Tatiana Țîbuleac: Insula & inimile de sticlă

De . Categorii: Carte, Cronici

Etichete:

Publicat în October 20, 2018 , o comentarii

Tatiana Țîbuleac, Grădina de sticlă, Editura Cartier, 2018.

Anul 2018 este unul plin de apariții inedite pentru proza românească. Unul dintre cele mai așteptate romane a fost cel al Tatianei Țîbuleac, scriitoare din Republica Moldova stabilită la Paris. Autoarea debutează cu Fabule moderne în 2014 la Editura Urma Ta, Chișinău. Trei ani mai târziu, îți lansează primul roman – Vara în care mama a avut ochii verzi (Editura Cartier, Chișinău), care s-a bucurat de succes, fiind premiat de revista Observator cultural și de Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova. Grădina de sticlă este al doilea roman al scriitoarei, apărut la aceeași editură anul acesta, care cartografiază o poveste fascinantă  a unei lumi în destrămare din Chișinăul anilor ’80 – ’90.

Grădina de sticlă devine o narațiune intensă – afectiv și tematic – datorită unei scriituri care mizează pe stil și pe atmosferă. Autoarea cultivă o poetică a tandreței și a detaliului nostalgic, rememorat dintr-un trecut irecuperabil, însă irezistibil. Romanul descrie o lume în destrămare, o lume a decadenței spirituale, și totuși autoarea surprinde în acest peisaj simili-apocaliptic micile frumuseți ale vieții. Or, cartea este și o poveste despre frumusețea care se regăsește nu doar în lucrurile luminoase, ci și în urât, în suferință, în mizerie. Proza poetică practicată de Tatiana Țîbuleac, marcată de simboluri (sticla, caleidoscopul etc.) și senzații recurente amintește, pe alocuri, de lirismul din cărțile Hertei Müller. Una dintre mărcile distinctive ale scriiturii este, ca în romanul precedent, comparația: „Gazul ardea ca un nufăr albastru.” (p. 9); „mandarina Polcovnicului îmi încălzea mâna ca o flacără” (p. 17); „vinele de pe picioare îi ieșeau ca niște rădăcini dintr-un pământ răzmuit” (p. 143).

Perspectiva naratorială oscilează între o narațiune relatată din prezent și una retrospectivă, în care memoria afectivă a protagonistei reface nostalgic sau cu furie „cioburile” trecutului. De asemenea, câteva secvențe sunt povestite de un alt personaj, Zahar Antonovici, a cărui voce face o trecere în registru suprarealist.

Cartea spune povestea unei fetițe orfane, Lastocika (Rândunică), înfiată de Tamara Pavlovna, o rusoaică ambițioasă din Chișinău. Tamara Pavlovna umblă ziua întreagă prin oraș, adunând sticle în speranța îmbogățirii, într-un Chișinău al anilor ’80 plini de lipsuri, speculații și mizerie. Tamara este un personaj paradoxal, divizându-se între mizerie și obsesia pentru ordine, între zgârcenie și generozitate, între afecțiune și comportament agresiv, în care bătaia este o parte firească din educație. Chiar dacă Tamara Pavlovna o va exploata pe fetiță, pentru copilă întotdeauna mama adoptivă va rămâne un personaj fabulos, aproape mitic: „Era ca o pasăre măiastră – Tamara Pavlovna. Ucigătoare, dar miloasă. Vicleană, dar cu dreptate […] Uneori, când ajungeam noaptea, și ea se despletea de culcare, mi se părea că părul i se va preface în pene, iar limba în pară fermecată” (p. 15). Aceasta va sfârși în agonie, atinsă de nebunie și anxietate, după ce pierde toată agoniseala de o viață.

Destinul Lastocikăi este unul tragic, marcat de umilințe și suferințe perpetue. Este, în ultimă instanță, un destin format din cioburile singurătății, înstrăinării, trădării, remușcării, vinei, cruzimii. Nenorocul o urmărește și la maturitate, fiind părăsită de soț: „Dragostea ta m-a făcut cioburi” (p. 139), fiindcă are o fetiță bolnavă, suferind de boala oaselor de sticlă. Lumea descrisă pare una monstruoasă în care se întâmplă toate relele: sărăcie, abandon, viol, avort, boală, nebunie. Cu toate acestea, în mijlocul fatalității, se regăsesc mici momente de intensitate și frumusețe care izbucnesc cu forță din grădina de sticlă a existenței.

