Riscul întocmirii unei antologii este, cel mai probabil, imposibilitatea de a o racorda cu adevărat, ca produs finit, la un set de criterii menite, într-adevăr, să vină în sprijinul unei mize iniţiale, a unui proiect cu o finalitate, să-i spunem, pozitivistă. Caracterul speculativ pe care un cititor ceva mai suspicios îl întrevede în culisele realizării unei selecţii, cu toate marjele de eroare care se impun oricărui proces care poartă eticheta „perversă” a judecăţii de valoare face imperioasă obligativitatea de a acorda credit antologaţilor, calităţii textelor sau, măcar, consecvenţei dispunerii acestora în economia cărţii. Despre „Locul nimănui”, antologia de poezie americană contemporană, conţinând poemele a 36 de poeţi din Statele Unite, s-a vorbit, excesiv şi nerealist, probabil, ca despre un eşec: subiectivitatea presupusă a antologatorilor, demersul vanitos de a anula orice pretenţie de autoritate în faţa unui teritoriu minat, a cărui abordare cere, spun normele, delicateţe şi prudenţă (ne referim la alegerea celor mai reprezentativi şi, de ce să nu recunoaştem, mai digerabili pentru publicul românesc, poeţi americani) a depăşit intenţia cât se poate de benignă pe fundaţia căreia se construieşte întregul demers al traducerii şi popularizării acestora: ignoranţa crasă a cititorilor români vizavi de ceea ce înseamnă lirica „de dincolo”, dar nu prin intermediul căii sinuoase a textelor şi autorilor care să scandalizeze, ci pe aurita cale de mijloc a unui set de autori a căror principal defect, convertibil sau extrapolabil într-un atu, este excesul de cerebralitate. Dincolo de diferenţele superfluu de menţionat (obsesii, plaje tematice, viziuni, chestiuni a căror discutare e pertinentă dacă adoptăm o atitudine şi perspectivă mai degrabă structuralistă), ne aflăm în prezenţa unor poeţi cu apetenţă pentru scrierea de poeme ample, într-un clişeu – „de largă respiraţie”, masive. Este interesantă opţiunea pentru scoaterea la rampă a unui atare arsenal liric aproape paralizant în aspectul lui „megalitic”, în contextul voit al unei re-incursiuni prin lirica protestului, revoltei de orice fel, crispate sau exuberante, aproape la fel de interesantă ca şi receptarea acestora. De la „Textul de cristal” al lui Clark Coolidge, construit pe scheletul unui discurs meditativ, cvasi-patetic, afectat, artificial (Urăsc istoria pentru că niciodată nu intră/ În lume ca viaţa./Nu are direcţie/ Decât între coperte.Nu poate fi atinsă/ când este catalogată în cutiile ei negre), la ironia sincopată, supra-neologică dublată de o degajare retorică prea vădit programatică din poemele lui Will Alexander (da/ să preiei precum trupul cuiva vânturile eclectice meridionale/să extragi din mări necunoscute un stol de rapoarte dintr-o sferă incaşă/ şi dacă cineva spune/ val după val de peşti de zăpadă concentrată/ sau dacă cineva zice/ o tonă de maliţie de selenium crud/ dintr-o dată se preia miopia de rubidiu revitalizator), de la prozopemele Lisei Jarnot, Jim Carroll, poemele narativdescriptive ale lui Fanny Howe sau Nathaniel Tarn, la cele narativ auto-problematizante ale lui Leslie Scarapino, Leonars Schwartz, Jorei Graham, Laura Moriarty sau Ansel Berrigam, cele delicat-naive ale poetei Alice Notley sau excesiv de ornante, obscurizate e excesul de pseudo-mitologie ale lui Murat Nejem-Nemat, poeţii prezenţi în antologie au înscris în ADNul bucăţilor de „opere” recoltate datele unei apetenţe pentru inflaţia autoexprimării. Nu ceea ce Andrei Codrescu (de asemenea antologat) numeşte, în prezentarea de pe coperta a patra, „umanitate şi suflet”, ci, dimpotrivă, genul acela de inteligenţă artificială căreia, invers decât într-un paradox al lui Jean Baudrillard din „Cool memories”, nu îi lipseşte artficiul, „that sparkling something”, păstrându-se, aşadar, în canoanele fragile şi vitrege ale inteligenţei, cu toate resemantizările şi ghilimelele mai mult sau mai puţin legitime.
Dacă „Locul nimănui” este un ghid funcţional prin lirica americană contemporană contează, cred, numai în măsura în care judecăm produsul, cu toate burţile şi inadvertenţele, dar şi marile absenţe ale lui (Denise Duhamel, de pildă, este un exemplu notabil în acest sens), la temperatura scăzută a cititorului de „Help yourself”-books. Altfel, dacă ceea ce primează este naiva plăcere de a citi poezie, „Locul nimănui” poate fi o experienţă interesantă şi o provocare, la fel de mare pentru cititori, ca şi pentru traducătorii care s-au încumetat să se lanseze (hazardeze) în eclectismul fascinant şi proteic a ceea ce este reprezentativ şi ceea ce este exotic, marginal, rebel, manifest de suprafaţă. Nu putem vorbi oximoronic despre o reuşită defectuoasă, dar nici despre un eşec ofertant. În logica paradoxurilor şi simulacrelor pe care se articulează, clişeatic, tot ce e legat de un „sentiment american al fiinţei”, probabil că ambele sintagme ar fi adecvate. Locul nimănui, chiar la nivelul sintagmei-titlu, este, prin refuzul situării, un anti-ghid declarat şi asumat.
