Interviu cu Adina Lazăr despre piesa „3 milioane“ & altele (1/2)

De . Categorii: Doar online, Interviuri, Social

Etichete: , , ,

Publicat în May 09, 2018 , o comentarii

M-am întâlnit cu regizoarea Adina Lazăr la o discuție despre noua ei piesă „3 milioane“, care a avut premiera la Urania Palace în data de 13 aprilie 2018. Dramaturgia e semnată de Alexandra Felseghi, scenografia de Silviu Medeșan, avându-i în rolurile principale pe actorii Lucia Mărneanu, Denisse Moise, Diana Buluga, Lucian Rus și Emanuel Cifor. Animațiile sunt realizate de Paul Mureșan, iar de documentare s-a ocupat Diana Meseșan.

Piesa este co-finanțată de Administrația Fondului Cultural Național și se mai joacă la Satu Mare, Târgu Mureș, București și Timișoara.

 

PARTEA I

 

Paul-Daniel Golban: Cum te-ai întâlnit cu ideea de teatru documentar?

Adina Lazăr: Cei de la Reactor au un program de rezidență de creație care se numește Fresh Start. Urma să se facă două piese de teatru: una de teatru documentar și una de teatru performativ. Până atunci eu făcusem un fel de teatru social, am abordat teme stringente la momentul respectiv în societatea românească, dar nu respectam neapărat un stil anume sau o direcție. Luam textul, îl mai modificam și îl dramatizam, îl teatralizam. Am aplicat la Fresh Start pentru că îmi doream foarte mult să lucrez cu David Schwartz, mentorul pentru secțiunea de teatru documentar. L-am admirat întotdeauna și îi știam piesele. El lucrează foarte mult și foarte bine în zona de teatru documentar. În momentul în care am aflat că am câștigat, am fost bucuroasă fiindcă știam că voi învăța multe de la el. Programul de mentorat a durat trei săptămâni. David ne-a explicat cum se construiește o piesă de teatru documentar, mai exact cum se face documentarea pentru o astfel de piesă. În primul rând trebuie să îți alegi un subiect, cum am lucrat eu pe cazul Danielei Tarău, o doamnă ce a fost închisă timp de doi ani pe nedrept. Am documentat cazul ei: am făcut interviuri cu ea, am căutat articole din presă, am făcut interviuri cu procurori, cu avocați; și am compilat toate acestea într-o piesă de teatru, dar respectând aproape cuvânt cu cuvânt ce ne-au spus cei intervievați –  teatru verbatim se numește. Am modificat puțin spre deloc, deoarece tocmai aceasta este ideea teatrului documentar: să încerci să nu ficționalizezi. Îmi aduc aminte ce ne-a spus David,  că trebuie să îi faci dreptate omului a cărui poveste ai ales să o prezinți. Trebuie să mergi pe linia aceasta: că omului respectiv i s-a făcut o nedreptate – asta atunci când e vorba despre o astfel de situație –  și să empatizezi cu el, să nu lucrezi împotriva lui. Ideea e să respecți subiectul și să nu îl lezezi în niciun fel. Poate a zis lucruri care nu ar vrea să apară în textul piesei de teatru și trebuie să respecți acest lucru.

 

P.-D. G.: Care ar fi diferența de cercetare între piesa „PENA“ și piesa „3 milioane“?

A. L.: La „PENA“ o bucată mare a fost dintr-o cărticică de semificțiune cu sfaturile unei neveste de pastor, pe nume Ruth Smythers, către tinerele soții – Instruction and Advice for the Young Bride. Am mai luat unele texte de pe forumuri, din niște comentarii destul de agresive împotriva persoanelor gay și am mai și scris două bucăți de text, iar acestea sunt ficționalizate chiar dacă au pornit de la niște cazuri adevărate. Ori, la „3 milioane“, sunt 8 interviuri structurate în 5 monologuri și încă 3 intermezzo care prezintă cum s-a încercat strângerea de semnături de la mama unui judecător, de la elevii unui liceu și de la o tânără din Cârjoani, jud. Vaslui. Am încercat să nu denaturăm în niciun fel textul. Partea de teatralitate este contextul în care le-am pus. Ca text cel puțin, „3 milioane“ e mult mai precisă decât „PENA“.

 

P.-D. G.: Ai putea prezenta puțin personajele din „3 milioane“? Știu că primul [din piesă] e părintele Petru.

