tehnologic, reușesc oarecum performanța să nu pară complet lipsite de sens, în aceeași măsură în care se regăsesc într-o izolare naivă față de practicile actuale în cercetarea umanistă. Este cel puțin caducă disocierea umanioarelor de intervenția activă în societate și de atitudinea pragmatică de tipul educației profesionale. Restrângând la domeniul meu, literatul pe care încearcă să îl formeze studiile de astăzi nu este cel care, din poziția de privilegiat social, emite idei pentru cei la fel de privilegiați să beneficieze de timpul necesar pentru asemenea luxurii. Conflictul dintre pragmatic și tradițional nu este altceva decât o simplificare în contextul unei educații care nu urmărește doar să producă experți în micronișe de studiu foarte bine delimitate, ci, mai ales, să ofere un instrumentar de producere de idei și imagini, mai mult, un mod de a jongla cu coduri de orice fel (discurs public, mediu vizual, poetici corporale, ideologie, printre altele) care poate fi aplicat pentru a demasca abuzuri, incongruențe, manipulări în sfera socială. Să „citești” realitatea se aseamănă ca proces cu lectura unei cărți: gândești deodată cu discursul pentru un timp, îi cauți motivațiile, contextul care l-a făcut posibil și inferezi pornind de la el, dar ești conștient de instanțele de putere, de retorică, de subtext sau supratext (ideologie), de narativizarea care alătură elemente natural dispersate.

O astfel de narativizare e prezentă în tensiunea dintre tehnologie și arte, întreținută de discursul politic care le face să concureze pentru fonduri și prestigiu. Făcând niște noduri la ceea ce a fost tăiat cu forța, e imposibil să nu observăm că, în fapt, ele nu sunt și nu au fost niciodată disociate. Tehnologia are un impact în înțelegerea și producerea artei; ca să revin în zona literaturii, mă gândesc la practicile din digital humanities (digital mapping, data visualisation, text mining ș.a.). Conceptul de distant reading (lasă computerul să citească mult și extrage concluziile, ar suna îndemnul lui Moretti, simplificat cu nerușinare) e atât de controversat întocmai pentru că e perceput ca o intruziune a unei atitudini economice și tehnocrate în aula sacră a umanioarelor. În fapt, nu e decât un simptom al unei simbioze care a existat dintotdeauna și pe care nu suntem antrenați să o recunoaștem.

De cealaltă parte, tehnologia, științele naturale, matematicile, toate au un sistem de apărare extrem de eficient (cum altfel?) împotriva umaniștilor: prea multe necunoscute, prea subiectiv, prea nemăsurabil – prea „uman”. În absența unui context cultural neglijat sistematic – un simplu exemplu: biologul nu învață decât accidental despre istoria biologiei, care ar fi o istorie a obiectelor cunoașterii, și o istorie a pozițiilor și funcțiilor subiectului cunoscător –, omul de știință în devenire nu poate înțelege decât în mod excepțional că disciplina lui e traversată tot de un discurs, în sens larg. Așa cum ar spune Foucault, înainte să fie adevărate sau false, concluziile lui trebuie să se situeze „în adevăr”, adică pentru a fi verificabile, trebuie să se înscrie într-un orizont teoretic modificabil. Spre exemplu, cazul Mendel, analizat de Foucault: descoperirile lui în genetică în secolul al XIX-lea, deși recunoscute mai târziu, erau „de necitit” pentru biologia timpului său pentru că lucra cu alt plan de obiecte și cu concepte diferite de așteptările disciplinei la vremea aceea. A fost nevoie de impunerea unei noi ordini a discursului, realizată mult mai târziu, pentru ca tezele lui să poate intra într-o zonă verificabilă și să fie apoi acceptate. Ambele atitudini cu privire la cunoaștere (realistă sau umanistă) sunt traversate de același discurs și ambele lucrează împreună la formarea discursului. We’re in this together, suntem produsul unui context cultural mai amplu decât metodele noastre și fiecare încercăm să generăm sens pentru dezordinea lucrurilor.

Așa cum am anticipat deja, discursul are și o nuanță politică, ce se observă cel mai bine în felul în care organizăm educația în mod istituționalizat. Să faci un partaj în care decizi valoarea artei, a istoriei sau a literaturii raportându-te exclusiv la sistemul economic de astăzi (care nu e același cu cel de mâine) e agasant de lipsit de viziune. Politica e un sistem mult mai alambicat decât ar putea intui cineva care e antrenat să gândească în termeni de problemă-soluție. Este în deciziile departamentelor sau guvernelor, dar și în ceea ce decidem ca discurs public că e corect la un moment dat. Este în găsirea soluțiilor, dar și în felul în care formulăm și contextualizăm problemele. Spre exemplu, educația estetică e privită ca un parazit doar dacă acceptăm ca un dat natural că scopul educației ar fi să producă oameni pregătiți pentru piața muncii. Politica e o formă de discurs moral. În ultimă instanță, doar umanioarele au instrumentele necesare să acceseze acest discurs, să-l deconstruiască și să îl interpreteze.

