Gonçalo M. Tavares: Literatura e o știință ficțională

De . Categorii: Doar online, Interviuri

Etichete: , , ,

Publicat în November 15, 2018 , o comentarii

Gonçalo M. Tavares este un scriitor portughez, tradus în română cu Un om: Klaus Klump. Mașinăria lui Joseph Walser (2018, Paralela 45), Enciclopedia (2018, Editura Școala Ardeleană), Alte cinci plimbări prin cartier (2015, Allfa), Cinci plimbări prin cartier (2014, Allfa), O călătorie în India (2014, Univers), Să înveți să te rogi în era tehnologiei (2012, Editura Vivaldi), Ierusalim (2008, Humanitas). Predă epistemologie la Universitatea din Lisabona.

A fost invitat anul acesta la Festivalul Internațional de Carte Transilvania, în dialog cu Aurel Codoban, unde a vorbit despre senzorialitatea poveștilor, despre libertatea limbajului literar de a recupera umorul și despre luciditate în literatură. Ideea de luciditate a dat o nouă turnură discuției și a planat asupra a tot ceea ce a urmat. Crede că răutatea nu are putere mare pentru că foarte puțini oameni sunt cu adevărat răi, dar se teme de oamenii naivi. Literatura, spune Tavares, nu te face mai bun, ci mai lucid, iara fi lucid înseamnă a nu te molipsi de răutățile stocate în limbaj”. Pentru că „într-o democrație violența rezidă mai ales în limbaj”, „ar trebui să facem cursuri de limbaj ca și cum ar fi de apărare fizică”, adaugă Tavares. Pentru că discuția despre violență și limbaj s-a extins mult, am vrut să vorbim despre lucrurile care s-au spus în treacăt, dar pe care nu a avut timp să le dezvolte la FICT.

Ana-Maria Deliu: Spuneați ieri, în cadrul FICT, că ați fi vrut să aveți mai mult timp să vorbiți despre tehnologie, despre relația dintre om și mașină.

Gonçalo M. Tavares: Cred că tehnologia este marea temă a secolului XXI. Cum îmi place mult filosofia, fiind unul dintre domeniile mele, dacă mă gândesc, de pildă, la marii filosofi clasici, precum Aristotel, Platon, cred că ei au vorbit despre tot și au vorbit foarte bine, cu excepția tehnologiei, pentru că într-adevăr nu puteau să înțeleagă diferențele. Așadar, cred că este marea temă a secolului XXI.

Ieri am vorbit despre titlul unei cărți, Să înveți să te rogi în era tehnologiei. În esență, cartea a apărut dintr-o imagine pe care o aveam în minte: cineva care se roagă cu voce tare, lângă o mașinărie din secolul al XVIII-lea, care e pornită. Iar cartea a pornit de la senzația că era un duel între zgomotul mașinii și zgomotul rugăciunii. O luptă între cele două sunete.

Cred că secolul XXI este într-o oarecare măsură această luptă. O luptă mai degrabă simbolică, dar e lupta dintre rugăciune și raționalitatea mașinăriei. Într-o carte intitulată Mașinăria lui Joseph Walser, motto-ul este un citat din Hans Christian Andersen, în care un personaj spune: „Mi-au cerut să mă rog, dar îmi aminteam doar tabla înmulțirii”. Eu cred că acesta este unul dintre subiectele conflictuale ale secolului XXI. Când cineva ne cere să ne rugăm, ne amintim doar de tabla înmulțirii.

Aș spune că astăzi sunt două mari situații. Sunt oameni cărora li se cere să se roage și își amintesc doar tabla înmulțirii. Și mai sunt oameni cărora li se cere să spună tabla înmulțirii, iar ei își amintesc doar să se roage. Sunt două fundamentalisme: unul religios și unul, să-i spunem, tehnologic.

AMD: Din Să înveți să te rogi în era tehnologiei mi-a rămas în minte acest citat: „Statisticile sunt o formă precisă de a demonstra indiferența”. Mai credeți asta?

GMT: Nu îmi mai amintesc. Da, statistica este, într-o oarecare măsură, astfel: diferite cazuri individuale, umane, intră într-o mașinărie de făcut numere, care face lucrurile mai reci și non-umane. Statistica e non-umană, nu? Statistica aparține universului matematicii. Este o anumită violență a matematicii și a abstractului, exercitată asupra umanului.

Să ne gândim la un om care a fost torturat sau chiar asasinat. Dacă acest caz intră în numărul anual de asasinate la nivel mondial, sau în numărul total de oameni torturați, trecem imediat de la suferința individuală la un fel de calcul. Iar noi nu simțim empatie față de statistică. Statistica nu ne face să suferim. Un caz individual ne face să suferim.