Tatiana Țîbuleac îi portretizează cu măiestrie, aproape pictural, și pe ceilalți protagoniști din celebra curte de la bloc. Fiecare dintre ei are câte o trăsătură specifică, chiar dacă sunt naufragiați ai aceluiași destin tragic. Autoarea îi descrie cu umor, cu ironie, cu cinism blând, dar și cu multă duioșie. Astfel, îl cunoaștem pe Polcovnic cu mirosul său de trandafiri, pe copilul cu ușankă (căciulă cu clape) și doar cu ochiul stâng – Pavlik, pe Zahar Antonovici cu pieptul plin de medalii și buzunarele pline cu bomboane, pe Maricica cea care vorbește românește, pe Dmitri, copilul care nu vorbește niciodată și stă cocoțat în castan „de parcă încerca să îndrepte din priviri lumea noastră strîmbă” (p. 37), pe Lioncik, Katia, Raia sau Volodomâr. Urmează o galerie caricaturală de personaje feminine: Șurocika pe care o iubesc toți, Ekaterina Andreevna: ,,O poveste în haină de blană, un măr de aur!” (p. 17) sau sărmana Tanea. Acestea devin figuri fabuloase care animă spațiul și de la care Lastocika învață câte ceva. De asemenea, autoarea descrie personaje văzute prin prisma prejudecăților vremii: „jidani, mămăligari, credincioși”. De exemplu, toate evreicele ,,lucrau doctorițe și mâncau doar găini” (p. 39). De aceea, Lastocika se hotărâse să se facă doctor și evreică, precum Bella Isaakovna, mai târziu ajungând la București șefă de secție la un spital și, ironia sorții, căsătorindu-se cu un evreu.

Povestea acestora gravitează, în principal, într-un spațiu care devine „наш остров” (insula noastră) – curtea de la bloc. Această mică „insulă” a nefericiților rămâne în amintirea Lastocikăi drept scena magică în care se întâmplau sau se povesteau cele mai neverosimile istorii. Curtea reprezintă centrul care unește și acceptă diversitatea, devenind un spațiu protector. Chișinăul însuși devine un personaj legendar și pestriț, construit din cioburi lingvistice și identitare. Tatiana Țîbuleac își imaginează Chișinăul ei, așa cum l-a perceput și trăit, relevând totodată psyche-ul sfârșitului de secol, marcat de destrămarea imperiului și de contradicțiile politice, sociale, identitare și culturale din societate.  

Unul dintre cele mai interesante planuri, care definește identitatea protagonistei, este schizoidia lingvistică în care locuiește aceasta: prinsă între limba rusă, limba română și „limba moldovenească”. Un pasaj care descrie această diversitate confuză este: „Școala îmi era moldovenească, însă rusa îmi plăcea mai mult. Vorbeam rusește în curte, la magazin, în oraș. Adică peste tot. Greta cea cu creta începuse altă vrăjeală. «Limba noastră e limba română, nu moldovenească», o auzeam vorbind pe coridoare” (p. 100). Descrise cu dragoste și ironie, cu nedumerire și fascinație, cu ciudă și dor, fragmentele despre limba vorbită în spațiul dintre Prut și Nistru reconstituie istoria acestei confuzii lingvistice, temă mai puțin abordată în literatura română contemporană. Un fragment în care Lastocika începe să învețe limba rusă, iar similitudinile sau greșelile dintre cuvinte și litere devin descoperiri splendide este următorul: „cerusem «un suc turcoaz». O singură literă a transformat un mesteacăn într-o culoare. Nu cred că am făcut vreodată o greșeală mai frumoasă” (p. 18).

Grădina de sticlă este și un strigăt despre dorința de libertate. Deși lumea se va dovedi doar un internat mai mare, unde viața este la fel de crudă și nemiloasă. Lumea descrisă de Tatiana Țîbuleac este una violentă, dar în același timp firească în barbaria ei. Romanul abordează, de fapt, teme îndelung exploatate în literatură, însă noua sensibilitate a scriitoarei îl poate transforma în unul dintre cele mai puternice romane din literatura română contemporană.

Maria Fărîmă

în librării fotografiez poemele care îmi plac & mi-e frică să nu mă certe cineva. când mă enervez îmi cumpăr un bilet de avion. așa m-am îndrăgostit de muzeul magritte. într-un viitor incert voi avea o colecție de cactuși.

Mai multe articole de