[1991] Gheorghe Perian – Literatura anilor ’80 [goldmine]

De . Categorii: Diverse, Eseuri/Studii

Etichete: , ,

Publicat în April 30, 2018 , o comentarii

Care sînt, după părerea dumneavoastră, caracteristicile literaturii deceniului nouă?*(Textul a fost scris ca răspuns la întrebarea ce mi-a fost adresată în 1989 de regretatul meu coleg şi prieten, criticul Paul Grigore, urmînd a fi publicat într-un caiet literar pe care cîţiva tineri scriitori braşoveni sperau să-l editeze sub egida Cenaclului Judeţean al Sindicatelor „George Bariţiu“)

Răspunsul ar putea veni luînd în discuţie întrebarea însăşi. Prin felul cum e formulată, deschizîndu-se asupra unui interval de timp considerabil (zece ani), ea situează de la început chestiunea pe terenul istoriei literare. Or, tocmai această tendinţă de a cerceta literatura contemporană din unghi istoric mi se pare a fi una din trăsăturile noi, distinctive, ale „perioadei“ despre care vorbim. În urmă cu un deceniu, încă mai avea oarecare trecere ideea că o istorie a literaturii române de după cel de-al doilea război mondial nu poate fi scrisă din motivul că nu se observă în interiorul ei o mişcare, o evoluţie de la o etapă la alta. Această imagine statică a peisajului literar a dus la apariţia de panorame, dicţionare, clasificări tipologice, dar n-a dus şi, într-adevăr, nici nu putea duce la o istorie. Am impresia însă că în domeniul acesta lucrurile s-au schimbat: în conştiinţa noastră a început să-şi facă loc tot mai mult sentimentul timpului, imaginea extensivă pe care o aveam asupra literaturii e pe cale de a fi înlocuită cu o imagine succesivă. Nu cred că mă înşel: literatura romînă a trecut în acest deceniu de la stabilitate la mişcare. Fireşte, mişcarea este înceată, anevoioasă, uneori frîntă din interior sau din exterior, dar, cu toate acestea, sesizabilă oricărui ochi atent. Literatura contemporană începe să aibă o istorie şi cu puţină stăruinţă putem deduce încă de pe acum sensul evoluţiei sale. Nu poate fi o întîmplare, de exemplu, că în acest răstimp mai mulţi critici (N. Manolescu, Al. Piru, Laurenţiu Ulici) au fost preocupaţi de periodizarea literaturii române, după cum nu pot fi întîmplătoare nici discuţiile ce au avut loc, tot acum, în jurul unor concepte ale istoriei literare ca generaţia, promoţia, epoca etc.

Dintre evenimentele pasibile să ilustreze această idee a evoluţiei trebuie amintită, în primul rînd, criza romanului despre „obsedantul deceniu“. La începutul anilor ’80, cînd au apărut mai multe romane dedicate perioadei respective, critica literară încă mai schiţa o atitudine protecţionistă faţă de ele încercînd să le scoată de sub o etichetă ce devenise deja nefavorabilă, deşi în felul acesta nu făcea decît să amîne un deznodămînt firesc şi, poate, să ţină în penumbră încercările de înnoire tematică ivite cam tot pe atunci. O semnificaţie asemănătoare a avut, în cadrul acelor ani, şi recrudescenţa romanului istoric care n-a reprezentat, cum se ştie, o soluţie reală pentru depăşirea crizei, ci mai degrabă o prelungire a ei. Nu înseamnă, fireşte, că aceste orientări au rămas infructoase pentru literatura contemporană: în contextul lor, au apărut cîteva romane de indiscutabilă valoare ce s-au bucurat, pe bună dreptate, de atenţia opiniei publice.

Totuşi, din perspectiva genurilor literare, deceniul al nouălea se caracterizează – cred că sîntem cu toţii de acord – printr-o retragere a romanului în planul secundar spre a face loc unui reviriment al prozei scurte. De altfel, pe această cale, a prozei scurte, a pătruns în literatura de azi experimentul textualist. Şi e de presupus că, indiferent de valoarea creaţiilor sale de pînă acum, textualismul va rămîne un fapt de istorie literară tocmai fiindcă a slujit, alături de alte formule epice, o nevoie organică de înnoire a prozei actuale. Există apoi, între textualism şi proza scurtă, un raport de compatibilitate ce dovedeşte că întîlnirea lor pe intervalul acestui deceniu n-a fost cu totul întîmplătoare. Spre deosebire de roman, proza scurtă, datorită dimensiunilor ei reduse, nu oferă cititorului destul timp pentru a se scufunda în lumea imaginară, uitînd de sine şi de faptul că înaintea ochilor are doar literatură şi nu viaţă. Aceasta este însă şi năzuinţa esenţială a textualismului: să destrame prin fragmentarism stările de iluzionare pe măsură ce le creează.

Chiar şi postmodernismul, în ciuda anistorismului său evident (nu spunea însă T. S. Eliot că „întreaga literatură europeană de la Homer şi, în cuprinsul ei, întreaga literatură a ţării tale au o existenţă simultană şi alcătuiesc o ordine simultană“?), constituie şi el un indiciu al aceleiaşi conştiinţe evolutive ce a răsărit pe acest prag al viitorului care este (în curînd vom spune „a fost“) deceniul al nouălea. Venind să înlocuiască un termen ca „generaţia ’80“, deci un termen de periodizare, postmodernismul s-a dovedit a fi el însuşi o noţiune mai curînd temporală, cu posibilităţi de caracterizare destul de limitate. Neavînd încă, din punct de vedere tipologic, un sens bine precizat, el acceptă mai multe sensuri deodată. Este, cu alte cuvinte, eclectic. Aceasta nu înseamnă, fireşte, că ar trebui să-l abandonăm, ci doar să-i descoperim, pe lîngă sensul propriu (cel temporal), şi o valoare de conţinut ceva mai precisă. Ca noţiune de periodizare, nu trebuie să-l considerăm totuşi un sinonim al „generaţiei ’80“, fiindcă aceasta se delimitează, în cel mai bun caz, de generaţia precedentă, pe cînd postmodernismul tinde să se diferenţieze de o întreagă epocă literară: cea modernă. Unităţile de timp cu care operează sînt aşadar mult mai cuprinzătoare.

Gheorghe Perian

(Nr. 6/1991)

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de