Echinoxul – Un fenomen cultural trilingv

În 1968, Ministerul Tineretului a permis apariţia unor periodice în marile centre universitare. Iniţial, la Cluj, Cenaclul Echinox şi Cenaclul Literar Gaál Gábor au dorit să publice reviste culturale separate (în limba româna şi, respectiv, maghiară), însă conducerea Universităţii, din raţiuni ideologice explicite, a fost de acord doar cu crearea unei reviste poliglote, care apărea în limba română, maghiară şi germană. Acesta a fost motivul pentru care Echinoxul a publicat texte în trei limbi. Din cauza soluţiei forţate, iniţiatorii cenaclului maghiar s-au distanţat de revistă (venind în schimb Zoltán Rostás). Mai târziu însă, în evaluările şi afirmaţiile retrospective făcute despre Echinox, pornirea dictată şi contextul injoncţiunii sunt reinterpretate, vorbindu-se despre: „multiculturalism (poate o premieră europeană)” (Petru Poantă, Efectul „Echinox”), „colaborare interetnică” (Mircea Zaciu, interviu, Echinox, 1993, nr. 6. ), „simbioză deosebit de productivă” şi chiar „prietenie” (Ion Pop, interviu, Echinox, 2003, nr. 4-5-6.).

1. După părerea Dumneavoastră, cât de important/definitor, în structura si funcţionarea revistei, era faptul că ea apărea în trei limbi? Impunea acest fapt o concepţie sau o strategie specială de redactare pentru conducerea redacţiei?

2. A existat vreo colaborare concretă, la nivel redacţional, între redactorii români, maghiari şi germani?
De exemplu:
– planificarea numerelor, alegerea tematicii, adunarea materialului
– traducerea textelor literare sau articolelor în limbile colegilor
– scrierea textelor în limba celuilalt (mai ales din partea autorilor maghiari sau germani)

3. Ce fel de relaţii s-au creat în viaţa privată şi socială între redactorii diferitelor pagini?
– prietenii între redactori români, maghiari şi germani
– discuţii (la o bere) despre literatură sau politică
– influenţe reciproce în privinţa orientării culturale/teoretice, sau pe nivel creativ, a ideilor literare etc.

4. Era vreo diferenţă în modul în care erau trataţi redactorii şi materialul diferitelor pagini de către cenzură, de Universitate sau (în general) de autorităţi? Avea cineva „mai multă libertate”?

5. Se poate observa în viaţa culturală a Clujului de atunci vreun fel de model, sau dacă nu, un ecou a fenomenului de „colaborare culturală interetnică” care este proiectat în contextul redacţiei Echinoxului?

6. Cum aţi descrie Dumneavoastră atmosfera relaţiei interetnice maghiaro-române din perioada anilor 70 şi 80, în comparaţie cu perioada conflictuală de după 1990?

Géza Szőcs

(În legătură cu textul introductiv:) Da, treaba aceasta seamănă foarte mult cu cazul Universităţii Bolyai. Mai precis, să nu fie autonomă şi să o controlăm noi, şi în final să o prezentăm ca dovadă a pluralismului şi a toleranţei noastre. Nu ştiu multe despre conflictele dintre primii redactori, doar atât, că Tamás Gáspár Miklós le-a dat o „lecţie” dură colegilor români despre adevăratul înţeles al revoluţiei de la 1948-49. După cum ştiu, ca urmare a şi plecat de la revistă. Dar în concluzie, mâna puterii, care a desfiinţat Universitatea maghiară autonomă şi a împiedicat crearea unei reviste studenţeşti în limba maghiară, nu a putut să penetreze în redacţie, şi nu pot spune că ar fi otrăvit atmosfera ei.

1. Dacă pun întrebarea în felul următor: în cazul în care paginile maghiare ar fi apărut separat de revistă, Echinoxul maghiar ar fi fost diferit? – pot să răspund, că în principiu nu. Diferenţa principală ar fi fost de amploare – căci de multe ori cele trei sau şi mai puţine pagini au fost foarte limitate. Însă este un fapt, că selecţia de valori, stilul şi normele estetice întâlnite pe paginile din celelalte două limbi au avut un efect încurajator asupra noastră, descoperind valori similare în redactarea lor.

2. Fără îndoială a existat o oarecare interacţiune, o comunicare şi o colaborare destul de reuşită. Însă formele ei nu s-au concretizat sau instituţionalizat, cu excepţia unor interviuri şi traduceri, care se făceau destul de des. Acestea au însemnat cele mai importante căi de comunicare. Erau poezii româneşti a căror publicaţie în limba maghiară era o adevărată relevaţie. Să vă spun un exemplu… deşi îmi amintesc destul de vag, s-a întâmplat acum trei decenii şi jumătate, şi poate nu noi l-am publicat cu Péter Egyed, ci generaţia următoare… Dar pe acel poet noi l-am descoperit, a fost tradus de János Zudor sau Ferenc Bréda, şi acum vine partea cumplită: chiar nu mai ştiu, dacă era vorba de Ion Mureşan sau Viorel Mureşan, noi i-am iubit pe amândoi. În orice caz, poemul a început în felul următor: Ţăranul în vinerea patimilor… Dar a existat un alt caz, în care am tradus o poezie din prietenie, provocând nemulţumire în rândurile redactorilor români. Am publicat o poezie scrisă de un puşti numit Lucian Perţa, mai mult din prietenie şi nu datorită valorilor poetice, iar mai târziu am aflat că aceeaşi poezie a fost respinsă de redacţia română. Într-adevăr, ei au fost mai exigenţi decât noi, şi i-au reproşat acestui Perţa, că s-a furişat în revistă pe căi ocolite, dar şi redacţiei maghiare, că l-am ajutat. Dar aceasta e doar un amănunt anecdotic.

3. Fără îndoială s-au format relaţii bune şi chiar excepţionale între redactori, care aproape se puteau numi prietenii. Cu siguranţă, acestea au fost generate de asemănările orientărilor literare şi politice. şi este cert că a existat o influenţă reciprocă. Le datorez prietenilor mei români de atunci că am descoperit romanul fascinant al lui Ştefan Bănulescu, Cartea milionarului. Este o carte genială, după părerea mea, fără el nu se poate interpreta proza lui Ádám Bodor. Cred că este o mare ruşine că până acum nu a fost tradus în maghiară, noi am publicat câteva fragmente în revista A Dunánál prin anul 2003 în traducerea lui Éltető József. Iar referitor la influenţe… Era un băiat din Sighişoara, Andrei Sofalvi, acum nu îmi amintesc dacă l-am tradus din română sau germană, dar poeziile lui erau ascultate cu admiraţie de poeţii maghiari la mesele din cârciumi. M-ar mira dacă aceştia nu au fost influenţaţi de el. Până şi Sütő András ştia despre el, nu putea să înţeleagă, ce fel de minune e asta, are nume unguresc, şi scrie în română şi germană…

4. Paginile maghiare erau într-un fel mai „acoperite”, adică protejate, şi pe terasamentul acesta câteodată s-au întâmplat lucruri uimitoare. Dar în acelaşi timp, „vigilenţa continuă împotriva naţionalismului maghiar” a cauzat câteva situaţii absurde. Profesorul József Szigeti, fiind un om de o laşitate bine cunoscută, era devastat când a primit ca sarcină de la Partid supravegherea ideologică a paginilor maghiare. Primul lui gest a fost ştergerea din poezia scrisă de un tânăr poet numit Zoltán Kőszegi şi care parafraza cântecul popular Debrecenbe kéne menni,/Pulykakakast kéne venni toate referirile la Debrecen. L-am întrebat surprins, asta ce o fi însemnând. Şi el a explicat, că oraşul Debrecen se află într-o ţară străină cu care patria noastră socialistă se află într-o relaţie nu tocmai prietenoasă, deci referirile se pot interpreta ca şi cum… Atunci ne-am înţeles, că va depune cerere să fie eliberat de sarcina onorifică, şi astfel a trecut datoria cenzurii preliminare din partea universităţii la Béla Komáromi, iar el s-a dovedit mult mai generos. Însă nu-mi amintesc dacă poezia aceea a apărut aşa disecat şi mutilat sau nu… În afara cenzurii de la Universitate a existat şi cenzura oficială, dacă nu mă înşel, tovarăşii Németh şi Czitrom erau cenzorii, şi au fost imprevizibili: câteodată nu au găsit nimic de obiectat timp de jumătate de an, altădată au eliminat toate cele trei pagini.

