Ineffectual angels: ce rol îi dăm umanistului?

De . Categorii: Diverse, Dosar Litere

Etichete:

Publicat în April 03, 2018 , o comentarii

Dacă imediat după Revoluția din 1989 i-aș fi dat necondiționat dreptate intelectualului umanist care își dorea cu ardoare să se angajeze în politică (fie propriu-zis într-un partid politic, fie din postura de jurnalist), în timp ce publicul său îl acuza de deprofesionalizare, în cele ce urmează voi susține un punct de vedere numai aparent opus. Pentru că, între timp, am reușit să-i înțeleg și pe acei foști asistenți(e) din facultate sau foști colegi(e), deveniți acum lectori sau conferențiari, care nu țin neapărat să iasă în lume (aka în paginile publicațiilor culturale) cu teze de interes actual, cum mi se părea mie că ar trebui. Cheia stă de fapt în ce înțelegem prin „teze de interes actual.”

Pornind, în Criticism and Social Change, de la distincția lui John Dewey între „education as a function of society” și „society as a function of education”, preluată via Kenneth Burke, Frank Lentrichia notează: „In the end, that is a way of dividing the world between those who like it and those who do not. If you are at home in society, you will accept it, and you will want education to perform the function of preparing the minds of the young and the not-so-young to maintain society’s principles and directives. Such a relationship between society and its educational society Burke calls ”normal” and what he intends by this is roughly the irony that Michel Foucault extracts from the term – education will involve itself in a process of ”normalization,” of making normal, of ensuring that its pedagogical subjects will be trained (taken through the human equivalent of the process of dressage) so that they will be happy, useful, productive, and safe subjects, in the social and political sense of the term: they will be cunningly ”subjected.” […] If you hold such a theory of education, you are conservative. Insofar that you think the order should be reversed, that society should be a function of education, you are a radical or that strange, impossible utopian, the radical in reverse that we call a reactionary.” Liberalul ar fi dintre cei care ar simți un impuls puternic ”to mess with the machine”, dar până la urmă nu o face, așa că este eliminat din discuție, la fel ca și reacționarul, al cărui proiect nu poate fi oricum luat în serios, singurele abordări privind relația dintre educație și societate care rămân în dezbatere fiind cele două perfect opuse: cea din viziunea conservatorului și cea radicală.

În contul radicalismului și al ideii că educația ar trebui să fie aceea care să direcționeze societatea, Lentrichia numește pragmatismul american, promotor al dorinței de a o rupe cu trecutul și de a încerca noi metode, prin punerea la lucru a ideilor, care vor fi astfel judecate prin prisma rezultatelor obținute, și marxismul, care preia ideea instrumentalității ideilor de la pragmatici, ancorând-o însă într-o realitate socială și istorică bine definită, susținând că ideile pot avea efecte materiale tocmai datorită circumstanțelor materiale care le-au produs. Problema cu pragmaticii ar decurge din incapacitatea acestora de a preciza cum ar trebui să arate de fapt viitorul spre care ar trebui să se îndrepte societatea, din moment ce ei nu ajung, în mod deliberat, până la a cristaliza o teorie pe baza metodelor experimentale parcurse. Plus că, adepții pragmatismului se vor afla oricum într-o situație paradoxală încearcând să așeze societatea și educația într-o opoziție nedialectică, atâta timp cât o situare complet în afara sistemului social de unde să se inițieze transformarea este practic imposibilă.

Revenind la intelectualul umanist și la Marx, marea vină pe care acesta o aducea filozofilor era că ei nu fac decât să interpreteze lumea, când ideea ar fi să încerce s-o schimbe (prin radical praxis). Deși, atrage atenția Lentrichia, în cel mai strict sens, interpretarea aparent indiferentă a filozofilor nu poate fi nicidecum considerată apolitică, ci este conservatorare, iar „practica” nu se confundă nici ea întotdeauna cu acțiunea.

Așa stând lucrurile, Lentrichia respinge atât ideea că intelectualul umanist ar trebui să se identifice cu „conștiința politică” a timpului său, cum își dorea Marx, radicalizată încă de Antonio Gramsci, cât și conceptul de „conversație culturală” propus de neopragmatistul Richard Rorty, care ar echivala cu un amalgam de voci/perspective/puncte de vedere originale, ceea ce iarăși nu este posibil în afara societății (termen care îi lipsește lui Rorty): „You cannot jump into this conversation and do what you please. It is hard to get into; harder still to speak on your own once you do get in; tougher yet to move the conversation in any particular direction that you might desire.”

În consecință, profilul de intelectual acceptat de Lentrichia este cel din descrierea lui Michel Foucault, a cărui muncă radicală de transformare se desfășoară în cadrul specific al universității: „To believe as university humanists that our political work can only be in the streets, or in the factories […] is to leave traditional culture to those forces that wish to endanger in us the feeling that we are ineffectual angels.” S-ar mai putea, bineînțeles, aduce o serie de nuanțări, dar ele mi se par astăzi mai puțin importante decât argumentația de mai sus, care încearcă să reabiliteze munca specifică a intelectualului umanist (și mă refer aici la generația cea mai tânără), care pare mai atras de lumea zgomotoasă de afară decât de o retragere (responsabilă, cu tot bagajul social) în universitate.

Cristina Ispas
Ilustrații: Dan Perjovschi

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de