AMD: Despre suferință vorbiți și în Ierusalim. Acolo, mi se pare că sunt „deconstruite”, pe rând, figura pragmaticului, a schizofrenului, a raționalistului. Ce rămâne în urma acestei „deconstrucții”?

GMT: Ierusalim este în mare măsură o carte despre nebunie și despre cum ospiciile sunt sisteme de normalizare a diferențelor extreme. Cred că ospiciul este un bun exemplu de sinteză între raționalitate și nebunie. În ospiciu ajung cazuri individuale extreme de irațional, iar de multe ori ele se normalizează cu ajutorul medicației. E ceva aproape înspăimântător că în ospiciu intră oameni cu tulburări psihice complet diferite, iar medicația îi transformă imediat în oameni foarte asemănători. Îi calmează, le reduce mișcările, la un moment dat par toți la fel, când, de fapt, la început erau complet diferiți.

Vorbim de o situație limită, dar la nivel social sunt procese asemănătoare. Evident, nu vorbim despre nebuni și nici despre cazuri de boală. Dar când e vorba despre excentrici, despre oameni care au idei complet diferite de ale celorlalți, există un fel de medicație socială, un fel de presiune. Cine nu are o părere anume se pune într-o situație oarecum antisocială și aproape inacceptabilă. Aș spune că există un fel de medicație invizibilă și imaterială, care face ca lucrurile, ideile să se normalizeze la nivel social.

AMD: Unii scriitori scriu cathartic, alții simt că au o misiune. Dumneavoastră de ce scrieți?

GMT: Nu scriu pentru că simt că aș avea o misiune. Cred că lucrul acesta e periculos. Scriu pentru că am, în primul rând, o nevoie fizică, organică. Când nu scriu mai multe zile la rând, sunt foarte irascibil. E o senzație organică foarte asemănătoare cu aceea când încă nu am mâncat la ora cinci, în condițiile în care eu de obicei iau prânzul la ora unu. Vorbim despre o irascibilitate corporală. Nu e necesitate, misiune intelectuală. Pentru mine scrisul este, în primul rând, un act fizic. Spun de obicei că pentru mine „a scrie” este un verb fizic, o acțiune fizică, la fel ca „a merge”, „a sări”, „a alerga”. Aici aș plasa și verbul „a scrie”. Nu l-aș pune între verbele intelectuale, precum „a gândi” etc. Evident, încerc ca verbul „a scrie” să se suprapună cu „a gândi”, dar scrisul este în primul rând ceva fizic. Simt asta pentru că încep dimineața scriind o prostie, ceva ce nu are sens, sau copiez un text. Iar eu simt că atunci fac un fel de încălzire, care pune în funcțiune capul și corpul. Încerc să nu mă uit la ecran sau la pagina goală, deoarece simt că trebuie să pun corpul în mișcare, ca să înceapă să scrie. Dar evident că scrisul nu e doar asta. De ce scriu? Scriu și pentru că vreau să înțeleg mai bine comportamentul uman. Vreau să înțeleg mai bine cum apare, cum se manifestă teama. Vreau să înțeleg mai bine dorința, violența. Vreau să înțeleg mai bine… nu aș spune viața mea sau viața celorlalți, ci vreau să înțeleg ființa umană. E un fel de studiu, de cercetare.

De altfel, eu susțin ideea că literatura e un fel de știință ficțională, fără metodă fixă, o știință socială și umană. Așa cum sociologia folosește chestionare, sondaje, cred că pentru a înțelege comportamentul omului sau al grupurilor, de pildă, comportamentul unui fascist sau al unui copil, literatura folosește ficțiunea, punând personajele într-o situație anume și încercând să înțeleagă cum ar reacționa. E un fel de experiment științific, dar al unei științe, să-i spunem, imaginară. Dar eu cred că este foarte utilă. De pildă, în Să înveți să te rogi în era tehnologiei, naratorul este medic și politician, un personaj pe care l-aș caracteriza drept fascist. Eu simt că în acele multe luni în care am scris cartea, simțeam ce e în mintea unui fascist. Iar asta este realmente o experiență socială și umană. În loc să studiez fascismul, biografia unui fascist, mă gândesc ce ar face el în anumite situații.  

 

Traducere și transcriere de Veronica Manole
Fotografie: Jornal i – Sapo

Ana-Maria Deliu

Absolventă de literatură comparată. Interesată de teoria literaturii, „mașinațiuni teoretice”, fenomene sociale, narațiuni cu pisici locvace și muzică experimentală. Citit Ulysses în doar un an și jumătate.

Mai multe articole de