5. Nu, eu nu aş vorbi despre aşa ceva, însă este sigur, că în cadrul filialei Uniunii Scriitorilor şi în barurile din centrul Clujului s-au format mai multe prietenii între redactorii revistelor Utunk respectiv Korunk şi Steaua sau Tribuna, şi mai erau instituţiile care funcţionau în două limbi, radioul, televiziunea, teatrele, universităţile… deci a existat o oarecare formă de prietenie, de apropiere, prin excursii colective sau proiecte creative… s-au făcut traduceri, dar prietenii adevărate şi durabile, sau alianţe puternice după părerea mea nu s-au format. În orice caz, cultura noastră teatrală a câştigat mult datorită influenţelor regizorilor români care din când în când au montat o piesă în teatrul maghiar. Dar cam atât.

6. Aş caracteriza atmosfera epocii prin dependenţă reciprocă, în care sentimentul captivităţii comune era mai puternic decât strategiile puterii centrale de a stârni ură.

Péter Egyed

1. Am fost redactorul revistei între anii 1974 şi 1978. Forma trilingvă nu a reprezentat un cadru ideologic în procesul redactării, în schimb a reprezentat o ambianţă lingvistică cât se poate de firească, o luare la cunoştinţă. Presupun că cititorii maghiari nu au cumpărat Echinoxul pentru paginile române sau germane, dar în mod normal le-au răsfoit şi pe acestea, şi cred că (mai ales studenţii filologi) au urmărit cu interes studiile care s-au încadrat în cultura universală. Noi am încercat să publicăm în primul rând literatură maghiară de calitate (dar şi eseuri), să oferim spaţiu autorilor generaţiei tinere dar şi celor care erau forţaţi la periferiile vieţii culturale sau nu mai aveau drept să semneze.

2. Da, a existat o colaborare şi o acordare! Acestea s-au manifestat prin procesul în care colegii români pregăteau numere tematice, iar noi ne acomodam cu zel cu tema aleasă după posibilităţile noastre. Alegerea se făcea în cercul restrâns al redacţiei, noi nici nu puteam şi nici nu vroiam să influenţăm aceasta. Cuvântul cheie era: traducerea. Este o cale de comunicare foarte importantă, dar nu numai pentru cunoaşterea culturală, ci şi pentru intermedierea formelor şi a sensibilităţilor. Iar astfel ea poate cuprinde pe „Celălalt”. Traducerile reciproce se făceau regulat, şi noi traduceam, şi pe noi ne traduceau. Când am iniţiat rubrica numită Decameronul Echinoxului, eu de pildă am tradus textele scurte pline de grotesc ale lui Vasile Gogea. Iar asta – adică faptul că viitorul revoluţionar a debutat în limba maghiară! – a intrat în dosarul lui de urmărire sub forma de activitate subversivă. Am şi văzut documentul respectiv. (Am mai tradus din textele poetului excelent Augustin Pop, care între timp s-a sinucis, şi poezii de Ioan Moldovan, actualul redactor şef al revistei Familia. Iar eu am fost tradus de Aurel Şorobetea, care acum trăieşte în Suedia.)

3. Resping ideea că ar fi existat o formă conştientă de multiculturalism sau colaborare interetnică între noi. Acestea sunt doar concepţii aplicate ulterior. Cultura maghiară se afla într-o situaţie destul de vulnerabilă şi defensivă în vremea aceea. Iar colegii noştri români erau conştienţi de problema aceasta, şi prin urmare ne-au oferit o libertate absolută în privinţa adunării materialului sau a publicării, niciodată nu au impus restrângeri de orice fel. Adică mai exact se desfăşura în modul următor: pentru fiecare număr de revistă eu prezentam materialul paginilor maghiare la Marian Papahagi, iar el mă asculta, şi câteodată mă întreba dacă textul X sau Y este problematic sau nu. Dar niciodată nu s-a implicat în mod autoritar, doar în cazuri rare propunea să lăsăm anumite texte pentru numărul următor. În schimb, scandalurile erau comune. Odată s-a întâmplat că în articolul lui Aurel Codoban expresia raţionalismul românesc a apărut ca naţionalismul românesc în numerele tipărite (în vremea aceea se tipăreau 3000 de numere). Dar cu conducerea energicului Marian Papahagi s-a rezolvat situaţia, şi numerele au fost retipărite. Deşi eu eram unul dintre responsabilii pentru acel număr, nu eu am dat BT-ul (Bun de tipar sub rezervă), şi astfel nu mă puteau trage la răspundere.
Într-un timp scurt s-a format în redacţie o solidaritate care se baza pe faptul că fiecare dintre noi avea o mentalitate definită de termeni culturali, adică toţi am considerat că protejând autonomia sferei culturale şi creând valoare şi calitate de fapt făceam gesturi importante de natură politică – aceasta fiind o poziţie concepută în mod ideologic în cadrul redacţiei române, un soi de apolitism politic. Solidaritatea în redacţie s-a manifestat sub forma atenţiei reale şi a deschiderii reciproce. Fireşte, prieteniile adevărate s-au născut din respect şi preţuire: Marian Papahagi, vulcanicul Ioan Groşan şi prietenului lui de nedespărţit, Radu Ţeposu, şi Augustin Pop erau cei pe care i-am considerat mai apropiaţi de mine, dar şi pe Peter Motzan, pe care l-am cunoscut mai devreme, fiindu-mi profesor de germană. Însă aceştia nu erau în primul rând prietenii „româno-maghiare”, ci relaţii umane durabile. Cu Marian Papahagi m-am întâlnit des în întunecaţii ani optzeci, îmi aducea cu regularitate cărţile lui la filiala editurii Kriterion aflată în clădirea Tribunalului clujean – iar în cofetăria de acolo întotdeauna făceam politică. Mi-a dat foarte multe sfaturi bune.
Chefuri mari nu au fost, doar ocazional mergeam la o bere cu Ţeposu şi Groşan. S-a format o relaţie mult mai strânsă între redactorii români şi germani. În schimb noi am jucat cu regularitate fotbal cu redactorii germani, şi i-am bătut de fiecare dată.
În mod normal, a existat o asemănare de gust şi de orientare, datorită faptului că ne lipseau aceleaşi lucruri: filozofie (de exemplu Heidegger, Sartre, Raymond Aron), cercetări mitopoetice, antropologie culturală, hermeneutică, semiotică. (Colegii români publicau cu actualitate valul nou al poeziei franceze.) Deci aici era Europa. De exemplu, eu am urmărit cu atenţie studiile lui Ştefan Borbély.
Este cert, că munca de redactare – până şi semnele de corectură! – am învăţat-o în redacţia revistei, adică Echinoxului îi datorez faptul că pot să plănuiesc şi să compilez o revistă în coloane şi pagini.
Şi tot cert este, că vitalitatea, supleşea şi senzualitatea poeziei române în mod sigur trebuia remarcată. Nebun era cel care nu încercase să folosească această influenţă în favoarea lui.

