Cartografia lumii de dincolo (Recenzia de joi)

De . Categorii: Carte, Cronici, Doar online, Recenzia de joi

Etichete:

Publicat în January 31, 2019 , o comentarii

Instabilitatea celei mai bune dintre lumi

Majoritatea prozei românești contemporane se concentrează pe construcția de personaj și traseu identitar. Recuperarea în tușe groase a comunismului sau a epocii tranziției, explorarea marginalității sociale sau a corporatismului dezumanizant sunt, de aceea, puse în slujba unui proiect preponderent antropocentric, bazat pe criterii valorice precum organicitatea evoluției unei personalități puse în centrul acțiunii, credibilitatea dialogului, nuanțarea reacțiilor și a trăsăturilor. Pe acest fundal, romanul Laurei T. Ilea, Cartografia lumii de dincolo (Humanitas, 2018),apare ca fractură a modelului, fiindcă miza sa nu este una personalistă, ci lansarea unui Weltanschauung propus ca diagnostic al prezentului. Cu alte cuvinte, lumea romanului este un corp deschis spre exterioritatea non-literară, spre realitatea istorică și socială destul de bulversantă în dinamica ei încât să devină parte din ficțiunea lumii noi, iar finalitatea diegezei va fi tocmai trasarea coordonatelor unui spațiu-timp în care proliferează stranietatea și în care viitorul este prezent ca amenințare, promisiune, semn cert. Nu este însă vorba despre o narațiune atmosferică, ce ar reda, pur și simplu, senzația de latență sau explozie (științifică, tehnologică, demografică) iminentă, ci despre un text la granița dintre roman și eseu dens, problematizant, îmbibat în egală măsură de angoasă și fascinație.

Axul aparent al romanului este biografia Amaliei, o dansatoare autoexilată din satul românesc de munte care practică în continuare ritualuri arhaice și transformată în artistă europeană nonconformistă, apoi în călătoare nord-americană în căutarea unor rude îndepărtate și a bucăților de memorie familială aflate în proprietatea lor. Totuși, prim-planul acordat ei funcționează, de fapt, ca artificiu narativ, deoarece Amalia devine personajul-reflector al spațiilor în care se mișcă. Pe scurt, universul ei cu agitație moleculară sporită se vede invadat de metamorfozele viitorului – ingineria genetică, planurile de stopare a degradării fizice, dominația lumilor ficționale și a simulacrelor, obsesia antiumanistă a contopirii dintre organic și anorganic, relativizarea ritmurilor nocturn-diurn, toate aceste excrescențe ale științei înspre pseudoștiință și ontologie sunt privite, comentate, interiorizate de un personaj lipsit în sine de apetențe revoluționare. Dacă prezentul ei pare organizat în jurul unor vizionari excentrici, echivalent modern al alchimiștilor de demult, Amalia aparține zonelor obscure dintre aceste nuclee de energie, ducând, asemenea maselor nediferențiate, viața celor care percep istoria prin pașii ei mici și inteligibili. Protagoniștii diverselor teorii emancipatoare apar în orizontul ei doar ca purtători de discurs, iar punctele de tensiune ale romanului nu se găsesc la nivelul dialogului, al intersecțiilor încărcate afectiv sau al unor episoade nodale, ci în polemicile interioare. Perspectiva narativă depășește la rândul ei stilul indirect liber sau fluxul conștiinței în favoarea consemnării detașate a impresiilor delimitate cu precizie (își amintește, își dă seama): indicații specifice unui scenariu de film sau didascalii care mută în permanență accentul de pe individ pe dilema filozofică, etică sau culturală; tehnică cinematografică, transfocator devenit strategie narativă.

Astfel, discontinuitatea epică și structura digresivă sunt principalele instrumente de construcție a lumii noi. Un obiect sau o replică pot deschide panorame ale trecutului colectiv sau dezbateri ample pe teme specifice modernității turbulente (no country for old men, maternitatea ca experiență-limită și corporalitate împărtășită, omul ca formă oarecare de materie). Fiindcă îmbinarea acestui topos cu grad discutabil de ficționalitate se realizează prin acumulare, iar enumerația, resimțită adesea ca ruptură sintactică voluntară, figurează mai ales în capitolul dedicat călătoriei americane a celor două femei, Amalia și Maria. Periplul lor sudic are drept scop recuperarea unei povești și le conferă o poziție neutră de observatori extra-temporali ai aglomerării de contraste civilizaționale răspândite pe coasta Americii. La fel ca enciclopedia chineză a lui Borges, și morfologia lumii de dincolo a Laurei T. Ilea suferă o ordonare alternativă, ale cărei categorii includ artiștii post-catastrofă, marii plictisiți ai abundenței, sinucigașii care nu iubesc lumina, inventatorii îngroziți de stază. Este însă vorba despre personaje cu viziuni instabile, succesive, niciodată materializate și, deci, imposibil de așezat pe o hartă coerentă a direcțiilor de evoluție. Tocmai amestecul de umanitate (fie ea repudiată) și profesionalism anti-umanist face din excentricii romanului cazuri simptomatice. Armand găsește în ectogeneză un sens existențial și o idee științifică salutară nu doar datorită disprețului față de un cod etic convențional, ci și din cauza traumei din copilărie, când defectele naturii i-au ucis fratele nenăscut. Johannes Müller construiește un institut de geriatrie în care pacienții să aibă acces la suferință și moarte doar în mod virtual, prin muzică și dans. În logica romanului, bântuit de spectrul celei mai bune lumi dintre cele posibile, Müller reprezintă convingerea că această lume ideală poate fi doar artificială și profund estetizată – un ecou al simulacrului baudrillardian și o erezie în raport cu conceptul inițial imaginat de Leibniz. Müller însuși este un angoasat al modernității, indignat de lentoarea unor schimbări care dau semnificație așteptării sale în fața istoriei. E important de remarcat, prin urmare, că recursul facil la explicația emoțională și clișeizată a deciziilor individuale este evitat prin reglajul atent dintre doza de slăbiciune și cea de vizionarism anti-antropocentric distribuite personajelor.

