Radu – Moni Sfârlea (proză)

De . Categorii: Doar online, Proză

Etichete:

Publicat în October 17, 2018 , o comentarii

E un soare cu dinți care permite celor din parc să-și mai dea jos câte o mănușă, să-și arunce neglijent plasele de un leu pe bănci și să inspire aerul jilav cu mai mult entuziasm decât în zilele trecute. Câteva pensionare, cu nepoții lăsați din mână, pălăvrăgesc, aruncând priviri atente mamelor care își ceartă copiii, trimițându-i la joacă ca la pedeapsă. Miroase a ceapă prăjită de la o bucătărioară din blocul de deasupra.

Groapa de nisip, improvizată de niște cetățeni harnici și pricepuți la toate, e neîncăpătoare pentru vocile colorate și privirile gălăgioase ale copiilor. În jurul lor, în și în afara ramei de lemn, e plin de jucării, majoritatea în mai multe exemplare identice: bărcuțe albastre, greble galbene cu dinții flenduriți și săpăligi roșu decolorat, forme de prăjituri minuscule, din același plastic dur. Câte un Donald Duck de cauciuc, cu pliscul galben, ros de atâta joacă, cu pălărie de marinar albă cu albastru și nelipsitele trese galbene pe umerii murdari.  Doi băieței se ceartă și trag din două părți de camionul roșu cu remorcă albastru închis. Nimeni nu se miră, nimeni nu intervine, nici măcar când amândoi cad în fund. E doar o zi ca toate celelalte.

– Mamiiii! Rareș mi-a murdărit bentița, plânge o fetiță cu muci la nas, ridicând ochii negri înspre cercul gospodinelor.

– O spală mama, și femeia se întoarce la discuția ei despre ce s-a mai dat pe sub mână la băcănia de pe colț.

– Da! A fost mânzat, dar nimeni nu l-a văzut în vitrină. Noroc cu vecinul de la trei, profesorul. Mi-a spus să cer în numele lui. Am făcut și supă, și felul doi, și o salata de boeuf. În două ore le-am dovedit. Că doar mânzat era, râde doamna cu dantura încălecată și îngălbenită de cafea și țigări proaste.

– Și vată! A fost vată la farmacia de pe Muncitorilor. Două ore am stat la coadă.

– Ai cumpărat?

– Da. După mine, doar o doamnă a mai prins.

– Vine iarna, se bagă în discuție tânăra în combinezon vișiniu pe care nimeni, niciodată, n-o bagă în seamă.

– Mi-a spus profesorul că data trecută când au adus carne a prins salam de Sibiu, oftează mama fetiței cu ochii plângăcioși.

– Pune-ți căciula! O să te doară capul.

Două mâini grăsune apucă rățoiul de cauciuc, căutând febril prin nisipul umed și aspru. Aruncă rățoiul, prinde păpușa de păr, o dă la o parte și-și șterge nasul cu mâneca bluzei. Salopeta albastră de tricot, cu steluțe albe brodate, s-a murdărit în genunchi, iar ghetuțele umede se împiedică de bordură. Cade. Plânge. Se ridică. Fuge și cade din nou, de data asta înfigându-și obrazul stâng în gardul viu, proaspăt tuns. Miroase a ceapă tot mai tare, iar sângele îi curge pe obraz, amestecându-se cu lacrimile și cu noroiul deja întărit. Îl doare.

Nimeni nu-și dă seama că nicio mamă din multele de acolo nu-și revendică copilul blond. Nimeni nu-și murdărește batista ca să-i șteargă obrazul și nimeni nu vede că se înserează. E prea interesant ce și cum se dă pe cartelă, câte săptămâni mai sunt până în noiembrie și cum se croșetează de două ori pe față, o dată pe dos.

Tânăra în combinezon vișiniu anunță:

– Vine noaptea!