4. Cele două cenzuri existau totalmente paralel una cu cealaltă: până în vara anului 1977 funcţiona cenzura de stat, în cadrul căreia materialul revistei trebuia dus în oficiul cenzurii care se afla în clădirea poştei din Cluj. Iar acolo „tovarăşii” Citrom, Balog şi Mészáros şi-au întins mâna la uşă, au preluat materialul, şi apoi l-au dat înapoi. Au făcut observaţii doar de câteva ori, apoi au subliniat cuvântul „gaz” cu creion roşu în cuvintele compuse. Însă aşa era cenzura de stat, primeau instrucţiunile de la centru. După 1977, în cadrul cenzurii ideologice de partid trebuia să prezentăm paginile profesorului Miklós Kallós, el le-a citit şi a făcut câteva observaţii – dar niciodată nu a semnalat că ar trebui să le efectuăm. Avea o stimă autentică faţă de noi. În vremea aceea deja trebuia să publicăm şi pe paginile maghiare nişte editoriale elogioase. S-a întâmplat odată, ca într-un moment disperat, când nu găseam pe nimeni pentru un astfel de text, am apelat la dânsul, şi ne-a scris articolul cerut fără ezitare despre congresul respectiv.
Cel mai mare scandal s-a produs însă după plecarea mea de la revistă: din cauza interviului făcut împreună cu Géza Szőcs cu fostul deţinut politic József Méliusz, Zoltán Bretter, redactorul succesiv, a fost fost tras la răspundere în mod oficial. (Ion Pop s-a manifestat cu cruzime, se înţelege că şi lui îi era teamă, şi pe deasupra trebuia să se încadreze în rolul aşteptat de la el.) Pe vremea aceea, eu deja eram repartizat la Timişoara, şi ca invitatul „procesului” organizat în clădirea Filologiei am încercat cumva să-mi asum toată responsabilitatea. Ştiam că eu aparţin jurisdicţiei tovarăşilor din Timişoara şi răfuiala aceasta m-ar fi afectat doar în cazul în care materialul era trimis la Timişoara. Dar era în interesul tuturor să se rezolve treaba în linişte. Pe Zoltán Bretter l-au zdruncinat de-a dreptul.

5. În concluzie, repet, Echinoxul era o revistă cu orientare culturală europeană, o oază, într-o vreme în care mare parte din presa culturală română era dominată de protocronismul care introducea naţionalismul agresiv. Presa culturală maghiară – dintr-un reflex firesc de defensivă – era preocupată mai ales de descoperirea şi reproducerea propriilor valori. Revista Utunk avea în evidenţă numerele Echinoxului (şi în formă sinoptică, făcut de Péter Marosi), iar în viaţa studenţească clujeană revista avea o prezenţă puternică, un statut inconfundabil. şi, în mod normal, era cunoscut şi în viaţa culturală pe nivel naţional. Trebuie precizat însă, că majoritatea colegilor români au colaborat cu revistele Steaua şi Tribuna. Iar în astfel de context s-au impus altfel de relaţii, mai oficiale de natură. Cu toate acestea, trebuie să spun, că prieteniile din cadrul redacţiei erau independente de relaţiile româno-maghiare iniţiate de protocolul partidului. Forma oficială a contactului era Uniunea Scriitorilor. Şi să nu uităm, că apropierea româno-maghiară reprezenta un mare pericol pentru puterea de stat. După cum am văzut din reacţia Securităţii faţă de traducerea textelor de Vasile Gogea. Noi însă, anterior, am trecut printr-o şcoală importantă: am făcut armata, destul de nemiloasă, împreună. şi acolo s-a forjat atât de bine românul cu maghiarul (în mod contraproductiv), încât nu mai acceptam nicio minciună despre animozitatea între cele două neamuri. Ba chiar dimpotrivă, stârnea suspiciune oricine dacă vorbea despre aşa ceva.
Dar să nu uităm, totuşi, că prieteniile noastre bazate pe solidaritate, s-au datorat şi faptului că eram închişi împreună într-o societate captivă. Pe cât de pozitivă era descoperirea că de fapt ne înţelegeam de minune, şi puteam trăi sau lucra împreună fără probleme, tot atât de negativ era faptul că nimeni dintre noi nu avea posibilitatea să-şi înţeleagă propria sferă reală de interese, şi să articuleze reprezentanţa acestuia, comunicând cu partenerii, şi să creeze colaborarea pe astfel de temelii. Acesta se putea realiza doar după 1989 şi evenimentele din Târgu Mureş, când, de pildă, Ciprian Mihali şi István Horváth au organizat exerciţii de dezbateri interetnice. Aici a ieşit la iveală că nu cunoaştem multe lucruri unul despre celălalt.

6. Nu am cunoscut în anturajul meu vreun student, coleg sau profesor care s-ar fi manifestat fără respect faţă de naţionalitatea mea. Dar presupun, că treaba asta se datorează şi personalităţii mele, poate în totalitate: şi se leagă de performanţa lingvistică şi culturală, de erudiţie. Însă, aceasta era în contrast cu tot prin ce am trecut datorită politicii de asimilare efectuate în detrimentul educaţiei maghiare – atmosfera era dominată şi definită de decretările partidului contra minorităţilor, şi de intimidarea totală, dar nu şi de faptul că într-un mediu universitar-redacţional-prietenesc am reuşit să creăm şi să întreţinem relaţii umane. Treaba asta însă a avut un efect ciudat asupra memoriei: nu-mi amintesc aproape nimic din ceea ce am trecut ca student în sălile universităţii, dar îmi aduc aminte de tot ce s-a petrecut în redacţie Echinoxului şi în cenaclurile studenţeşti.
Dar, din păcate, vremurile după 1989 au ruinat destul de mult relaţiile anterioare: de exemplu am avut o dezbatere dură cu Marian Papahagi în legătură cu problema universităţii maghiare. Însă aceste treburi nu aparţin la istoria Echinoxului.

Zoltán Rostás

1. Înainte să răspund la întrebare, trebuie să fac o digresiune scurtă în legătură cu textul introductiv. Am auzit de idea Echinoxului prima dată în vara anului 1968 la nişte discuţii din cofetării. Atunci încă nu se pomenea de vreun decret al Ministerul Tineretului. Planul unei reviste studenţeşti în limba maghiară s-a format în primele săptămâni a lunii octombrie. Studenţii români pregăteau o revistă studenţească de cultură, colegii mei maghiari plănuiau o publicaţie de „atitudine studenţească” cu titlul de „Új hajtás”, care nu se lega în mod direct de Cenaclul Gaál Gábor. Chiar de pe atunci se ştia, că prima iniţiativă era una pragmatică şi reală, iar a doua nu. Cum pe mine mă interesa mai mult sociologia empirică, nu m-am înrolat în nicio tabără. Astfel nu am putut urmări în mod direct formarea şi activitatea redacţiilor. Am aflat totuşi din convorbiri că planurile revistelor separate nu a fost acceptată de către conducerea universităţii. Ori se face o publicaţie trilingvă, ori nu se face nimic (deşi studenţii germani nu au cerut să facă parte din colaborare!). Datorită faptului că cei de la „Új hajtás” nu erau de acord cu aşa ceva, Uricaru a fost nevoit să găsească un redactor maghiar, fiindcă scopul lui era ca membrii Cenaclului Echinox să publice în sfârşit fără controlul „celor mari” poeziile, nuvelele şi eseurile lor. În astfel de context m-am întâlnit cu Uricaru din întâmplare, iar el m-a rugat pe loc să colaborez. Am cerut timp de gândire, m-am interesat, apoi am acceptat poziţia de redactor-şef adjunct. M-am ocupat de textele de filozofie şi sociologie nu numai în cadrul paginilor maghiare, dar şi celor în limba română, până în toamna anului 1970. Şi în ziua de azi consider important să precizez: chiar şi în vremea aceea eram de acord cu Uricaru, considerând că o revistă trilingvă este o absurditate publicistică, se poate folosi mai degrabă pentru scopuri de protocol, dar nu şi pentru a construi un public cititor. Însă, dacă aceasta este preţul pentru publicare, să încercăm totuşi. După ce redactorii maghiari înstrăinaţi au lăsat după ei material de o pagină, sarcina mea cea mai importantă era să stabilizez un minim de trei pagini. Despre faptul că sarcina aceasta nu era deloc uşoară, poate să relateze şi György Gaal, fiindcă după terminarea primului număr l-am luat lângă mine urmând sfatul profesorului Gusztáv Láng. A fost o alegere bună. Astfel, la întrebare pot să răspund că nu funcţiona nici o concepţie comună în redacţie, paginile române urmau modelul revistelor de literatură din Bucureşti, in timp ce paginile maghiare îşi creasera o formă mai stabilă, iar singura pagină germană era scrisă în totalitate de Peter Motzan. Conceptul „multiculti” nu era în vogă, iar redactorii s-au delimitat în mod serios de orice formă a demagogiei despre prietenia româno-maghiară.

