Albume de luat pe insulă (în luna iunie)

Luiza Vasiliu3 octombrie 2010

Motivaţia recomandărilor mele muzicale din acest număr sună cam aşa: două albume de debut, unul mainstream, altul indie, ambele foarte bune, două blonde, una galeză, alta vieneză, ambele frumoase. Rockferry şi Grass Is Singing au apărut anul ăsta şi singurul lucru pe care îl mai au în comun, pe lângă cele de mai sus, e că au fost foarte bine primite de critică (Rolling Stone, The Guardian etc.). Dar să le luăm pe rând. Mai întâi Duffy (adică Aimee Duffy), pe care sigur o ştiţi de pe VH1, cu flamboaiantul ei Mercy – care e, de altfel, şi singura piesă atât de plină de energie de pe Rockferry. Pentru că restul (cu mici excepţii) sunt balade amare şi temperate despre amoruri nedrepte şi-un iubit cam nestatornic şi amăgitor. Vocea lui Duffy, aspră şi răguşită, a fost comparată cu cea a lui Amy Winehouse. Or fi semănând, nu zic, dar Duffy are o eleganţă şi o discreţie care amintesc mai degrabă de Dusty Springfield şi de al ei You Don’t Have To Say You Love Me, decât de divele MTV&LSD. Câteva din piesele de pe album au fost produse şi scrise împreună cu Bernard Butler (fost chitarist la Suede), ceea ce face ca melodiile să sune uneori groovy, alteori a soul rafinat, dar niciodată prăfuit. În mod cert, Duffy e complet anacronică în peisajul muzical al anului 2008, departe de orice tendinţe şi tentaţii. Videoclipul ei de la Rockferry e filmat alb-negru, coafura miroase de la o poştă a fixativ şi anii ’60 şi, cu toate astea, reuşeşte să rămână teribil de autentică şi de vie. Oftatul cu care începe Syrup and Honey îţi rupe inima şi, deşi „you hurt me bad but I won’t shed a tear” sau „I’m leaving you for the last time” nu sunt cine ştie ce versuri strălucite, cântate de Duffy, ele sună convingător şi emoţionant. Rockferry e un album de ascultat mai ales în timpul unei depresii crunte (te simţi, cumva, răzbunat) sau în toiul unei poveşti de amor (ca să cobori puţin cu picioarele pe pământ) – ba chiar poate fi luat şi pe-o insulă, pentru că nimic n-o să înlocuiască mai bine absenţa unui bourbon tămăduitor decât vocea lui Duffy.

Şi Grass Is Singing l-aş lua cu mine pe insula pustie, pentru că ascultându-l, insula s-ar transforma într-un carusel plin cu animale de pluş şi nu mi-ar mai fi frică să adorm pe nisipul rece. Dar să nu ne îndepărtăm prea tare de casă. Înainte să vă reformulez albumul în metafore mai mult sau mai puţin fericite, trebuie să vă spun că Tanja Frinton e într-adevăr blondă, dar cei doi colegi ai ei de trupă nu. Pianistul e italian, bateristul spaniol şi s-au întâlnit toţi trei la Barcelona. Numele formaţiei (ei zic că e proiect) e inspirat de personajul principal din Idioţii lui von Trier – informaţia asta, împreună cu cea despre pasiunea Tanjei pentru My Fair Lady şi The Sound of Music, e un indiciu preţios pentru felul în care sună albumul. Nu sună a nimic din ce-aţi auzit deja, pentru că e o cutie muzicală în care au ajuns, nu ştim cum, o balerină, o bufniţă, zgomote de paşi, cabaret, filme alb-negru, profesori care se îndrăgostesc de clovni şi-o voce delicată şi dulce (mai frumoasă decât a Joannei Newsome). Dacă am vrea neapărat, i-am spune cutiei ăsteia avant-pop. Dar cum nu vrem asta, spunem doar că nici o melodie nu seamănă cu cea dinaintea ei, că fiecare spune o poveste despre minunăţiile care se pot întâmpla în jurul nostru şi pe care, evident, nu le mai vedem de mult, folosind aranjamente care aduc a felicitări muzicale diafane sau a carusele din filmele pentru copii. Grass Is Singing e un album plin de poezie şi imaginaţie, complet nerecomandat indivizilor emo, maturilor incurabili şi celor care au uitat toate poveştile de când erau mici. Nu vreau să se înţeleagă (ar fi crunt!) că, dacă iarba se apucă să cânte, o face siropos şi enervant. Dimpotrivă, albumul celor de la Lonely Drifter Karen e un alt fel de-a spune (plin de imaginaţie şi tandreţe) că viaţa e frumoasă. Ascultându-l, o să vi se pară că aveţi o flaşnetă chiar în mijlocul su-frageriei şi că în jurul ei încep să apară, din ce în ce mai clar, imagini din musicaluri colorate. Sunt convinsă că nimeni nu poate rezista versurilor suprarealiste şi melodiilor fragile ca Passengers of the Night sau Casablanca. Care completează de minune Serious sau Distant Dreamer ale lui Duffy. Rămâne să ascultaţi ambele albume şi, dacă ţineţi morţiş, să vă alegeţi favorita. Eu le-am ales pe amândouă.