A. L.: Primul e un preot din Făget. L-am contactat, știam că dânsul a fost implicat în strângerea de semnături. L-am sunat, spunându-i că facem o piesă de teatru despre familie și ne-a invitat pe mine și pe Alexandra Felseghi la dânsul la biserică, la o discuție. Am observat că nu era un individ antipatic sau unul cu care să nu-ți facă plăcere să stai de vorbă. În mare, spunea niște lucruri pertinente, vorbea despre familiile din comunitate, [despre] cum se implică biserica în viața lor, dar avea niște sincope în gândire, ca să mă exprim „frumos“. De exemplu la un moment dat vorbea despre comunitatea de rromi, că ar trebui făcută un fel de departajare între români și rromi: să nu li se mai dea ajutoare acestora din urmă, să li se dea doar românilor când fac copii ca să stimuleze natalitatea numai în rândul acestora. Or, mie mi se pare cumva îngrijorător să aud lucrul acesta din partea unui preot. El pune accentul pe ideea că trebuie încurajată natalitatea, lucru care nu e de condamnat, dar, pe de altă parte, discrimina o minoritate, ceea ce e inadmisibil. E teribil să auzi astfel de mesaje din partea unui om care se presupune că mijlocește relația cu Dumnezeu. Tot discutam despre mesajul acesta „sandviș“ în care pui trei lucruri care sunt pozitive și mai bagi „o șopârliță“ și omul câteodată – enoriașul – le ia pe toate de bune, nu știe să separe lucrurile care sunt cu adevărat utile…

P.-D. G.: Nu au simțul critic dezvoltat…

A. L.: …Care ține de discriminare. Despre homosexuali spunea că, vai, uite, o să ne trezim cu ei la poarta bisericii. Dar tu ca preot ar trebui să știi că statul nu te poate forța să faci cununii persoanelor de același sex. E un soi de frică de ce până la urmă?

 

P.-D. G.: Cred că următoarea scenă era aceea cu conferința de presă de la „Coaliția pentru familie“.

A. L.: Da, cu Corina Săcrieru, purtătoarea de cuvânt. Pe dânsa am încercat să o contactez… Ea mi se pare un personaj – nu aș ști unde, în ce cutiuță să o pun, sau cum să vorbesc despre dumneaei. Spune o mulțime de lucruri false și jignitoare, distorsionează realitatea ca să se potrivească ideologiei pe care o promovează. Cred că induce oamenii în eroare cu bună știință și face un joc foarte periculos. Am înțeles că împreună cu o judecătoare și cu o psiholoagă fac conferințe în licee anti-vaccinare, anti așa-zisa „propagandă homosexuală”, or să faci lucrul acesta mai ales în licee unde sunt tineri… Să zicem că ești un adolescent gay și să auzi la o conferință, în liceul tău, astfel de lucruri, cred că poate fi invalidant și ofensator. E cu atât mai grav cu cât dânsa e avocat. Zicea domnul judecător Cristi Danileț că nu se poate ca jurist să nu respecți până la urmă drepturile omului – nu este etic.

 

P.-D. G.: Următorul personaj e Virgiliu Gheorghe.

A. L.: Dânsul are, tot așa, un discurs plin de inadvertențe și statistici dovedite ca fiind false. Cea mai odioasă pe care am găsit-o este aceea că homosexualii au o speranță de viață cu 20-30 de ani mai scurtă decât heterosexualii. Acesta e un studiu foarte prost făcut în America, în anii ’90. Practic ce face el, dă un search pe Google, ia de-a gata tot soiul de informații denigratoare la adresa comunității LGBTQ – aparent fără să le verifice – mai scrie o carte și după aceea o lansează pe orbită, păcălindu-i astfel pe cei care îi citesc aberațiile.

 

P.-D. G.: Următorul personaj e profesoara de engleză din liceu.

A. L.: Acesta e un caz din Bacău. Interviul i-a fost luat unui tânăr care, la acel moment era elev la liceul unde activa profesoara. El povestește cum doamna profesoară a strâns semnături de la colegii lui. În școli și în instituțiile de învățământ nu ai voie să întreprinzi astfel de activități.

 

P.-D. G.: Călin e următorul personaj. E cumva din Cluj?

A. L.: Da. Cu el am interacționat mai mult și am ajuns să îl cunosc. I-am luat un interviu și apoi am continuat să discutăm. Cred că, dacă și-ar canaliza energia în alte scopuri ar putea să facă niște lucruri grozave pentru comunitate pentru că e un tip determinat. A fost și la premieră, a rămas cu noi la discuții. Relaționând cu el, mi s-a confirmat încă o dată că oamenilor le e ușor să aibă idei preconcepute despre lucrurile pe care nu le cunosc. Cred că acum e mult mai gay-friendly, ca să zic așa.