2. Datorită faptului că mă ocupam şi de paginile române, eram atent de conţinutul acestora. Dar în rest, nimeni nu se implica în redactarea paginilor maghiare, fiindcă colegii români sau germani nu cunoşteau limba maghiară. Am purtat discuţii despre posibilitatea traducerii articolelor, dar asta nu prea s-a întâmplat în primii doi ani.

3. Aveam o relaţie bună cu colegii de la redacţie, mai ales cu Ion Pop şi Eugen Uricaru, dar nu era vorba de „prietenie româno-maghiară”, ci numai de prietenie simplă. Din cauză că Facultatea de Filozofie se afla în clădirea principală, din punct de vedere „geografic” eu mă situam departe de Filologie, şi astfel nu participam la Cenaclul Echinox, însă la Cenaclul Gaál Gábor cu atât mai mult, fiindcă în vremea aceea se ţinea în strada Universităţii (azi Kogălniceanu). Deşi aveam cercuri de interese diferite, ne-am înţeles foarte bine cu colegii români. Nu aveam încredere în aşa-zisa „liberalizare” a regimului.

4. În primele doi ani nu funcţiona un control „diferenţiat”. Profesorii maghiari care supravegheau paginile noastre aveau încredere în noi, deşi nu credeau că textele publicate stârnesc interesul studenţilor. Numai că noi nu scriam doar pentru studenţi.

5. Nu merită să presupunem aşa ceva, fiindcă publicul real al Echinoxului din Cluj cuprindea vreo 200 de studenţi de elită, nişte profesori şi redactori. Exista un interes şi chiar o apreciere mult mai mare în cercurile literare din Bucureşti sau Iaşi. Mitul Echinoxului nu s-a format în Cluj. Fireşte, asta se referă la Echinoxul român. Presa literară maghiară se interesa de Echinox doar în cazul în care am publicat scrieri care erau interzise în altă parte.

6. Falsa liberalizare din a doua parte a anilor şaizeci a mai potolit asuprirea politică, iar noul curs a deschis calea activităţii naţionaliste. Fireţte, în vremea aceea această tendinţă era încă înfrânată. Astfel că în viaţa cotidiană nu se simţea în mod direct atmosfera ostilă. Apoi, în anii optzeci, „comunismul naţional” propagat de stat a devenit aproape insuportabil, însă sărăcia şi nevoile generale au slăbit efectele acestuia. Tot ce s-a întâmplat după schimbarea de regim, se încadrează în alt registru.

Ştefan Borbély

László Szabolcs: Ce puteţi spune despre pornirea Echnioxului? Cum s-a născut forma trilingvă?

Ştefan Borbély: Studenţii maghiari au lansat, adică mai exact, au vrut să lanseze o revistă de-a lor, înainte de Echinox, dar planul lor nu a fost aprobat, şi atunci a venit Echinoxul. Totul se poate deduce din „certificatul de naştere” a revistei, deoarece el a fost conceput ca şi o revistă de atelier a studenţilor. Astfel s-a creat situaţia în care Echinoxul era singura revistă pe coperta căruia nu scria „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”, fiindcă iniţial în Bucureşti planul original era ca să se facă o revistă de interes local, de tip atelier, care ar circula doar în cadrul universităţii. Din cauza aceasta a primit o formă trilingvă, fiindcă era menit să discute relaţiile interioare a Universităţii „Babeş-Bolyai” – şi nici un oficial nu şi-a imaginat că va fi o revistă de interes naţional, şi îşi va depăşi limitele prestabilite. Ştiu că a existat o oarecare frustrare din partea studenţilor maghiari, cauzată de interzicerea iniţiativei lor de a face o revistă separată. Însă eu am prins perioada generaţiei următoare de redactori maghiari, a lui Péter Egyed şi Géza Szőcs – eu fiind redactor între 1972 şi 1976, apoi director de la 1993 până în 2000, împreună cu Corin Braga. şi pot spune că în perioada aceea de început fenomenul trilingv era foarte firesc. Însă, din păcate, trebuie precizat, că un anumit paralelism a existat totuşi între redactorii diferitelor pagini, deci nu a existat o colaborare concretă şi directă, fiecare îşi redacta propriile pagini – interferenţe erau puţine.

LSz: Asta înseamnă, că redactorii maghiari au primit mână liberă?

ŞB: Aşa este – bineînţeles, în limitele cenzurii. Dar şi cenzura se putea eluda într-o anumită măsură. S-a întâmplat de mai multe ori, ca responsabilul care verifica revista, nu ştia limba maghiară, şi atunci a trebuit să traducem o parte din textele paginilor maghiare – fiindcă iniţial nu trebuia să prezentăm aceste pagini unor cenzori separaţi. Însă în perioada următoare deja eram obligaţi să facem şi asta. Dar în general funcţiona cenzura spontană interioară.

LSz: După părerea Dvs., cât de important şi definitor este în cultura română faptul că Echinoxul a avut o formă trilingvă?

ŞB: Sunt convins că a intrat în opinia publică. Din acest punct de vedere, perioada aceea era foarte interesantă, s-au făcut foarte multe traduceri, iar colaborarea în cadrul Uniunii Scriitorilor era foarte strânsă, şi toate acestea au oferit un model Echinoxului. Pe lângă acest fapt, a existat o oarecare tensiune între Tribuna, respectiv Steaua şi Echinoxul, reiese şi din jurnalul lui Mircea Zaciu – iar, într-un astfel de context, forma trilingvă a devenit foarte importantă pentru Echniox, fiindcă a oferit un caracter underground revistei, şi aşa era privită şi din exterior. De exemplu, când a apărut antologia tinerilor poeţi germani din România, în traducerea lui Ioan Muşlea, cartea a fost prezentată în Echinox. Fenomenul acesta era mult mai interesant în perioada aceea decât în 1993, când am revenit la revistă. Trilingvismul era un fenomen de-a dreptul viu.

LSz: Şi cum vă explicaţi asta?

ŞB: După părerea mea, pe lângă mulţi alţi factori, situaţia aceasta s-a creat mai ales datorită redactorilor din vremea aceea, fiindcă Péter Egyed şi Géza Szőcs erau nişte individualităţi puternice, cu oameni de statura lui Béla Markó în fundal.

LSz: Cât de general era fenomenul acesta în viaţa culturală a Clujului? Cât de caracteristic erau colaborările şi traducerile frecvente?