O critică naivă a umanioarelor recunoaște rolul literaturii și artei în lumea de astăzi, le tolerează sau le întărește importanța, însă pune sub semnul întrebării relevanța studiului lor la nivel universitar, invocând problema banilor publici. Însă chiar și atunci când pare așa, literatura nu apare de nicăieri. Lord of the Rings nu ar fi fost posibilă fără ca Tolkien să fi cunoscut literatura engleză veche (a predat-o). Fascinația lui Barnes pentru Flaubert, care i-a modelat romanele, derivă din scrierea unui eseu academic, undeva, într-o sală de lectură. Filosofia antică grecească, cunoscută mai ales prin traduceri și lucrări de sinteză, continuă să fie sursă de inspirație pentru atâtea scrieri contemporane! Să nu mai vorbim de faptul că ceea ce numim „filosofie antică” e textul original plus interpretările ulterioare, la fel cum o bucată bună de literatură e, de fapt, textul și receptarea, comentariul lui. Practica literaturii, la fel ca cinematografia sau arta plastică, e întotdeauna inevitabil legată de critica și teoria ei.

Critica ultraspecializărilor e pe cât de pertinentă, ca mize, pe atât de dezamăgitoare în concluziile pe care le propune. Încă din urmă cu două secole, problema a fost anticipată de Emerson, care privea specialiștii, cu un umor amar, ca pe niște „monstruozități umblătoare – un deget bun, un gât, un stomac, un cot, dar niciodată un om”. Dar cu cât cunoașterea avansează, cu atât specializările devin indispensabile; concluzia nu e nici pe departe aceea că trebuie să ne întoarcem la pretenția de homo universalis (aș vrea să-l văd pe acela care devine inginer proiectant în robotică și, simultan, paleontolog… să presupunem că îl fascinează roboții și dinozaurii – o ipoteză plauzibilă, dar nu cea mai bună strategie de abordare a cunoașterii). O soluție ar fi nu îngustarea interesului pe câteva nișe bine delimitate, ci deschiderea de a privi același obiect în interiorul unor decupaje teoretice diferite și care îl depășesc. Dacă gândirea științelor exacte pornește de la o bază de informații și deduce un vărf-concluzie, în gândirea umanistă există întotdeauna un surplus: pornind de la un text, trasăm cercuri tot mai mari în jurul lui care includ locul omului în societate într-un moment istoric, imaginarul prin care își explică și interiorizează lumea, sau cum reînscrie problema sensului. O abordare de acest fel îl pune pe cel care proiectează androizi în situația de a-și pune probleme de etică, limbaj, reconstrucție socială, și de a se întreba, în ultimă instanță, care sunt limitele umanului. Atunci când se întâmplă acest lucru, el utilizează instrumentele de gândire puse la dispoziție de studiile postumaniste – care se desfășoară tot în departamentele de științe umaniste, receptive și adaptabile la progresul tehnologic.

Da, umanioarele se vor schimba, ca structură și interese, pentru că în centrul lor este chiar abilitatea de a se regândi, de a se autointeroga și repoziționa în funcție de interese emergente. Au făcut-o în trecut și vor continua să o facă (omul, ca și corp istoric, e în continuă schimbare, deci studiul despre om nu poate fi altfel decât continuu interogat, inclusiv poziția centrală pe care o ocupă în cunoaștere), așa că, pentru moment, se amână funeraliile. Însă interesele care țin exclusiv de piața muncii limitează posibilitățile de interpretare și interpelare puse pe masă de științele umane, într-un sens, limitează ideea de om la aceea de mașină eficientă, iar universitatea, la o industrie de astfel de mașini. Cunoaștem implicațiile: mașinile nu dezbat, nu interoghează, ele realizează un lucru foarte specific după un model programat. Doar o educație umanistă poate să ofere un instrumentar metacritic, care face posibilă „citirea” modelului (privirea critică și survolantă). Dar este tentația de „a citi” realitatea suficientă pentru a trezi angajamentul necesar unei astfel de educații estetice, dificile și cu final deschis? Fără un sprijin instituțional adecvat, mă tem că nu.

Ilustrații: Dan Perjovschi

Ana-Maria Deliu

Absolventă de literatură comparată. Interesată de teoria literaturii, „mașinațiuni teoretice”, fenomene sociale, narațiuni cu pisici locvace și muzică experimentală. Citit Ulysses în doar un an și jumătate.

Mai multe articole de