 

P.-D. G.: Apoi ați continuat în piesă cu un bloc din Vatra Dornei.

A. L.: Aici era vorba despre mama unui judecător. El era acolo de Crăciun când s-au strâns semnăturile. A fost important să arătăm felul în care s-a purtat preotul din comunitate cu această doamnă, care a refuzat să semneze. Acesta a strigat după dânsa pe stradă „Doamna Nuța, nu ați vrut să semnați hârtiile pe care vi le-am trimis“. Ori asta demonstrează că BOR-ul, Biserica Ortodoxă, a fost implicată în strângerea de semnături. Dar nu numai ei. Și cultele neoprotestante au activat intens și au pus umărul la strângerea lor.

 

P.-D. G.: Ultimul personaj e tot așa – un american care crede în „vindecarea” homosexualilor și care a predicat în România.

A. L.: Mărturia aceasta am luat-o din proiectul SVPH (Speranță și Vindecare Pentru Homosexuali), un site care prezintă mărturiile unor homosexuali „vindecați“. Asta e o idee recurentă: că se poate trata homosexualitatea. Nu există studii care să demonstreze așa ceva. Ba din contră, s-a demonstrat că în cazurile în care s-a încercat lucrul acesta, oamenii au rămas cu traume. De-a lungul istoriei s-au încercat tot felul de așa-zise tratamente, de la șocuri electrice până la tot felul de reprogramări comportamentale care nu au dat niciun fel de rezultat pozitiv. Pe lângă faptul că trăiau cu vina aceasta indusă de societate că sunt gay, s-au mai ales și cu niște probleme psihice teribile.

 

P.-D. G.: Poți vorbi mai mult de ideea de cult al fricii, de faptul că unii au nevoie de un țap ispășitor?

A. L.: Cred că atunci când sunt niște probleme în societate e mult mai ușor să identifici ceva palpabil – un om sau o comunitate, un grup social – și să îți îndrepți cumva nemulțumirea față de grupul respectiv. Acum, țapul ispășitor e comunitatea gay. Dar comunitatea gay nu e de vină pentru că avem o problemă cu analfabetismul, sau cu faptul că sunt 3 milioane de români plecați în străinătate. Asta este de fapt marea problemă a familiei tradiționale: că se separă familii, pentru că oamenii sunt nevoiți să își caute de lucru în altă țară. Copiii cresc singuri, oamenii se despart, divorțează – te înstrăinezi până la urmă de partener.  Cum să „lupți“ cu plecarea la lucru în străinătate. Ar trebui să lupți cu politicile statului, cu sărăcia în general, și e greu să faci lucrul acesta. E nevoie de multă implicare și de mult mai multă forță, ca să zic așa. Și atunci ce faci? Îți canalizezi toată frustrarea și mânia asupra unei comunități, pentru că îi vezi și poți să îi identifici. Dar și dacă se va face referendumul, nu se va rezolva absolut nimic. Vom fi la fel de săraci, vom avea la fel de multe mame minore și românii tot vor emigra.

 

P.-D. G.: Până la urmă crezi că se va ține referendumul? În ultimele știri pe care le citeam se spunea că președintele Klaus Johannis vrea să trimită din nou cererea la Curtea Constituțională.

A. L.: Speranța mea e să nu se facă, pentru că e complet neetic să pui cetățenii țării să voteze împotriva altor cetățeni. Oricum Curtea Constituțională s-a pronunțat deja pe chestiunea asta. Au spus că oricum articolul 48 al. 1 se referă la un bărbat și o femeie. Atunci de ce să mai faci referendum? De ce să cheltui 20 de milioane de euro? Cred că pur și simplu cei din Coaliția Pentru Familie, BOR-ul și cultele neoprotestante vor să arate ce masă de manevră electorală au. Orice om cu capul pe umeri își dă seama că nu suntem totuși în condiția în care să ne permitem să aruncăm 20 de milioane de euro pe geam.

Sursă foto: Ioana Ofelia

Paul Golban

Îmi place literatura scandinavă și cred că a o traduce în română înseamnă a o reciti. Iar acest lucru este cu atât mai adevărat în ceea ce privește poezia; ceea ce nu traduci cuvânt cu cuvânt rămâne poezie creată de tine.

Mai multe articole de