ŞB: În revistele Tribuna şi Steaua apăreau cu regularitate traduceri din maghiară şi germană, asta fiind foarte firesc în vremea aceea. Înstrăinarea a venit doar după revoluţie. După ce s-au creat foarte multe reviste de limba maghiară, se pare că erau de părere că nu mai au nevoie de astfel de contacte culturale – şi pe deasupra, s-au înstrăinat şi oamenii, nu mai este cum a fost. Atunci, „convieţuirea” s-a manifestat mult mai spontan, până şi în strategiile redactării, Péter Egyed şi Géza Szőcs erau mereu prezenţi în redacţie, participau la mesele rotunde, ceea ce nu am văzut la redactorii maghiari care au urmat.
Apoi, Echinoxul aveau un aţa numit „cerc exterior”, unde aparţine de pildă Dan Culcer, care a fost redactor-şef la Vatra, şi care, la fel, era atent la cele trei limbi şi literaturi. În plus, el vorbeşte fluent limba maghiară, dar şi alţii de la redacţie cunoşteau limba. Culcer a scris în repetate rânduri despre literatura maghiară. Iar în vremea respectivă, pluriligvismul nu era atât de ieşit din comun ca şi azi, când din start ne gândim la „diferenţe”, şi folosim categorii culturale. Muşlea, pe care l-am mai pomenit, a colaborat de foarte multe ori cu Vatra, a tradus texte şi din limba maghiară, adică Culcer îi dădea mereu de lucru. Dar, de pildă, şi József Éltető a tradus frecvent din maghiară. Iar din partea maghiară au făcut la fel revistele Igaz Szó sau Új Élet. În schimb, fenomenul acesta nu era caracteristic revistei Familia din Oradea. Când am iniţiat aici o rubrică cu articole despre scriitori maghiari, în care am scris şase sau şapte texte, între alţii şi despre Béla Markó, proiectul a fost întâmpinat cu indiferenţă totală, nu a stârnit nici o reacţie.

LSz: Adică nu aţi primit niciun feed-back?

ŞB: De nici un fel. Revista Utunk avea o rubrică specială care era dedicată ştirilor despre recepţia scriitorilor maghiari în alte limbi şi culturi, dar rubrica mea din Familia nu a fost pomenită niciodată.

LSz: Publicarea traducerilor în revistele mai oficiale avea cumva un aer obligatoriu? Adică se traduceau din scopuri de protocol, doar texte ideologice?

ŞB: Nu în totalitate, nu cred. La Steaua şi Tribuna era important mai ales cât de renumit este autorul, ei întotdeauna porneau de la un nume, şi traduceau trei-patru texte de la acest autor cunoscut. La Echinox însă totul avea o natură de tip atelier, adică s-a concentrat mai mult pe text, şi nu pe cultura de elită. Iar în presa „oficială” erau două fenomene: unul era traducerea obligatorie, în cadrul căreia revistele au făcut rost de textele ideologice în limba maghiară, iar celălalt era un gest mult mai spontan şi liber. Fireşte, acum nu ştiu, cât de reprezentativ putea să fie alegerea revistelor, cred că criteriul principal îl reprezenta traductibilitatea.

LSz: Interesant, presupunerea mea era că s-au publicat doar traduceri de protocol…

ŞB: Nu doar. Şi în esenţă, ar fi fost un gest foarte jignitor faţă de scriitorii maghiari, fiindcă D. R. Popescu şi ceilalţi redactori cunoţteau foarte bine poeţii şi prozatorii maghiari, de exemplu pe Aladár Lászlóffy, şi publicarea textelor ideologice cu exclusivitate ar fi fost mult prea tendenţios. Deci, era o situaţie de şi-şi, undeva pe calea de mijloc.

Aurel Codoban

László Szabolcs: Cât ştiţi despre lansarea revistei Echinox? Cum s-a născut forma trilingvă?

Aurel Codoban: Ştiu destul de puţin, cred că pentru asta trebuie vorbit cu Ion Pop în primul rând, sau cu Uricaru chiar, fiindcă ei erau cei care au pornit revista. Nu ştiu în ce măsura a fost efectiv iniţiativa lor. Aşa îmi amintesc că era povestea, că existase în acelaşi timp o iniţiativă din partea secţiilor maghiare de la filologie, şi că de fapt cele două iniţiative s-au întâlnit cumva, şi aşa s-a constituit formula. Probabil era complicat de scos mai multe reviste şi au preferat să scoată doar una – asta implicit în discuţiile cu cei care conduceau atunci Universitatea. Cam asta este vaga mea impresie despre asta. Nu sunt chiar un foarte bun memorialist, sunt mai degrabă legat de filozofie, şi pentru mine raporturile logice sunt mai semnificative.

LSz: Ce credeţi, cât de important era această formulă trilingvă în concepţia sau strategia redactării?

AC: Mie mi s-a părut interesantă şi bună formula dintr-un motiv foarte precis. Vreau să zic de la început că sunt împotriva felului în care e folosit, în legătură cu Universitate, termenul „multiculturalism”. Ştiu că şi în contextul maghiar există o opţiune pentru multiculturalism, dar cred că e o înţelegere greşită. Multiculturalism este o „invenţie” americană, şi ea se referă defapt la culturi efectiv diferite, de genul şamanismul indienilor locali, a religiei chinezilor sau japonezilor, şi a protestantismul occidental sau mai ştiu eu ce. Bun, eu cred că în Europa nu se întâmplă asta, deci vreau să zic că există un background comun creştin fundamental, şi că există mai degrabă un interculturalism. Deci există diferenţe lingvistice pe care trebuie să le apreciem şi să le onorăm efectiv, dar nu există diferenţe mari ca între creştinism şi şamanism. Aşa că vreau să revin şi să spun că această conexiune între celelalte linii sau pagini a revistei şi cea românească, într-un fel, ajuta – şi pot explica de ce: fiindcă germana, maghiara erau un fel de trepte de apropiere în raportul cu cultura europeană sau occidentală. Din punctul meu de vedere, eu spun că mereu, evident cultura germană, dar şi cultura maghiară au fost mai aproape de Occident decât era cultura română. A existat un gen de retardare – colegii mei s-ar putea supăra când zic asta – cumva istorico-filologică, vreau să zic, cultura română are aceste axe esenţiale, cea istorică şi cea filologică, şi nu este destul de elaborată în alte direcţii, ca de pildă în direcţia filosofiei, a ştiinţelor socio-umane sau a psihologiei. Mi se pare că în contextul culturii maghiare există o mai bună dezvoltare a acestor linii. Aşa că eu cred că această formulă trilingvă era bună pentru că stimula într-un fel pe cei din cultura română, care oricum vedeau temele tratate, chiar dacă nu ştiau să citească în maghiară, şi puteau discuta cu ceilalţi, şi măcar le ridica o problemă sau o nedumerire. De asemenea, mi se pare o formulă bună, pentru că mi se pare această formulă una mult mai culturală, fiindcă Europa înseamnă de fapt prezenţa concomitentă a mai multor limbi, şi caracteristica culturii europene este această capacitate a plurilingvismului. Există această tradiţie, îndeosebi în contextul Ardealului sau a Banatului, că cei care aparţin unei culturi ştiu cel puţin încă una dintre limbile celorlalte culturi învecinate. şi mie mi se pare un semn cultural foarte interesant, şi într-un fel o marcă sau un „brand” european acest multilingvism, de aceea eu opun constant ceea ce numesc interculturalism, această relaţie între culturi care sunt mai aproape, au un background similar, şi în care diferenţele fine contează, cu ceea ce au făcut americanii cu multiculturalismul.

LSz: Da, fiindcă termenul a fost creat pentru contextul american…

AC: Da, pentru continuarea teoriei „melting-pot” – eu cred că în contextul american, mai degrabă, apare un gen de aculturaţie sau un fel de pierdere în generalitate, pe când dincoace existând baza comună, oamenii sunt mult mai atenţi la detaliile, la diferenţele efective. De asta mi se părea că revista este o soluţie sau formulă bună culturală – şi în primul rând, este bună pentru cei care erau în interior, cei care ar trebui să aibă atitudine interculturală, deci dacă ei observă diferenţele în felul acesta, pot avea un dialog intercultural, şi se pot apropia, iar atunci epuizarea este exclusă, şi există o mai bună comunicare în general.

