Nu mai este demult o surpriză că arta contemporană i se refuză programatic oricărei tentative de sistematizare. Nu mai este, probabil, o surpriză nici alunecarea şi fuga (aproape haotică) a reperelor, pierderea (parţială sau, în funcţie de caz, aproape totală a) urmelor, răsturnarea stâlpilor indicatori, golirea hărţii. Şi totuşi vizibilitatea acestor aspecte rămâne la rândul ei pe o poziţie marginală, fluctuantă şi cât se poate de contestabilă. Nu pentru că exemplele concrete i-ar lipsi (în acest moment al discursului ea le deţine, se sprijină şi (se) construieşte pe zonele denivelate ale suprafeţei lor), ci pentru că „punerea în lumină” va rămâne în permanenţă redusă – o falsă vizibilitate înghesuită în aria punctată a unei veşnice parţialităţi. Un lucru cât se poate de firesc, atâta vreme cât discursul şi imaginea se clădesc reciproc în spaţiul aceluiaşi prezent, în intervale ce pretind simultaneitatea, mascând totodată cu abilitate dezlipirile inerente.
Aşadar, ghidându-ne după liniile fragmentate ale unei arte aflate în act, ale unei arte ce are ca tendinţă principală (şi măcar în momentul de faţă) fuga de definitiv – ale unei arte ce nu are o direcţie, cel puţin (deşi nu numai) din imposibilitatea unei priviri globale [şi cât de inutil ar fi aici efortul de a privi dintr-o poziţie vizând o pretinsă ulterioritate, mimând o cercetare retrospectivă şi insinuând verdicte ierarhizante] – nu vom putea trece cu vederea spaţiul (fizic, concret) ce pare a-i fi alăturat. Pentru că arta contemporană, pe lângă mijloacele propriu-zise de abordare, pe lângă permanenta modelare şi pulverizare a conceptului, are nevoie de un spaţiu (sau, mai bine zis, de spaţii) care să-i permită exprimarea. Ex-punerea. Iar aici problema devine una cât se poate de sensibilă.
Asocierea obiectelor de artă contemporană unui spaţiu convenţional, expunerea lor într-o galerie de artă dispusă să le trateze exclusiv dintr-o perspectivă tradiţională (chiar şi atunci când asta ar însemna, încă din start, încălcarea intenţionalităţii manifeste din acele lucrări), nu poate să nu trezească un oarecare scepticism. Nu vom avea, desigur, pretenţia că o asemenea expoziţie ar fi din capul locului un gest eronat, la fel cum nu vom afirma nici că nu ar exista lucrări, fie ele oricât de contemporane, care să se preteze unui asemenea spaţiu. Însă reversul se arată a fi mai numeros – populat de toate acele opere ce ajung de cele mai multe ori să fie siluite, picturi aliniate impropriu de-a lungul unui perete asupra căruia şi lumina se răsfrânge prost, figuri tridimensionale înghesuite în colţuri umbroase şi oferind, în cel mai bun caz, un aşezământ confortabil familiilor de păianjeni – ratarea gesturilor artistice producându-se, într-un mod ilar (dacă nu chiar grotesc), tocmai la acest nivel.
Ca o contrapondere, însă, la aceste spaţii eronate, la privirile reducţioniste asupra mişcărilor artistice actuale, trebuie văzută ’Fabrica de Pensule’. Dincolo de a fi o simplă galerie de artă, cu reguli şi criterii pre-stabilite, (neavând aşadar alte constrângeri decât limitele impuse de proprii-i pereţi), Fabrica de Pensule pare la ora actuală spaţiul care conciliază cel mai bine direcţiile multiple pe care actul artistic contemporan tinde să le urmeze. O conciliere ce nu distruge însă punctele de tensiune, ce întreţine (şi alimentează) şi mai mult efectele amintite. Şi care câştigă tocmai prin asta. Amplasată în locul fostei fabrici de pensule (de unde şi numele), zona deschisă exprimării artistice devine una parcelată; mai precis, clădirea apare din interior ca un fel de joc din cutii supraetajate, fiecare cu povestea, direcţia şi identitatea ei, fiecare cu artistul ei şi, am adăuga noi, cumva anticipativ, cu publicul ei.
Această eterogenitate atât de benefică va fi însă şi cea care, dintr-o altă perspectivă, ar putea constitui şi minusul principal al proiectului. Şi nu din cauza faptului că privitorul va fi supus continuu unui joc de acceptare şi negare, nici pentru faptul că pătrunderea în încăperea următoare ar putea zdruncina complet o convingere abia construită dinaintea tabloului contemplat cu 2 minute înainte. Nu din cauza faptului că stilurile, viziunile şi tehnicile folosite variază într-un ritm aproape năucitor[1]. Ci din faptul că a deţine unul din cele 29 de ateliere/săli de expoziţie nu înseamnă automat şi a spune ceva. Sau a spune ceva într-un mod consistent (preferabil original, evitând clişeele şi locurile comune, desprinzându-se de stilurile artiştilor deja recunoscuţi, lăsând în urmă paginile din istoria artelor ce şi-au consumat faima încă din perioada contraculturală ş.a.m.d.). Este însă cumva inerent ca într-un spaţiu atât de larg (fizic şi conceptual) să se adune uneori şi balast, să existe momente de blocaj sau idei ce nu găsesc limbajul potrivit pentru a se comunica. Însă dincolo de aceste uşi, pe care în mod virtual le vom închide, rămâne restul jocului, cu labirinturile şi porţile lui secrete, cu traseele şi pistele pe care le lansează, cu mişcarea neîntreruptă în care îşi antrenează vizitatorii. Cu indiciile trasate cu cretă, pe care le modifică în neştire de îndată ce ne vom fi întors privirea. Şi cu râsul diabolic venind de după uşă, în timp ce noi continuăm să ne învârtim pe propriile noastre urme.
La fel şi încercarea de a prezenta propriu-zis conţinutul expoziţiilor ce au coincis cu ’popularizarea’ Fabricii de pensule ni s-ar părea aici neproductivă. Neproductivă pentru că ar contraveni, chiar dacă involuntar, dinamicii iniţiale. Neproductivă pentru că limbajul s-ar sfii dintr-o dată să mai redea dialogul unor câini desprinşi dintr-un teatru de păpuşi, impactul pe care îl are ochiul întâlnind asperităţile scândurilor de aruncat (felurite vulpi, ereţi şi alte populaţii minuscule, dar fascinante), învăluirea pe care o provoacă câteva obiecte extraterestre – pernuţe de ace fosforescente, întrezărite printr-o crăpătură în bezna dintr-o cameră încuiată. Şi, nu în ultimul rând, neproductivă pentru că, probabil, în timpul în care ne-am luat cu vorba, aşternând toate aceaste poveşti, personajele şi lumile lor au avut suficientă vreme să dispară.
[1] De altfel, se presupune că privitorul în cauză, pus deja la curent cu tendinţele culturale ale prezentului se va deda benevol acestui joc, asumându-şi pe deplin şi de la bun început participarea.