Repetiția e mama canonizării

De . Categorii: Carte, Cronici

Etichete: , , ,

Publicat în January 22, 2020 , o comentarii

În momentul de față, lui Mircea Cărtărescu îi este acordată eticheta mai mult sau mai puțin contestabilă de „canonic”. Pe lângă numeroasele premii primite și cronicile favorabile care i-au consolidat locul ca unul dintre cei mai importanți autori optzeciști și, apoi, postcomuniști, prin ultimul lui volum, Melancolia, Cărtărescu caută să își fundamenteze singur clasicizarea. În realizarea acestui exercițiu, autorul face apel la vechea sa tematică, dar o schematizează și o prezintă într-o manieră mult mai condensată, pentru a delimita mai bine propriile artificii stilistice și de imaginar față de altele din lumea literară, fie autohtonă sau la nivel global.

Așa cum au observat deja majoritatea criticilor care au scris despre Melancolia, prin cele trei proze din carte autorul nu se reinventează la nivel tematic, reluându-și temele și elementele bine cunoscute din propriul imaginar (copilăria, descoperirea sexualității, dublul etc., țesute într-un cadru fantasmatic, oniric). Totuși, cred că ceea ce dă o diferență notabilă între volumul de față și celelalte din opera lui Cărtărescu este schematizarea și esențializarea acestor teme și motive și, într-o mai mare măsură, a propriei scriituri, tocmai cu scopul de  a le conferi o dimensiune auratică.

Denumirea cărții, simetrică unuia dintre primele sale volume de proză, Nostalgia, este  una dintre strategiile autoreferențiale instrumentalizate de autor pentru a face o sugestie fățișă la propria operă și oferă prima dintre cheile de lectură în această direcție. Universul lui literar nu mai este unul care trebuie creat cu impetuozitate și vervă, așa cum era pe vremea când scria Nostalgia, ci, el fiind deja bine construit și conturat, ajuns la „maturitate”, trebuie doar recapitulat.

Repetițiile tematice la nivel macro, care aparțin întregii opere a lui Cărtărescu (amintite mai sus), sunt dublate de repetiții textuale, stilistice sau structurale, care străbat toate cele trei texte și pe care le voi exemplifica în continuare. În Punțile, prima proză, dispariția mamei nu conduce copilul la căutarea ei prin explorarea lumii exterioare, din contră, el rămâne închis în casă și viața sa diurnă începe să se repete aproape cu exactitate. Se joacă zilnic cu aceleași jucării care revin la locul lor oriunde le-ar lăsa, citește și recitește aceeași carte și în fiecare noapte când merge la culcare începe să viseze. Aici se produce un scurtcircuit și personajul reușește să scape din redundanța zilelor. Noaptea, mai precis în vis, ușile și ferestrele se deschid, iar copilul reușește, prin intermediul unor punți care îi leagă casa de alte locuri (fabrica de cauciuc, de exemplu), să exploreze acele spații învecinate. Cu toate că maturitatea simbolică la care ajunge copilul în final (o punte care duce spre cer) ar putea fi rezolvată printr-o desfășurare onirică de mai mari dimensiuni, avântul constructiv pare să fie chinuit, să sucombe în repetate rânduri în fața repetitivității până la soluționarea finală.

Similar, Vulpile este construit în jurul vieții solitare a doi frați, Marcel și Isabela, și a jocului pe care cei doi îl pun în scenă în fiecare seară înainte de a adormi. Lucrurile iau o turnură nedorită atunci când sora ajunge să se rănească cu adevărat în timpul jocului și lumea fantasmatică în care cei doi trăiesc se prăbușește, Isabela ajungând în spital. Pentru recuperarea surorii sale și refacerea lumii perfecte în care au trăit până atunci, Marcel se sacrifică și face schimb de identități cu geamănul său simbolic. Ieșirea din ciclicitate este sugerată pentru cei doi frați întorși acasă, ei urmau să crească, „să aibă copii cu alți bărbați și alte femei, să-i crească mari” (p. 119), pe scurt să ducă o viață liniștită fără a mai fi tulburați de jocurile copilăriei. Nu la fel e valabil și pentru Marcel, rămas „în umbră și străin”, care „avea să-ndure noaptea, noaptea eternă” și „să scrie la nesfărșit, în vechiul lui caiet, întrebări pentru neant și nimicnicie” (p. 120).

În Pieile, ultimul text și de cea mai lungă întindere, repetițiile apar probabil cel mai obsedant dintre toate prozele, începând cu nivelul stilistic. Cea mai vădită este reluarea, aproape pagină cu pagină, a cuvântului „singur” sau a unor termeni din familia sa lexicală. Chiar și numele poetului tutelar al textului este Vasile Singurătate. La nivel de construcție, Ivan, protagonistul, este prins în aceeași „eternă reîntoarcere” ca personajul copilului din Punțile sau cei doi frați din Vulpile. Merge la școală zilnic cu același tramvai, are mereu în buzunar singura carte scrisă vreodată de Vasile Singurătate, pe care o tot recitește, iar, periodic, pentru a i se marca înaintarea în vârstă, trebuie, ca toți bărbații din jurul lui, să își lepede propria piele și să aștepte ca una nouă să îi crească la loc. Bucla cotidiană și dubiile solipsiste ale lui Ivan sunt sparte odată cu apariția sentimentului de iubire față de Dora, cu ajutorul căreia găsește și răspunsul la o întrebare capitală pentru toți băieții de vârsta lui: trec fetele prin același proces de lepădare a pielii ca ei? Ivan asistă în persoană la transformarea diferită prin care trec fetele, privind „ieșirea din cocon” a femeii ajunse la vârsta maturității sexuale, Dora apărându-i ca o „icoană nemuritoare a fetei cu aripi de fluture!” (p. 246). Ritualul la care este spectator a fost catalizatorul cel mai puternic pentru începutul unei noi etape în viața lui Ivan, ieșind din casa Dorei „maturizat deodată și resemnat” (p. 249). Cadrul final, după revelarea marelui secret feminin, îl prezintă pe Ivan mergând la braț cu „marele mutilat”, statuia lui Vasile Singurătate coborâtă de pe soclu, care „avea să-l însoțească de-acum toată viața” (p. 251), ca un Vergiliu personal. Ultimul drum, în afara vieții mundane și redundante, pare să fie cel dictat de poezie.