LSz: Credeţi că acest tip de comunicare a dus şi la relaţii bune pe nivel social, şi s-au format prietenii?

AC: Eu susţin că în această perioadă în care eram redactor-şef, eu am perceput această bună comunicare chiar şi în contextul relaţiilor interumane, ca un fel de bună relaţionare. A existat efectiv o foarte bună relaţionare, studenţii s-au simţit bine între ei, dincolo de diferenţele culturale sau de limbă, şi eu ca observator exterior, mai în vârstă, mi s-a părut că relaţiile lor interpersonale erau de calitate şi autentice. Deci mi-a plăcut mediul, a fost unul autentic, în care oamenii comunicau, şi calitatea interacţiunilor era după părerea mea foarte bună, adică se succedau, făceau parte din operaţii colective pentru revistă. Bun, acum se poate spune că este o amintire nostalgică, dar percepţia mea a fost că relaţiile au fost întotdeauna foarte bune. Lumea s-a adunat, s-au sărbătorit tot feluri de lucruri pe o parte sau alta, toţi au participat, mie mi-a plăcut foarte mult.

LSz: Şi credeţi că aceste relaţii erau generate de sistemul comunist, de contextul exterior?

AC: Contextul exterior a funcţionat, doar atâta că solicitările sau diferenţierile nu erau atât de posibile. Vrând-nevrând, în stilul de viaţă şi de economie socialistă exista totuşi mai mult timp pentru consum individual, adică eu ca individ aveam mai mult timp, dar într-un fel eram şi obligat, fiindcă nu erau cine ştie ce programe, spectacole sau filme, atunci puteai citi şi să stai de vorbă cu prietenii. E o constatare generală printre cunoştinţele mele, că lumea stă mai puţin de vorbă acum decât înainte, adică sunt foarte multe solicitări, oportunităţi, lumea e apucată de modelul american şi concurenţial al carierei şi al evoluţiei, şi atunci cu toţii devin, nu ştiu, ca şi cum apare în filozofia politică engleză: omul devine lup pentru om. Azi există un gen de concurenţă mult mai pronunţată, iar asta nu exista atunci, nu existau atât de multe mize concurenţiale. Eu cred că acum concurenţa a spart de altfel şi etniile în mai multe bucăţi, şi a creat un concurs între etnii.

LSz: Cum aţi perceput acest tip de colaborare productivă funcţionând în redacţia Echinoxului, era caracteristică Clujului în general?

AC: Eu cred că da. Provin dintr-o familie care a avut mereu prieteni maghiari, şi cred că astfel era atmosfera, şi relaţiile bune s-au păstrat intacte. De exemplu, în clipa de faţă, bunul meu prieten este pe jumătate maghiar, este vorba de Timotei Nădăşan, de la Editura Ideea. Dar şi în general au existat astfel de relaţii şi amiciţii, şi cred că însuşi Clujul era aşa. Cred că ceea ce s-a întâmplat după 1990 a fost o chestie parţial dirijată de politicieni, parţial impregnată de ceea ce este balcanismul românesc. Vreau să revin asupra ideii cu Echinoxul şi să spun ceva ce mi se pare important, legat şi de Universitate de altfel: cred că Echinoxul a fost perceput într-un fel ca o instituţie, care îţi conferea o identitate şi pentru care luptau toţi cei din interior. Mi se pare că asta a dispărut bunăoară, chiar şi în contextul universităţii. Lumea se desparte în gărzi şi în grupuri şi instituţia nu există. Eu cred că dacă românii şi maghiarii ar fi lucrat mai degrabă împreună pentru o universitate de tip occidental, onestă, atunci şi problemele etnice sau de alt tip s-ar fi rezolvat altfel. Iar eu cred că Echinoxul a fost o astfel de instituţie, adică lumea a respectat-o ca şi o instituţie culturală, şi nu a tras într-o parte sau alta de ea în aşa fel încât să-i fie lui bine sau să-şi aranjeze nu ştiu ce, şi din cauza asta Echinoxul a funcţionat bine.

LSz: După părerea Dvs., activitatea cenzurii în ce măsură a afectat redactarea revistei?

AC: Ceea ce ştiu eu este că existau două rânduri de cenzură, asta este tristul adevăr. Cei de la Partid de la Universitate dădeau întâi paginile să fie citite unor profesori, asta este chestia ciudată cu cenzura, şi abia după aceea dădeau să citească cei de la cenzură, care erau chiar din aparat, de la judeţeanul de partid, cum se zicea pe atunci. Pentru maghiari, evident, citeau profesori maghiari, dar printre ei erau şi români care ştiau maghiară, şi erau şi evrei de astfel care cunoşteau limba. Ei bine, aceştia nu erau cenzori profesionişti, iar părerea mea personală este că intelectualii sunt de regulă mai fricoşi, aşa că senzaţia mea este că adesea această cenzură internă a Universităţii a fost un pic mai drastică sau mai dură decât cea din exterior. Fiindcă profesorii când citeau erau şi mai subtili, şi intervenea autocenzura, şi tăiau mai mult decât „trebuia”. Mai erau şi alţii care se amestecau, pentru că era revista UASCR-ului, deci şi ei au intervenit din când în când, mai ales atunci când apăreau numere festive, atunci ei veneau suplimentar. Deci trebuiau duse numerele, vroiau să vadă tematica, rubricile, articolele, şi de obicei refuzau la acest nivel, adică legat mai ales de tematică. Încă ceva vreau să spun: adevărul este că cenzura la noi nu a avut niciodată o structură instituţională ci în mare măsură psihologică, iar astfel exista şansa să strecori, din păcate, şi începea un joc în care tu vroiai să strecori, dar niciodată nu ştiai dacă ai strecurat destul de mult, sau destul de puţin, adică era mereu un meci de genul ăsta. Astfel puteai să înşeli, să sari peste vigilenţă, să faci mici chestii, dar numai atât, şi nu ceva semnificativ.

LSz: De ce credeţi că Echinoxul a pierdut lupta canonică cu Bucureştiul? De ce nu este considerat fenomenul intercultural din Echinox ca şi o valoare culturală din România?

AC: Cred că problema este legată de academism – nenorocirea este că în momentul de faţă cultura a devenit incomparabil mai mult de masă. Spre exemplu cei de la Iaşi, cu Opinia studenţească, au câştigat păstrând mai degrabă o gazetă decât o revistă culturală. Gazetăria directă, comentariul evenimentelor politice, bârfele au câştigat faţă de cultură, asta se întâmplă în întregul context. De pildă, e simptomatic ce am auzit în Mănăştur pe troleu de la nişte tipi, când se auzea ceva muzică simfonică unul zice: iar dau ăştia muzică de înmormântare, o fi murit cineva… Nenorocirea este că acest gen de cultură de performanţă e privit dinspre această cultură de masă care a câştigat ca o chestie care a murit sau este pe moarte. Din păcate bucureştenii nu se interesează de Cluj, adică ei de la început au un gen de desconsiderare. Aş îndrăzni să spun ceva care sună „urât”, şi va nemulţumi probabil lumea, dar este aţa, pe vremea dictaturii ceauşiste România era totuşi mai descentralizată decât în clipa de faţă – acum cred că Bucureştiul domină mult mai mult sau mai dur tot ceea ce poate domina, şi culege din surse europene sau de altundeva totul. Probabil datorită faptului că acolo se află aeroportul principal. Deci eu cred că bucureştenii sunt destul de balcanici şi rezervaţi faţă de cultura provinciilor.