Senzația constantă de neliniște provocată de lectură e cauzată în principal de suprapunerea dintre cazurile aparent fantastice sau suprarealiste (jumătatea de om care donează bucăți de corp în folosul speciilor inferioare, individul cu ritmuri biologice inversate) și mișcările științifice sau ideologice productive pe care le reprezintă. Ironia bonomă și curiozitatea față de teoriile conspirației sau față de imaginația nedomesticită a unor inventatori inofensivi se confundă aici cu impactul incontestabil asupra lumii concrete al acestor marginali ajunși în centru. Astfel încât teoria unor vânturi sezoniere cu efect carnavalesc, ce iau oamenii în stăpânire și îi determină să urmeze cursurile vânturilor, zburând pe traseul lor, din aeroport în aeroport are în roman aceeași greutate ca tendințele eugenice ale geneticii actuale. Într-un climat de stranietate generalizată devine neclar unde se termină fantezia deconstructivă și unde începe proiectul, acțiunea, intruziunea umană în natură. Ba mai mult, lumile teoretic închise (satul patriarhal în care există un târg de fete) comunică, de fapt, cu lumea vectorială a viitorului deja instalat, iar efectele somatice asupra Amaliei sunt simetrice (dislocarea din cadrul securizant, sentimentul decorporalizării). Instabilitatea și absurdul (previzibil în cazul ritualurilor religioase de obiectivare a femeii, sedimentat în Occidentul secolului XXI) șterg limitele cunoscute, o dizolvare ce amintește de fenomenul tăierii marginilor din tetralogia Elenei Ferrante, dar care nu apare pe fondul violenței, ci al incertitudinii.

Tot în zona ambiguității ce caracterizează raportarea la curente recente de gândire se situează și ironiile posibil subversive puse pe seama personajelor. Armand, universitarul prins în nesfârșite dezbateri postcoloniale sterile, oscilează între evidenta adeziune la substratul etic al noii filozofii și cinismul deziluzionatului, martor al instrumentalizării defectuoase a respectivului fond de idei:

Vede cu claritate fața conferențiarului. Și-l închipuie în mijlocul unui taraf de țigani, strâmbându-se de putoare (…) Cu o demnitate etică ireproșabilă, conștienți de identitatea lor milenară, țiganii concep produs cultural după produs cultural, se strâng să discute influența codrilor seculari în muzica lor.

Fără urmă de teoretizare epuizantă, mergând doar pe firul proiecțiilor imaginative ale unui personaj, se deschide astfel în subsolul diegezei o întreagă polemică posibilă între un curent cultural popular (postcolonialismul și terminologia lui), realitatea non-conceptuală pe care o exploatează un astfel de filon filozofic și privirea sardonică a celui care participă la discurs, intuindu-i, totodată, fragilitatea. 

Ca un pol necesar, liniștea apare în roman într-o micro-narațiune secantă traseului parcurs de Amalia. Un regizor filmează tăcerea unei mănăstiri. În forma lui embrionară, tabloul fixează și dihotomia centrală a romanului: stază-schimbare, așa cum instalația de artă 24 Hour Psycho apărea, în Punctul Omega al lui Don DeLillo,  ca o reprezentare a capacității de a simți timpul trecând: un film definit în mod normal de suspans, încetinit și disecat în detalii devine, spre finalul cărții, congruent cu viața personajelor.

Ultima coordonată esențială a Cartografiei e dată de distincția subtilă dintre panoramare și totalizare: deși lumea aceasta a începutului de mileniu este construită retrospectiv, cu baze istorice precise (echilibrul planetar post-Kosovo și pre-Irak constituie mediul de reacție al narațiunii), trasarea de linii explicative, generatoare de coerență este respinsă fie ca artificială, fie ca imposibilă. La urma urmei, este vorba despre o lume eliberată de iluzia esențelor, al cărei dinamism în același timp benefic și distructiv depinde de absența unei priviri autoritare, dispuse să dea sens și direcție unică multiplicității.

Maria Chiorean

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de