Nimeni nu pare s-o audă…

Radu stă pleoștit în fund, lângă o bancă pe care cineva și-a uitat umbrela. Nu mai plânge. E prea obosit. De câteva ore bune se tot învârte în parcul acela străin ochilor săi. Știe că aici trebuie s-o aștepte pe mami. Cu siguranță luase la rând toate parcurile din cartier, dacă nu din întreg orașul, în căutarea lui.

Sângele i s-a închegat deja pe obraz. Lacrimile s-au zvântat, iar el îngână cântecelul pe care-l va cânta împreună cu ceilalți copii la serbare: „Șoimii patliei…”… „Vine mama, mă găsește ea. Nici nu mai sunt supălat pe ea. O să vină în glabă, melgem apoi la falmacie să ia lapte plaf și o să-mi facă ciocolată de casă. Uite-o! Nu e ea… e doal o bătlânică. Acasă miloase a lapte, știu eu bine. Acolo nu sunt galduli vii cale mușcă din oblaz, și nici noloi sau jucălii stlicate. Iepulilă mă așteaptă pe pat și mama o să-l îmblace cu haina poltocalie pe cale i-a cusut-o tanti Lodica la mașina de cusut.”

„Unde-i mama mea?”, mai suspină Radu o dată și adoarme epuizat.

Mama, în schimb, nu e obosită deloc. E speriată. Nu e prima oară când îl pierde. Trebuie să se grăbească. Deja se înserează. Mai e până dau drumul la felinare, dar… Nu e prima oară când îl pierde. Nimeni din cei pe care i-a întrebat, din toți care i-au ieșit în cale, nimeni n-a văzut un copil blond cu salopetă albastră și ghetuțe albe.

Plânge. „Săracul Radu, trebuie să fie tare speriat.” Nu e prima oară când îl pierde. Nu mai vede nimic, i s-au aburit ochelarii. Se împiedică de bordură și cade. Izbucnește într-un plâns isteric și hohotit. Ce să facă? Unde să-l mai caute? E ceață.

Doamnă. Vă ajut?

– Își ridică privirea, dar nu distinge trăsăturile omului care se oprise deasupra ei. Întinde mâna julită, îngânând o mulțumire înspre mănușa lui de piele.

– L-am pierdut, îngaimă. Și nu mai știu unde să-l caut.

– Pe cine ați pierdut, doamnă?

– Băiatul meu. Eram în parc și, dintr-o dată, a dispărut. Nu înțeleg, continuă ea să plângă. Nu e prima oară.

I s-au dezaburit ochelarii. Domnul o privește ciudat, pare s-o cunoască. Ea nu l-a mai văzut în viața ei. Și totuși, privirea…

– Vă conduc.

– Nu, mulțumesc.

– Insist. Semănați cu mama mea.

Are vocea blândă. Calmă. Trebuie să fie om de treabă. E îmbrăcat foarte elegant, cu un palton negru din lână englezească de bună calitate. Eșarfa mov de mătase e aruncată neglijent-studiat în jurul gâtului.

Își stinge țigara de marginea coșului de gunoi și o privește serios de după ochelarii cu ramă subțire:

– Să mergem, doamnă.

Au trecut ani de-atunci. Mama continuă să-și caute copilul, escortată de domnul amabil cu privire familiară. Parcurile sunt altfel pentru el, au apărut tobogane noi, labirinturi de plastic tricolore, aparate de sport pentru copii sau pensionari. Parcurile sunt la fel pentru ea, dar nici un băiat în salopetă albastră nu e în ele. Nicăieri. Le epuizează, apoi le ia din nou la rând. Radu încă o așteaptă, e speriat, iar ea îl va găsi curând.

Domnul elegant o însoțește peste tot, pentru că seara se vor întoarce în locuința lor de la etajul 10, unde ea va face ciocolată de casă și-i va vorbi ca unui copil. Iar el își va pipăi absent cicatricea veche de pe obrazul stâng, gândindu-se la ziua de mâine la fel ca la cea de ieri.

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de