Ion Pop

1. Revista Echinox a apărut, cum se ştie, în decembrie 1968, adică într-un moment în care procesul de « liberalizare » ideologică, fie şi relativă, a regimului comunist de la noi atinsese un fel de vârf. În august, România refuzase să participe la invadarea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia, iar Ceauşescu, mimând independenţa faţă de sovietici, reuşise să câştige un sprijin popular important. În această conjunctură, au putut apărea, în fine şi câteva reviste studenţeşti de cultură, cum au fost Alma Mater la Iaşi şi Forum studenţesc la Timişoara. Eu am preluat conducerea revistei Echinox de la numărul 2, la începutul anului 1969, aşa că nu ştiu exact cum s-au petrecut lucrurile în amănunt, în faza pregătitoare a apariţiei revistei, însă am aflat mai târziu că decizia de a o edita în trei limbi venea după ce studenţii maghiari încercaseră să scoată o publicaţie proprie, numai în ungureşte. Pe de altă parte funcţiona şi lozinca oficială a înfrăţirii dintre « români, maghiari, germani şi alte naţionalităţi » care trăiau în România, încât formula de publicaţie trilingvă a rezolvat, se pare, şi sloganul colaborării armonioase dintre tinerii de etnie diferită, şi problema, atunci resimţită ca sensibilă, a aşa-numitelor tendinţe separatiste, de izolare etnică. Într-un moment politic de exaltare a solidarităţii naţionale româneşti, în care, aşadar, ideea de unitate era mereu proclamată, responsabilii cu treburile culturii au preferat, evident, o formulă care să sugereze şi la nivelul raporturilor dintre români şi « minorităţile naţionale » ideea unei comunicări inter-etnice, un sentiment de solidaritate cetăţenească. În orice caz, în cercul de la « Echinox » ne-am dat seama pe parcurs că amintita lozincă atât de mecanic şi stereotip rostită în discursurile oficiale a generat, totuşi, o atmosferă de colaborare reală şi a permis o anumită reciprocă deschidere a celor trei limbi şi culturi. Cu timpul, ne-am adus aminte că tot la Cluj apăruse în 1924, sub conducerea profesorului savant Sextil Puşcariu, revista Cultura, unde se întâlneau cărturari români, maghiari şi germani, ba se publica şi în limba franceză… Iar exemplul Cercului literar de la Sibiu, cu care le plăcea şi foştilor săi membri şi nouă să fim comparaţi, ca un soi de continuatori, sugera tot un fel de comunicare dincolo de graniţele lingvistice.
În ce mă priveşte, am considerat şi consider că tânărul triunghi cultural echinoxist a fost o prezenţă pozitivă, invitând, peste ani, la interferenţe spirituale profitabile pentru toţi. Desigur, nu trebuie să idealizăm lucrurile. Anumite reticenţe dinspre partea colegilor maghiari le-am simţit multă vreme, o oarecare atmosferă de suspiciune reciprocă mi s-a părut că persistă, însă treptat cred că situaţia s-a îmbunătăţit mult, iar colaborarea concretă în munca de redacţie a dat roade tot mai evidente. Prezenţa unui coleg şi prieten ca Zoltán Rostás, care a fost redactorul şef adjunct al revistei de la primul număr, a însemnat foarte mult în acest sens. Cine priveşte fotografiile de grup ale redacţiei din acei ani, îl regăseşte mereu cu noi, ca şi pe Peter Motzan, care răspundea de la început de pagina germană a revistei. Ne regăseam, de altfel, şi la micile noastre petreceri tinereşti ori în foarte gratuitele reuniuni de la cafeneaua botezată pe-atunci « Arizona », la o cafea sau la aşa-zisele « coniace redacţionale », nişte pure abstracţiuni, cu care eu răsplăteam un merit sau altul al colegilor.
« Politica redacţională », era de a lăsa de fapt deplina libertate de alegere a temelor propuse spre reflecţie şi a colaboratorilor. Ne informam, desigur, reciproc despre conţinutul fiecărui număr aflat în curs de alcătuire, dar nici unul dintre conducătorii Echinox-ului n-a impus vreodată vreo restricţie de temă sau de stil. De aşa ceva avea grijă… cenzura, mereu vigilentă, indiferent de limba în care erau scrise textele noastre. Altminteri, exigenţa comună era aceea a calităţii colaborărilor. Dar la acest nivel s-a început cu dreptul şi în paginile maghiare, căci o poetă de foarte bun nivel ca Balla Zsófia a fost prezentă din primul număr cu versuri de valoare şi a continuat multă vreme să colaboreze la Echinox…

2. Dacă la nivel de « planificare a numerelor » colaborarea a fost mai puţin semnificativă (de exemplu, un număr de pagini dedicate lui Hegel la bicentenarul naşterii filosofului în 1970, au putut fi citite şi în paginile româneşti, şi în cele maghiare). Un număr de referinţă pentru colaborarea noastră este, totuşi, cel din martie-mai 1980, dedicat integral literaturii şi culturii în cele trei limbi. Egyed Péter scrie aici despre Poeţi şi eseişti (maghiari, desigur), William Totok despre Textele « Grupului de acţiune » din Banat, Aurel Şorobetea evocă prietenia lui pentru Kenéz Ferenc si Balla Zsófia, o pagină de revistă din versurile Szőcs Géza apare în româneşte, Viorel Mureşan scrie despre Generaţia « Forrás », Peter Motzan prezintă proza fantastică a lui Franz Hodjak, iar Ion Muşlea traduce din Hodjak, Richard Wagner, un « Estuar » cu două eseuri este consacrat lui Joachim Wittstock sub semnătura lui Peter Motzan şi Werner Söllner, Józsa Márta comentează proza lui Vári Attila, Andrei Zanca are ca obiect poezia lui Werner Söllner, Bretter Zoltán schiţează profiluri de tineri filosofi maghiari, printre care Tamás Gáspár Miklós, Ion Muşlea mai traduce din William Totok, Werner Bossert, Klaus Hensel, Klaus Schneider, iar Beke Mihály András analizează o dramă de Kocsis István; este tradus în maghiară şi germană un eseu de Ion Pop, altul de Ion Marcoş, iar Helmut Britz traduce în germană un poem de Emil Hurezeanu etc.
Traducerile reciproce au fost de altfel o practică curentă la Echinox. Colegii de limbă maghiară au tălmăcit, de exemplu, în alte numere, poezii de Adrian Popescu, Dinu Flămând, Ştefan Damian, traduşi şi în germană, alături de Ion Mircea, Ovidiu Mureşan, Soltész József, Mariana Bojan, Virgil Mihaiu; în altele au apărut în traducere românească Balla Zsófia, Németi Rudolf, Irinyi Kiss Ferenc, Markó Béla, Oláh János; Franz Hodjak, Werner Söllner, Claus Hermann şi Ion Mircea au fost traduşi în maghiară, ca şi Dan Damaschin. În nr. 6 din 1972, sub genericul Junge ungarische Dichter aus Rumänien apar în traducere germană Lászlóffy Aladár, Király László, Szilágyi Domokos. O pagină colectivă de « Poezie Echinox » a apărut în nr. 2 din 1970, în care, puteau fi citite în traducere românească versuri de Kiss András şi Günther Schulz. În 1975, sunt traduşi în germană Augustin Pop, Ion Cristofor şi Virgil Mihaiu, iar Egyed Péter îi traduce, într-o mică Echinox Antológia pe Ioan Moldovan şi Augustin Pop (nr. 9-10) şi tot el continuă în tălmăcirile din Augustin Pop şi în numărul următor. Un grupaj de versuri de Virgil Mihaiu şi Ion Urcan apare în traducere germană în nr. 3-4 din 1977. Exemplele nu se încheie aici. E de menţionat că în 1971 au apărut simultan la Editura Dacia volumele de debut ale lui Adrian Popescu, Ion Mircea, Irinyi Kiss Ferenc şi Bernd Kolf, recenzate şi în româneşte. În cursul anului 1973 apar rubrici consacrate cărţii maghiare şi germane, din păcate nu foarte consecvent.

