Rambuku sau de ce e liniștea vitală

De . Categorii: Cronici, Doar online, Teatru

Etichete: ,

Publicat în November 01, 2018 , o comentarii

Duminică, 14 octombrie, a luat sfârșit a opta ediție a festivalului de teatru „Întâlnirile Internaționale de la Cluj”, care a avut drept tematică ideea de viziune. Rambuku, piesa norvegianului Jon Fosse, cel mai tradus, jucat și apreciat dramaturg norvegian contemporan, a fost jucată vineri seara la Teatrul Național din Cluj-Napoca și se încadrează în această tematică.

 Regizat de Mihai Măniuțiu la Teatrul Național din Timișoara, spectacolul propune o temă destul de inconfortabilă: tăcerea. Mizând pe discrepanța dintre o Ea care comunică, trăiește și incită, și un El care este incapabil să transmită, să dialogheze, piesa devine o relatare abstractă și nonconformistă despre singurătatea în doi, despre ce se întâmplă când cel de lângă noi devine străin, despre mecanismele și procesele prin care funcționează dragostea, și, până la urmă, viața însăși.

  Acest Rambuku devine pentru cuplu un absolut, o sursă de vigoare vitală, dar și una dătătoare de moarte, geneză, dar și apocalips. Aici existența se comprimă și se dilată, iar Rambuku apare ca o singularitate din care personajele se nasc și mor, însă nu neapărat în ordinea asta, căci Jon Fosse sfidează deschis cronologicul. Spectatorului îi este neclar pe tot parcursul piesei cine sau ce este Rambuku, încotro se îndreaptă El și Ea, dacă este o trecere înspre moarte sau doar înspre o altă dimensiune a vieții celor două personaje. Descris de Ea ca un loc absolut, unde muzica sferelor întregește tabloul feeric, Rambuku i se înfățișează spectatorului ca fiind total opusul acestei prezentări. Elementele de dans contemporan (coregrafia: Andrea Gavriliu) cu care alternează dialogul personajelor conturează o dimensiune a haosului, a obscurității și a zbuciumului, iar dansatorii, costumați în negru și cu fețele pictate în alb, transmit prin mișcări spasmodice și convulsive angoasă și teamă.

  Pentru Jon Fosse tăcerea este vitală, atât în viață, dar mai ales în teatru, căci, spune el, teatrul fructifică (sau ar trebui să fructifice) tăcerea mai bine decât oricare alt gen literar. Urmărind această viziune, Rambuku devine o ars poetica a dramaticului, oferindu-ne o lecție de dramaturgie și o perspectivă insolită asupra teatrului. Liniștea dintre replici vorbește și ea, și poate spune chiar mai mult decât orice text. Deoarece unele lucruri nu pot fi verbalizate (cazul Lui, care este incapabil să își exteriorizeze trăirea prin cuvânt), tăcerea servește drept răspuns universal.

  Spectacolul are o coloană sonoră excepțională, pe tot parcursul reprezentației ivindu-se, ca laitmotiv, cântecul-rugăciune Hineni, un cântec evreiesc plin de durere și care dorește să exprime (și să explice) vulnerabilitatea  noastră ca ființe umane. Chiar dacă titlul afirmă „hineni” (eu sunt/ exist), versurile nu fac altceva decât să contrazică mărturisirea puternică și concretă: cântecul vorbește despre nevoia de ajutor divin, de transcendent, despre nimicnicia creației față de atotputernicia creatorului. „Sunt aici”, afirmă și Ea repetitiv, însă existența ei nu este de sine stătătoare: fără Rambuku, Ea rămâne transparentă. Doar acolo, doar cu el, viața ei capătă sens, iar afirmația „Sunt aici”, devine nu doar adevărată, ci și absolută.

  Am ieșit de la spectacol uluită, încercând să-mi dau seama de ce confuzia pe care o simt e atât de plăcută, de ce haosul piesei m-a liniștit, când trebuia de fapt să mă revolte. Nu am găsit încă răspunsul, probabil că se află și el în tăcere.

 

Călina Moldovan

 

(fotografie via Teatrul Național Cluj-Napoca)

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de