Toate încercările expansive de construcție narativă, obișnuite, până acum, în proza lui Cărtărescu, sunt aici încetinite, întârziate și, la final, oprite brusc, luându-le locul sugestia poetică. Așa cum observa Mihnea Bâlici în dosarul Observatorului Cultural, epicul este înlocuit de poetic, iar simbolicul și ezotericul funcționează ca principiu coordonator al textelor. Cred că poetizarea joacă rolul principal în exercițiul recapitulativ tipic postmodern pe care îl face autorul, proza sa fiind încastrată cu un ermetism descifrabil doar prin cunoașterea și parcurgerea bibliografiei anterioare. Cu toate că autoreferențialitatea a fost dintotdeauna un factor important al operei cărtăresciene, fără aplombul epic care să împingă narațiunea mai departe și să o extindă aproape infinit, proza din Melancolia apare ca o condensare și cristalizare a marelui mit personal al lui Mircea Cărtărescu.  

Universul literar al autorului, mereu atent la travaliul psihic, se concentrează aici și mai mult pe explorarea propriei abisalități. Decorul dezolat și ruinat al spațiilor ca exteriorizare a sentimentului de singurătate extremă a personajelor, anabaza sau catabaza, metamorfozele animale sau elementele fantastice oferă cadrul perfect pentru a experimenta și analiza sinele. Acest aspect al importanței subconștientului a fost cel mai tratat și în dosarul din Observator Cultural: ajuns în punctul „experienței-limită” (Cezar Gheorge), autorul schițează totuși o realitate „nesfărșită, inimaginabilă” (Bogdan Crețu), reconfirmându-se, deci, ca „unul dintre marii noştri scriitori ai imaginarului, ai fantasticului şi ai visului” (Adina Dinițoiu). (Re)confirmarea venită de pe urma inimaginabilității scenariilor ezoterice sau onirice depictate este un criteriu destul de personal pentru „a da nota” finală unui volum. În plus, în cazul de față, abisalitatea și presupusa inimaginabilitate a scenelor nu cred că stau în picioare ca factori determinanți tocmai din cauza suprasolicitării, voite sau nu, a repetițiilor și a reciclării exhaustive a acelorași elemente din imaginarul lui Cărtărescu. Deși, în mod cert, repetiția exacerbată la care recurge în volumul de față ajută la recognoscibilitatea și separarea stilului său personal de cele ale altor autori, prin trasarea unei linii simbolice între „cărtărescianism” și alte fenomene literare.

Autorul caută, cu ajutorul Melancoliei, să își facă loc în canon prin prezentarea întregului său proces creator ca o poezie continuă, chiar una dintre concluziile din Pieile este faptul că „nu mai există poezii. Acum totul e poezie” (p. 235). Fie că e vorba de volumele efective scrise în trecut (simetria între titluri) sau de temele și motivele care revin obsesiv (dublul, visul, fluturele etc.), cititorul pare că se află în fața formei „purificate” de epicitate a cărtărescianismului, dar pentru a-i cunoaște toate posibilitățile și ramificațiile trebuie să parcurgă și restul operelor autorului. Ori, în cazul de față, canonizarea se realizează în două dimensiuni. Inițial, prin caracterul simbolic cu care Cărtărescu își înconjoară propria bibliografie și propriul stil, folosindu-se de o schemă ce reduce temele sale la simboluri. Apoi, invitând cititorul să parcurgă celelalte volume scrise de autor pentru a descoperi semnificațiile simbolurilor schițate în cele trei proze din Melancolia.   

Pe de altă parte, totuși, cred că însuși Cărtărescu și-a dat seama de saturarea la care se poate ajunge odată cu reluarea acelorași teme de prea multe ori. Poate tocmai din acest motiv naratorul „se închide” în fața avântului epic de care a dat dovadă în trecut – pentru a nu ajunge în punctul în care ar fi nevoit, din nou, să recurgă la repetiții și mai ample. În această lectură, vădit mai speculativă, Melancolia mi se pare interesantă ca volum de tranziție și de posibile deschideri pe care le-ar putea semnala, mai mult decât ca proiect de sine stătător. Ajuns la „vârsta melancoliei”, Cărtărescu face această trecere în revistă esențializată a propriilor scrieri și ca exercițiu metatextual, reflectând asupra propriilor obișnuințe tematice și stilistice de până acum și căutând noi modalități prin care ar putea ieși din ciclicitatea melancolică a repetițiilor. E posibil să ne aflăm nu în fața pierderii chefului de viață a autorului, așa cum argumenta Mihnea Bâlici, ci în fața debutului unei noi estetici, care să înglobeze într-o mai mare măsură poeticul, renunțând, astfel, la dimensiunea epică. La sfărșitul volumului, Ivan nu pleacă mai departe în viață la braț cu Epicul, de fapt, el își continuă traiul alături de Poezie. Chiar dacă va fi cazul unei noi direcții estetice în alte lucrări din viitor, momentan, așa cum apare în Melancolia, ea este încă într-o perioadă imperfectă, de maturizare.

Mihai Țapu

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de