3. Proporţional, se poate remarca o mai substanţială prezenţă în româneşte a colegilor de limbă germană, care scriu şi direct în limba română, spre deosebire de cei maghiari, ori se autotraduc – este cazul unor Peter Motzan, Franz Hodjak, Werner Söllner. Câteva dintre prieteniile cele mai durabile s-au închegat îndeosebi cu ei, poate şi datorită foarte bunei cunoaşteri a limbii române de către toţi cei care scriau în germană şi unei mai evidente dispoziţii spre comunicare. Din păcate, cu puţine excepţii, nici românii, nici germanii nu prea vorbeau ungureşte… Am avut, însă, sentimentul unei bune comunicări cu întreaga redacţie, indiferent de expresia lingvistică a fiecăruia. O anumită rezervă din partea unor colegi maghiari se mai putea simţi uneori, probabil pe temeiul ştiutei « sensibilităţi istorice » dificil de depăşit, pe care până la un punct, o puteam înţelege. Tot mai dificilă era şi epoca ceauşistă, cu cât înaintam spre anii ’80, cu aşa-numitul « naţional-comunism » tot mai agresiv. Am simţit, însă, că mica noastră comunitate a contribuit mult la depăşirea tensiunilor care veneau mai degrabă din afara lumii noastre, în care nu numai eu am văzut un fel de oază de libertate, măcar interioară, în care se credea puternic în valorile actului de cultură autentic, vegheat de un spirit critic exigent şi între repere etice solide. Frumoasa carte a lui Petru Poantă despre « Efectul Echinox » spune multe în această privinţă.
Cât despre posibilele influenţe literare, cred că ele au venit, la Echinox, mai ales dinspre partea germană şi îndeosebi în poezie. Să ne amintim că o anumită perspectivă « brechtiană » asupra scrisului, mai lucidă, mai critică, mai implicată în social, era cultivată de tinerii echinoxişti de limbă germană – şi ea a avut, sunt sigur, ecou în pregătirea, cel puţin la Cluj şi în Transilvania, a ceea ce urma să se afirme ca în literatura română « generaţie ‘80 ». Am în vedere astfel de ecouri şi efecte catalitice la poeţi ca Andrei Zanca sau Emil Hurezeanu, ambii cunoscători, de altfel, de limbă germană şi crescuţi la Sighişoara şi la Sibiu…

4. În ciuda lozincilor oficiale, care invocau libertatea totală de expresie, cenzura (declarată, la un moment dat, chiar desfiinţată!) a rămas în realitate tot timpul foarte activă, doar cu relative destinderi punctuale în primii ani de apariţie ai revistei. Am avut destule momente de tensiune cu cenzorii, ni s-au desfigurat destule numere considerate prea îndrăzneţe, – primul exemplu a fost chiar al numărului 1., când, publicându-se o traducere din Heidegger, fapta a fost sancţionată imediat cu destituirea redactorului şef, Eugen Uricaru… Cinstit vorbind, cred că materialele de limbă maghiară şi germană erau şi mai atent supravegheate de cenzură, în atmosfera de suspiciune existentă în epocă, cu o sensibilitate specială în chestiunea naţională. Se pare, însă, că arhivele Securităţii, deschise după Revoluţie, atâtea câte n-au fost distruse, spun destule lucruri, unele foarte grave, despre felul cum eram cu toţii supravegheaţi, vorba ceea, « fără deosebire de naţionalitate »… Prin urmare, nu cred că cei care scriau în româneşte aveau, efectiv, « mai multă libertate ». Libertatea, câtă era, încercam să ne-o cultivăm singuri, cum am spus deja.

5. Nu cred că se poate vorbi cu adevărat de un asemenea « model ». O comunicare exista, desigur, între revistele literare româneşti şi maghiare – eu însumi, invitat de Marosi Péter, am colaborat la Utunk, cu recenzii la cărţi traduse în româneşte din scriitorii maghiari din Transilvania. Despre un « model Echinox » este, iarăşi, greu de vorbit. Dar prestigiul real de care se bucura revista noastră la nivel naţional cred că are şi o componentă ce ţine, dacă vreţi, de un soi de « democraţie internă » a unei grupări literare capabile să întreţină şi o atmosferă de colaborare inter-etnică firească şi amicală, exemplară în felul ei.

6. Am spus mai sus că, pe fondul unei « sensibilităţi istorice » legate de relaţiile dintre cele două etnii ale Transilvaniei, bunele sentimente au fost în mod explicabil afectate, în grade diferite, la acest nivel. Şi de o parte şi de alta, dramele şi injustiţiile trăite în vremuri mai vechi sau mai noi au lăsat urme adânci, greu de şters. Fiecare român şi, respectiv, maghiar, are argumentele lui atunci când vine momentul să-şi apere « cauza ». Nici unii, nici alţii dintre conaţionalii noştri n-au reuşit să treacă întotdeauna peste asemenea, să le spunem, dificultăţi ale memoriei istorice. Prejudecăţi, iarăşi, de ambele părţi, inerţii, stereotipii au contribuit, toate la întreţinerea unei atmosfere de suspiciune reciprocă, pe care abia acum se pare că suntem pe cale să le depăşim. Ceea ce s-a întâmplat prin martie 1990 şi după aceea a fost rezultatul unei mari şi periculoase diversiuni securisto-naţionaliste, dar şi în acest caz nimeni nu e complet lipsit de pete. Manipulările au avut loc, cum bine ştim, de ambele părţi, violenţele unora nu sunt mai puţin blamabile decât ale celorlalţi, şi ele s-au prelungit dincolo de amintitele « evenimente » de la Târgu-Mureş, cu grave excese naţionaliste, şi maghiare şi româneşti. Dar, dacă nu toţi extremiştii au dispărut, eu, unul, am sentimentul că asemenea tensiuni, în mare măsură artificiale, tind să dispară, că spiritele cele mai lucide au şi ajuns la o înălţime a privirii care le permite să nu se mai lase atrase în capcanele unor naţionalisme primitive. Cetăţenia noastră europeană recentă va contribui, sper şi cred, la dorita armonizare a celor două etnii pe care istoria le-a aşezat alături, obligându-le, în ultimă instanţă, la o convieţuire paşnică, comprehensivă, omenească pur şi simplu. Fiind ascultător de multă muzică clasică, am în minte, când mă gândesc la aceste lucruri, exemplul nobil, nu foarte îndepărtat în timp, al unui Béla Bartók, culegător a sute de melodii româneşti, care erau, în fond, şi ale lui. Până la urmă, cred că şi gruparea « Echinox » a contribuit, şi nu foarte puţin, la cultivarea unei asemenea spirit de înţelegere şi colaborare. După patru decenii de la apariţia revistei, sper că şi dumneavoastră, redactorii ei cei mai tineri de acum, veţi înainta în aceeaşi direcţie.

László Szabolcs

(Echinox, 5-12/2009)

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Articole similare

Premiile Sofia Nădejde 2020: un dialog cu Elena Vlădăreanu

Premiile Sofia Nădejde 2020: un dialog cu Elena Vlădăreanu

Transzszexuális irodalom: hipermaszkulinból hiperfemininbe?Identitásproblematikák Susan Faludi Előhívás című művébenII.

Transzszexuális irodalom: hipermaszkulinból hiperfemininbe?
Identitásproblematikák Susan Faludi Előhívás című művében
II.

Transzszexuális irodalom: hipermaszkulinból hiperfemininbe?Identitásproblematikák Susan Faludi Előhívás című művébenI.


Transzszexuális irodalom: hipermaszkulinból hiperfemininbe?
Identitásproblematikák Susan Faludi Előhívás című művében
I.

Not another online performance: interviu narativ cu Raul Coldea

Not another online performance: interviu narativ cu Raul Coldea

Cel mai recent număr:

numar litere sidebar